ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 532/2013

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 5120 din 20 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC I.D.C. SA în contradictoriu cu pârâta SC F.C. SA (fosta SC S.R. SA), și a obligat reclamanta la plata sumei de 53.24,73 lei cheltuieli de judecată către pârâtă. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta, acesta fiind respins, ca nefundat, prin decizia civilă nr. 533/2011 din 25 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că reclamanta a chemat în judecată pe pârâta, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate inexistența dreptului acesteia de a primi de la aceasta plata sumei de 3.927.170,82 lei, în baza contractului de execuție nr. 6/2007 din cauza intervenirii compensației între creanțele celor două părți; să se constate de la reclamantă plata sumei de 3.375.274,19 lei în baza contractului de execuție nr. 42/2007, ca urmare a faptului că a intervenit compensația între creanțele acestora. Iremediabil drepturile reclamantei, iar vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre re judecare.

Cât privește incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7, art. 304 pct. 8 și ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, înlăturarea apărării în drept făcută de I.M.P.A.C.T., nu cuprinde motivele pentru care s-a refuzat examinarea tuturor temeiurilor cererii de apel, cuprinde motive străine de natura pricinii; s-a denaturat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al contractelor deduse judecății, iar soluția pronunțată este rezultatul aplicării și interpretării greșite a legii. Intimata pârâtă a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, formulând critici privitoare la timbrajul apelului și recursului.

Înaintea cercetării motivelor de recurs și a apărărilor formulate prin întâmpinare, Înalta Curte de Casație și Justiție va verifica dacă recursul și apelul au fost legal timbrate. Astfel, prin acțiunea introductivă reclamanta a formulat două capete de cerere: - să se constate inexistența dreptului pârâtei de a primi de la I.D.C. SA plata sumei de 3.927.170,82 lei și - să se constate inexistența pârâtei de a primi de la I.D.C. SA plata sumei de 3. 675.274,19 lei. În baza dispozițiilor art. 2 alin. (11) din Legea nr. 146/1997 (referitoare la cererile privind constatarea existenței unui drept patrimonial), recurenta a plătit, în primă instanță, taxele de timbru aferente pentru cele două capete de cerere, respectiv: 43.382,71 lei pentru primul capăt de cerere; 40.863,75 lei pentru al doilea capăt de cerere.

În recurs, i s-a pus în vedere recurentei prin citație să plătească o taxă de timbru în valoare de 21.691,36 lei și 5 lei timbru judiciar, taxă de timbru ce a fost depusă de către recurentă la termenul din data de 07 noiembrie 2012. Această sumă reprezintă taxa de timbru [(calculată conform art. 11 alin. (1) din Legea 146/1997)] aferentă primului capăt de cerere, pentru cel de-al doilea capăt de cerere nefiind achitată taxa corespunzătoare. În consecință, pentru capătul al doilea de cerere (inexistența dreptului pârâtei de a primi de la Impact plata sumei de 3.675.274,19 lei), recurenta datorează o taxă de timbru în valoare de 20.431,875 lei, precum și un timbru judiciar de 5 lei. Verificând plata taxelor judiciare în apel, se va dispune ca recurenta să plătească suma de 18.000,225 lei, reprezentând taxa de timbru neachitată în apel.

Cuantumul penalităților pretinse de către reclamantă nu poate fi stabilit decât în situația în care reclamanta face dovada faptului că a fost obligată să plătească, la rândul său, penalități de întârziere (despăgubiri) către clienți finali (cumpărătorii apartamentelor), dovadă pe care însă nu a făcut-o. Ca atare, creanța pretinsă de către reclamantă reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere ce s-ar datora de către pârâtă urmare a predării cu întârziere a imobilelor nu este lichidă, neputând fi determinată cu exactitate la acest moment și nici exigibilă, nefiind ajunsă la scadentă.

