ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3315/2013

Asupra

recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, sub nr. 53091/3/2010,

reclamanta SC P.C.D.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C.R. SA pentru ca,

prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei

de 565.687,88 lei reprezentând contravaloare mărfuri livrate și neachitate,

precum și la plata dobânzii legale calculată de la data introducerii acțiunii

și până la achitarea integrală a debitului principal, cu cheltuieli de

judecată.

Prin sentința

civilă nr. 4778 din 12 aprilie 2012 instanța a respins acțiunea reclamantei ca

nefondată, obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 35.073,90 lei

reprezentând cheltuieli de judecată dovedite în cauză, în temeiul art. 274 C.

proc. civ.

Împotriva

acestei sentințe, numai sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate

societății pârâte, a declarat apel reclamanta SC P.C.D.I. SRL, acesta fiind

înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub același

nr. unic 53091/3/2010.

Prin Decizia

civilă nr. 417 din 23 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă, apelul a fost respins, reclamanta fiind obligată la 3.000

lei cheltuieli de judecată în apel către pârâtă.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de apel a constatat că sunt nefondate

susținerile apelantei-reclamante referitoare la necesitatea aplicării

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Aceasta deoarece, pe de o parte,

art. 274 alin. (3) dă dreptul judecătorilor de a reduce onorariul avocaților și

nicidecum nu instituie o obligație în acest sens, iar pe de altă parte această

reducere se aplică raportat la valoarea pricinii sau la munca depusă de avocat.

În speță,

valoarea pricinii este dată de debitul principal (565.687,88 lei) la plata

căruia s-a solicitat a fi obligată intimata-pârâtă, la care se adaugă dobânda

legală aferentă solicitată cu începere de la data introducerii acțiunii (02

noiembrie 2010, data poștei), iar munca depusă de avocat s-a întins pe durata a

4 termene din cele 5 câte au fost acordate în cauză, fiind concretizată în

redactarea întâmpinării, în asistarea părții în fața instanței la termenele

acordate, în solicitarea de probe și redactarea interogatoriului luat

apelantei-reclamante, în redactarea concluziilor scrise. Față de aceste

criterii care nu sunt cumulative, rezultă că un onorariu de 35.073,90 lei (mai

puțin de 10% din valoarea pricinii) nu reprezintă un onorariu nepotrivit de

mare care să poată fi micșorat în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Munca

îndeplinită de avocat s-a apreciat prin raportare directă la activitatea

desfășurată de acesta în cadrul procesului și nicidecum prin raportare la

considerentele hotărârii instanței de fond, considerente necunoscute părții

decât după soluționarea cauzei. De asemenea, nici complexitatea nu poate fi

apreciată prin raportare la considerentele hotărârii, ci prin raportare la

obiectul cererii de chemare în judecată.

Nu au fost

primite nici susținerile potrivit cărora instanța nu a intrat în analiza

fondului dreptului dedus judecății, căci din considerentele și dispozitivul

hotărârii apelate rezultă că judecătorul a soluționat litigiul având ca obiect

plata sumei de bani prin respingerea cererii ca nefondată, în limita învestirii

instanței de către apelanta-reclamantă.

S-a mai reținut

că, împrejurarea că intimata-pârâtă nu a dat curs invitației la concilierea

directă prealabilă, nu poate constitui un criteriu pentru reducerea onorariului

de avocat acordat respectivei părți în urma finalizării procesului. Aceasta

deoarece, pe de o parte, neparticiparea la concilierea directă nu reprezintă un

criteriu reglementat de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și nici de art. 127

din Statutul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea nr. 64/2011 a U.N.B.R.

pentru stabilirea onorariului de avocat, iar pe de altă parte instituția

concilierii prealabile este reglementată de lege strict în scopul obligației

părții reclamante de a încerca soluționarea amiabilă a litigiului înainte de

sesizarea instanței de judecată, fără însă a exista o obligație corelativă din

partea pârâtei, obligație care să justifice o reducere a onorariului de avocat

raportat la acest criteriu.

În baza art.

274 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a obligat apelanta la plata către

intimată a sumei de 3.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în

apel, cheltuieli ce au fost reduse de la suma de 29.780,86 lei în baza art. 274

alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva

acestei soluții a declarat recurs reciamanta care a invocat dispozițiile art.

304 pct. C. proc. civ. și a solicitat modificarea în totalitate a Deciziei

Civile nr. 417 din 23 octombrie 2012 pronunțata de Curtea de Apel București în

Dosarul nr. 53091/3/2010 ; admiterea apelului și schimbarea în parte a

sentinței civile nr. 4.778 din 12 aprilie 2012 pronunțata de Tribunalul

București, secția a VI-a civilă, a instanței de fond în sensul reducerii

cheltuielilor de judecată acordate intimatei-pârâte.

În esență,

recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. atunci când nu a procedat la reducerea

cheltuielilor de judecată exagerat de mari, acordate de către instanța de fond.

