ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3315/2013

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, sub nr. 53091/3/2010, reclamanta SC P.C.D.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C.R. SA pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 565.687,88 lei reprezentând contravaloare mărfuri livrate și neachitate, precum și la plata dobânzii legale calculată de la data introducerii acțiunii și până la achitarea integrală a debitului principal, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 4778 din 12 aprilie 2012 instanța a respins acțiunea reclamantei ca nefondată, obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 35.073,90 lei reprezentând cheltuieli de judecată dovedite în cauză, în temeiul art. 274 C. proc.

civ. Împotriva acestei sentințe, numai sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate societății pârâte, a declarat apel reclamanta SC P.C.D.I. SRL, acesta fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub același nr. unic 53091/3/2010. Prin Decizia civilă nr. 417 din 23 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, apelul a fost respins, reclamanta fiind obligată la 3.000 lei cheltuieli de judecată în apel către pârâtă. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a constatat că sunt nefondate susținerile apelantei-reclamante referitoare la necesitatea aplicării dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Aceasta deoarece, pe de o parte, art. 274 alin. (3) dă dreptul judecătorilor de a reduce onorariul avocaților și nicidecum nu instituie o obligație în acest sens, iar pe de altă parte această reducere se aplică raportat la valoarea pricinii sau la munca depusă de avocat.

În speță, valoarea pricinii este dată de debitul principal (565.687,88 lei) la plata căruia s-a solicitat a fi obligată intimata-pârâtă, la care se adaugă dobânda legală aferentă solicitată cu începere de la data introducerii acțiunii (02 noiembrie 2010, data poștei), iar munca depusă de avocat s-a întins pe durata a 4 termene din cele 5 câte au fost acordate în cauză, fiind concretizată în redactarea întâmpinării, în asistarea părții în fața instanței la termenele acordate, în solicitarea de probe și redactarea interogatoriului luat apelantei-reclamante, în redactarea concluziilor scrise. Față de aceste criterii care nu sunt cumulative, rezultă că un onorariu de 35.073,90 lei (mai puțin de 10% din valoarea pricinii) nu reprezintă un onorariu nepotrivit de mare care să poată fi micșorat în baza art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Munca îndeplinită de avocat s-a apreciat prin raportare directă la activitatea desfășurată de acesta în cadrul procesului și nicidecum prin raportare la considerentele hotărârii instanței de fond, considerente necunoscute părții decât după soluționarea cauzei. De asemenea, nici complexitatea nu poate fi apreciată prin raportare la considerentele hotărârii, ci prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată. Nu au fost primite nici susținerile potrivit cărora instanța nu a intrat în analiza fondului dreptului dedus judecății, căci din considerentele și dispozitivul hotărârii apelate rezultă că judecătorul a soluționat litigiul având ca obiect plata sumei de bani prin respingerea cererii ca nefondată, în limita învestirii instanței de către apelanta-reclamantă.

S-a mai reținut că, împrejurarea că intimata-pârâtă nu a dat curs invitației la concilierea directă prealabilă, nu poate constitui un criteriu pentru reducerea onorariului de avocat acordat respectivei părți în urma finalizării procesului. Aceasta deoarece, pe de o parte, neparticiparea la concilierea directă nu reprezintă un criteriu reglementat de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și nici de art. 127 din Statutul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea nr. 64/2011 a U.N.B.R. pentru stabilirea onorariului de avocat, iar pe de altă parte instituția concilierii prealabile este reglementată de lege strict în scopul obligației părții reclamante de a încerca soluționarea amiabilă a litigiului înainte de sesizarea instanței de judecată, fără însă a exista o obligație corelativă din partea pârâtei, obligație care să justifice o reducere a onorariului de avocat raportat la acest criteriu.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 3.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel, cheltuieli ce au fost reduse de la suma de 29.780,86 lei în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Împotriva acestei soluții a declarat recurs reciamanta care a invocat dispozițiile art. 304 pct. C. proc. civ. și a solicitat modificarea în totalitate a Deciziei Civile nr. 417 din 23 octombrie 2012 pronunțata de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 53091/3/2010 ; admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței civile nr. 4.778 din 12 aprilie 2012 pronunțata de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a instanței de fond în sensul reducerii cheltuielilor de judecată acordate intimatei-pârâte.

În esență, recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. atunci când nu a procedat la reducerea cheltuielilor de judecată exagerat de mari, acordate de către instanța de fond. Analizând hotărârea recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: În motivarea recursului, declarat numai sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate societății pârâte, reclamanta a arătat că potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților pot fi reduse de instanța de judecată în raport de munca efectivă îndeplinită de avocat.