S-a apreciat că actul adițional încheiat de către părți la data de 12 mai 2008 nu a modificat și nici înlăturat dispozițiile art. 11 alin. (9) din contractele de execuție referitoare la limitarea penalităților de întârziere plătite de către reclamantă clienților finali, singura modificare adusă de actul adițional vizând perceperea de penalități în cazul în care nu se respectă termenele intermediare, însă se respectă cel final, părțile stabilind că acestea nu se mai percep ori se restituie, dacă au fost plătite. Instanța de apel a mai reținut că nu există nicio dovadă cu privire la recunoașterea făcută de către pârâtă cu privire la dreptul apelantei de a pretinde compensarea penalităților de întârziere astfel cum susține aceasta din urmă, pârâta contestând existența acestor penalități.

Mai mult, s-a reținut că între părți s-au purtat și sunt pe rol mai multe litigii având ca obiect obligațiile reciproce de plată, fiecare parte contestând dreptul celeilalte de a le pretinde, astfel încât nu se poate vorbi despre creanțe nici măcar certe. Curtea de apel a constatat că expertul contabil numit de către instanță a depășit obiectivele stabilite de către aceasta, făcând interpretări juridice cu privire la clauzele contractuale, acesta fiind atributul exclusiv al instanței vizând chestiuni de judecată. S-a mai reținut că prima instanță a făcut referire la hotărârile pronunțate în litigiile dintre părți, precum și la considerentele acestor hotărâri doar pentru a evidenția situația litigioasă dintre părți privind creanțele și, în consecință, nici pentru acest argument nu se poate justifica admiterea apelului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta a susținut incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât au fost nesocotite dispozițiile legale privind citarea corectă și reprezentarea corectă a societăților comerciale aflate în insolvență; au fost încălcate principiile dreptului la apărare, al contradictorialității și regulile de bază ale dreptului la un proces echitabil, ceea ce vatamă. Privitor la motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, art. 304 pct. 8 și ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va reține că decizia recurată nu respectă prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile (apărările) pârâților. Este de observat că decizia reproduce fragmentar considerente ale sentinței primei instanțe, ceea ce nu echivalează cu o motivare proprie a instanței de apel, procedeu contrar dispozițiilor art. 298 raportate la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Argumentul că expertul a procedat la interpretarea juridică a clauzelor contractului (pag. 13, alin. ultim, decizie) este incorect. Decizia reproduce întocmai considerentele sentinței, dar refuză, nemotivat să răspundă la nerespectarea de către prima instanță de fond a prevederilor art. 268 alin. (3) C. proc.

civ. Proba a fost considerată utilă, iar cererea pârâtei, la prima instanță, de a se reveni asupra probei constând în efectuarea expertizei a fost respinsă; instanța a precizat prin reformulare obiectivele expertizei. Nu s-au solicitat de către instanță lămuriri suplimentare expertului, deoarece expertiza a răspuns obiectivelor formulate de instanță prin raționamente profesionale de specialitate, documentate. Interpretarea clauzelor contractuale pentru verificarea raționamentului tratamentului contabil al operațiunilor de compensare era necesară, deoarece investigația expertului contabil privind situația de fapt a vizat note contabile întocmite pe baza documentelor justificative, în accepțiunea Legii contabilității, inclusiv a contractelor.

Concluziile raportului de expertiză au vizat exclusiv probleme ce țin de domeniul specializării expertului. Expertiza a concluzionat că sunt neclarificate operațiuni de compensare inițiate de I.M.P.A.C.T. pentru suma de 7.602.409,02 RON astfel că înlăturarea probei cu expertiza prin considerente străine de natura pricinii este incorectă. În speță, nu există incertitudini privind lichiditatea creanțelor opuse în compensare, deoarece art. 379 alin. (4) C. proc. civ., nu stabilește îndeplinirea condiției „lichidității” creanței de raport de „determinarea clară” a acesteia, ci permite caracterul determinabil al creanței și recunoaște valoarea probantă înscrisurilor chiar neautentice emanate de la debitor, care recunosc elementele de calcul a cuantumului creanței.