Analizând

hotărârea recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru considerentele ce urmează:

În motivarea

recursului, declarat numai sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate

societății pârâte, reclamanta a arătat că potrivit art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților pot fi reduse

de instanța de judecată în raport de munca efectivă îndeplinită de avocat. Pe

de altă parte, cheltuielile de judecată pe care o parte este obligată să le

plătească trebuie să fie în acord cu complexitatea și durata cauzei, neputând

reprezenta o „sancțiune" pecuniară pentru pierderea procesului.

În ceea ce

privește practica judecătorească invocată de recurentă, aceasta nu are

relevanță în cauză, deoarece este relativă la dreptul instanței de judecată de

a cenzura onorariile de avocat, drept ce nu a fost contestat de către instanța

de apel, și nici de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța de

judecată este însă suverană în a aprecia, în raport de circumstanțele specifice

fiecărei cauze, dacă se impune sau nu reducerea cuantumului onorariului de

avocat solicitat a fi suportat de către „partea căzută în pretenții".

Fiind așadar un

aspect de eventuală netemeinicie, de apreciere la nivelul instanței, cuantumul

cheltuielilor de judecată nu poate fi cenzuat, din această perspectivă, de

către instanța de recurs.

Cât privește

cererea pârâtei de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată în

recurs în cuantum de 29.149 lei, aceasta urmează a fi respinsă pentru

următoarele considerente:

Existența

culpei procesuale drept temei de acordare a cheltuielilor de judecată, face să

existe nu numai o proporție între culpa procesuală, în sine, pe de o parte și

prejudiciul cauzat părții adverse, pe de altă parte, dar și o legătură de

cauzalitate între acestea, in plus, cheltuielile de judecată nu trebuie să se

transforme într-o "sancțiune" injustă și excesivă pentru partea care

a pierdut procesul.

Cheltuielile de

judecată acordate până în prezent pârâtei în sumă de 38.073 lei sunt

îndestulătoare prin raportare la culpa procesuală a reclamantei și la valoarea

și complexitatea litigiului. De altfel, art. 274 C. proc. civ. nici nu

reglementează acordarea cheltuielilor de judecată pe fiecare fază procesuală-

fond, apel recurs - ci prevede că: „Partea care cade în pretenții va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată."

Mai mult decât

atât, atunci când instanța de recurs pronunță o soluție de casare cu trimiterea

cauzei spre rejudecare, nu tranșează judiciar cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată în recurs, aspectul urmând a fi soluționat de către

instanța de casare odată cu pronunțarea asupra fondului pricinii și cu

stabilirea „părții căzute în pretenții" și aflate în culpă procesuală.

Cheltuielile de

judecată reprezintă, în fond, un aspect accesoriu într-un litigiu, astfel încât

cuantumul lor prin raportare la valoarea litigiului și la apărarea făcută,

trebuie să aibă un caracter rezonabil. Prin acestea se asigură accesul la

instanță și la căile de atac și este, astfel, asigurată respectarea art. 6

C.E.D.O., pentru toate părțile implicate în proces.

De altfel,

însăși C.E.D.O. acordă cheltuieli de judecată părților în măsura dovedirii lor

și într-un cuantum rezonabil. Totodată, practica C.E.D.O. a statuat că

„cheltuielile de judecată urmează a fi recuperate numai în măsura în care

constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui

cuantum rezonabil" (Hotărârea nr. 20/2007 în cauza losif și alții

împotriva României, în același sens ca și Costin împotriva României, Străin

împotriva României, Stere și alții împotriva României, Raicu împotriva

României).

Așadar,

raportându-ne la cele două elemente prevăzute de art. 274, alin. (3) C. proc.

civ. și având în vedere că obiectul criticilor din recurs îl reprezintă

exclusiv cheltuielile de judecată acordate de instanța de fond, nu rezultă

culpa procesuală a recurentei în exercitarea recursului pentru a putea fi

oligată la suportarea lor.

Controlul

indirect pe care instanța îl face, prin analiza cuantumului onorariului de

avocat și eventual diminuarea lui, poate funcționa și în sens invers, respectiv

renunțarea apelării la actul de justiție ori la căile de atac, doar din temerea

părții de a nu fi pusă în situația achitării unor cheltuieli de judecată

excesive în condițiile pierderii procesului.

De aceea,

apreciind că, în exercitarea căii de atac a recursului, exclusiv asupra cheltuielilor

de judecată, recurenta nu se află într-o culpă procesuaiă, iar cuantumul sumei

la care a fost deja obligată până în prezent, în condițiile respingerii

acțiunii sale, este de 38.073 lei, Înalta Curte va respinge cererea intimatei

de obligare a recurentei la încă 29.149 lei reprezentând cheltuieli de judecată

în recurs.

Pentru toate

considerentele reținute, conform art. 312 și 274 C. proc. civ. se vor respinge

atât recursul declarat de reclamanta SC P.C.D.I. SRL București împotriva

Deciziei civile nr. 417 din 23 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, cât și cererea de cheltuieli de judecată

solicitată de către intimata pârâtă SC C.R. SA București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P.C.D.I. SRL București împotriva

Deciziei civile nr. 417 din 23 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă.

Respinge

cererea de cheltuieli de judecată solicitată de către intimata pârâtă SC C.R.

SA București.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 octombrie 2013.