Pe de altă parte, cheltuielile de judecată pe care o parte este obligată să le plătească trebuie să fie în acord cu complexitatea și durata cauzei, neputând reprezenta o „sancțiune" pecuniară pentru pierderea procesului. În ceea ce privește practica judecătorească invocată de recurentă, aceasta nu are relevanță în cauză, deoarece este relativă la dreptul instanței de judecată de a cenzura onorariile de avocat, drept ce nu a fost contestat de către instanța de apel, și nici de Înalta Curte de Casație și Justiție. Instanța de judecată este însă suverană în a aprecia, în raport de circumstanțele specifice fiecărei cauze, dacă se impune sau nu reducerea cuantumului onorariului de avocat solicitat a fi suportat de către „partea căzută în pretenții". Fiind așadar un aspect de eventuală netemeinicie, de apreciere la nivelul instanței, cuantumul cheltuielilor de judecată nu poate fi cenzuat, din această perspectivă, de către instanța de recurs.

Cât privește cererea pârâtei de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată în recurs în cuantum de 29.149 lei, aceasta urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente: Existența culpei procesuale drept temei de acordare a cheltuielilor de judecată, face să existe nu numai o proporție între culpa procesuală, în sine, pe de o parte și prejudiciul cauzat părții adverse, pe de altă parte, dar și o legătură de cauzalitate între acestea, in plus, cheltuielile de judecată nu trebuie să se transforme într-o "sancțiune" injustă și excesivă pentru partea care a pierdut procesul. Cheltuielile de judecată acordate până în prezent pârâtei în sumă de 38.073 lei sunt îndestulătoare prin raportare la culpa procesuală a reclamantei și la valoarea și complexitatea litigiului.

De altfel, art. 274 C. proc. civ. nici nu reglementează acordarea cheltuielilor de judecată pe fiecare fază procesuală- fond, apel recurs - ci prevede că: „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată." Mai mult decât atât, atunci când instanța de recurs pronunță o soluție de casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nu tranșează judiciar cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, aspectul urmând a fi soluționat de către instanța de casare odată cu pronunțarea asupra fondului pricinii și cu stabilirea „părții căzute în pretenții" și aflate în culpă procesuală. Cheltuielile de judecată reprezintă, în fond, un aspect accesoriu într-un litigiu, astfel încât cuantumul lor prin raportare la valoarea litigiului și la apărarea făcută, trebuie să aibă un caracter rezonabil.

Prin acestea se asigură accesul la instanță și la căile de atac și este, astfel, asigurată respectarea art. 6 C.E.D.O., pentru toate părțile implicate în proces. De altfel, însăși C.E.D.O. acordă cheltuieli de judecată părților în măsura dovedirii lor și într-un cuantum rezonabil. Totodată, practica C.E.D.O. a statuat că „cheltuielile de judecată urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil" (Hotărârea nr. 20/2007 în cauza losif și alții împotriva României, în același sens ca și Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere și alții împotriva României, Raicu împotriva României). Așadar, raportându-ne la cele două elemente prevăzute de art. 274, alin. (3) C. proc.

civ. și având în vedere că obiectul criticilor din recurs îl reprezintă exclusiv cheltuielile de judecată acordate de instanța de fond, nu rezultă culpa procesuală a recurentei în exercitarea recursului pentru a putea fi oligată la suportarea lor. Controlul indirect pe care instanța îl face, prin analiza cuantumului onorariului de avocat și eventual diminuarea lui, poate funcționa și în sens invers, respectiv renunțarea apelării la actul de justiție ori la căile de atac, doar din temerea părții de a nu fi pusă în situația achitării unor cheltuieli de judecată excesive în condițiile pierderii procesului.

De aceea, apreciind că, în exercitarea căii de atac a recursului, exclusiv asupra cheltuielilor de judecată, recurenta nu se află într-o culpă procesuaiă, iar cuantumul sumei la care a fost deja obligată până în prezent, în condițiile respingerii acțiunii sale, este de 38.073 lei, Înalta Curte va respinge cererea intimatei de obligare a recurentei la încă 29.149 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs. Pentru toate considerentele reținute, conform art. 312 și 274 C. proc. civ. se vor respinge atât recursul declarat de reclamanta SC P.C.D.I. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 417 din 23 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, cât și cererea de cheltuieli de judecată solicitată de către intimata pârâtă SC C.R.

SA București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P.C.D.I. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 417 din 23 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Respinge cererea de cheltuieli de judecată solicitată de către intimata pârâtă SC C.R. SA București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2013.