Esențial pentru corecta dezlegare a pricinii este faptul că penalitățile datorate de pârâtă pentru întârzierea realizării fiecărui stadiu fizic sunt diferite de penalitățile datorate ca element component al Conform dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, „În situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu”. În cursul judecații din apel, reclamanta apelantă a depus la dosarul cauzei o taxă de timbru în valoare de 24.123 lei, taxa de timbru pusă în vedere prin citație, timbrajul corespunzător celor două capete de cerere, în calea de atac, ar fi fost: 21.691,35 lei pentru primul capăt de cerere; 20.431,875 lei pentru al doilea capăt de cerere.

Față de cele reținute, privitor la taxa judiciară de timbru, în raport de criticile formulate și de obiectul litigiului dedus judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că reclamanta datorează o diferență de taxă în recurs de 20.431,87 lei și de 18.000,225 lei diferența de taxă judiciară de timbru în apel, motiv pentru care, prin dispozitivul prezentei decizii va face aplicarea art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997. Cât privește fondul recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține că sunt fondate criticile formulate de către reclamantă, iar apărările intimatei pârâte urmează a fi respinse pentru următoarele considerente: Din practicaua deciziei recurate rezultă ca s-a dovedit împrejurarea că intimata se afla în procedura insolvenței.

Intimata nu a fost citată prin administrator judiciar. în cauză intimata s-a prezentat prin avocat. Chiar dacă s-a depus la dosarul cauzei contract de asistență juridică încheiat cu „administratorul special al intimatei”, dispozițiile art. 85 și 107 C. proc. civ., impuneau citarea în cauză a intimatei prin administrator judiciar, fiind singurul îndreptățit să reprezinte legal societatea aflată în insolvență. La dosarul cauzei instanța constată că s-a depus „întâmpinare” (pag. 1, alin. penultim decizie), întâmpinarea a fost depusă chiar la termenul din 25 noiembrie 2011. Dispozițiile art. 116 alin. (1) C. proc. civ., obligă la depunerea întâmpinării alăturarea de copii egale cu numărul reclamanților.

Art. 116 alin. (1) C. proc. civ., se aplica corespunzător în apel, potrivit art. 298 C. proc. civ. Întâmpinarea se impunea a fi comunicată reclamantei. Necomunicarea întâmpinării a rupt echilibrul procesual, a dus la încălcarea principiului fundamental al dreptului la apărare și la aplicarea incorectă a dispozițiilor art. 85, 86, 107 C. proc. civ., deoarece judecata s-a făcut cu ignorarea regulilor și garanțiilor procedurale ale contradictorialității. Temeiurile de fapt și drept ale cererii de apel, decizia recurată a refuzat examinarea completă a cererii de apel, motiv pentru care soluția casării cu trimitere spre rejudecare este singurul remediu procedural. Cât privește sentințele pronunțate în materia ordonanței de plată, acestea nu pot avea autoritate de lucru judecat față de prezenta cerere de chemare în judecată.

Procedura ordonanței de plată este o procedură simplificată de soluționare a acțiunilor în justiție având ca obiect executarea obligațiilor de plată. în cazul în care debitorul unei asemenea obligații contestă creanța (în condițiile art. 9 din Ordonanța de urgență nr. 119/2007) instanța este limitată în administrarea probelor, mai ales din punct de vedere temporal (art. 12 din aceeași ordonanță). În măsura în care instanța, în baza probelor administrate în limitele Ordonanței de urgență nr. 119/2007, constată întemeiată contestația debitorului, respinge cererea creditorului printr-o încheiere care este irevocabilă. Art. 9 alin. (3) din Ordonanța de urgență nr. 119/2007 prevede că după respingerea prin încheiere a cererii creditorului, acesta poate introduce acțiune potrivit dreptului comun.

Această prevedere lămurește fără dubiu că încheierea prin care s-a respins acțiunea, nu poate avea autoritate de lucru judecat în cererea pe care creditorul o promovează, conform legii, pe calea dreptului comun, ulterior respingerii cererii sale de emitere a ordonanței. Orice interpretare contrară ar lipsi creditorul de un recurs efectiv la justiție, ceea ce ar fi contrar Convenției europene a drepturilor omului. Această interpretare este confirmată și de Decizia nr. 1025/2008 a Curții Constituționale, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 9 alin. (3) teza întâi din O.U.G. nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată rezultate din contracte comerciale.

Pentru toate aceste considerente dar și pentru o deplină lămurire a împrejurărilor de fapt ale cauzei (și care nu se poate face în recurs, fiind necesară administrarea probei cu expertiză) conform art. 312 și 314 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamanta SC I.D.C. SA VOLUNTARI împotriva deciziei civile nr. 533/2011 din 25 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Se va casa decizia recurată și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Prin dispozitivul prezentei decizii, în temeiul art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, va fi obligată reclamanta la: 20.431,87 lei diferență taxă judiciară de timbru pentru recurs și la 18.000,225 lei reprezentând diferența de taxa judiciară de timbru în apel.

eventualului prejudiciu suplimentar suportat de reclamanta (Beneficiar) în raporturile cu clienții finali. Procesele-verbale de constatare a stadiului fizic al construcției, în accepțiunea dată de art. 1 din contracte, respectă procedura convențională stabilită prin art. 11 alin. (3) din contracte, aplicată de părți, astfel că injoncțiunea judiciară peste voința părților este incorectă. Regula potrivit căreia interpretarea în principiu a contractelor se face acordând prioritate voinței interne sau reale nu înlătură importanța declarației de voință. Declarația de voință se prezumă, până la dovada contrară, că exprimă întocmai voința reală a părților contractante. Oricine susține contrariul, va trebui să dovedească voința reală și faptul că ea diferă de declarația de voință.

Proba se poate face prin orice mijloc de dovadă. O astfel de probă nu a fost făcută de pârâtă, iar prezumțiile propuse de reclamantă, bazate pe corespondența comercială a părților, procesele-verbale ale ședințelor de conciliere prealabile încheierii actului adițional nr. 2 la contractul nr. 6/2007, prevederile actului adițional nr. 2 la contractul nr. 6/2007 și constatările expertizei contabile A.C. nu au fost contestate. Regula formulată în art. 977 C. civ., este completată și prelungită de unele reguli și criterii care își au sediul în articolele următoare. Așa este cazul art. 984 și 985 C. civ., în textele cărora judecătorul este chemat să descopere voința reală a părților din termenii contractului.

Art. 984 C. civ., este o simplă trimitere la art. 977 C. civ., dispunând: „convenția nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat”. Dispozițiile art. 978 – art. 979 C. civ., au la bază ideea că părțile contractante sunt persoane rezonabile și cu judecată. Potrivit art. 978 C. civ., o clauză susceptibilă de două înțelesuri se interpretează pentru a putea produce un efect: „actus interpretandus est potius valeat quam ut pereat”, iar art. 979 C. civ., dispune că termenii susceptibili de două înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește mai mult cu natura contractului; în fapt, dacă una din cele două interpretări plauzibile este în armonie generală cu economia contractului și cu contextul său, cealaltă fiind discordantă, este de presupus că cea dintâi exprimă voința reală a părților.

Soluția este în acord cu prevederile art. 982 C. civ., care postulează indivizibilitatea contractului, în sensul că: „Toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg”. Numai un examen de ansamblu al clauzelor contractuale permite cercetarea și stabilirea voinței comune a părților. Și deși acestea au fost.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În temeiul art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 obligă reclamanta la 20.431,87 lei diferență taxă judiciară de timbru pentru recurs și 18.000,225 lei reprezentând diferența de taxa judiciară de timbru în apel. Admite recursul declarat de reclamanta SC I.D.C. SA VOLUNTARI împotriva deciziei civile nr. 533/2011 din 25 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2013.