ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 532/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 532/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra
recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentința
comercială nr. 5120 din 20 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București,
secția a Vl-a comercială, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată
de reclamanta SC I.D.C. SA în contradictoriu cu pârâta SC F.C. SA (fosta SC
S.R. SA), și a obligat reclamanta la plata sumei de 53.24,73 lei cheltuieli de
judecată către pârâtă.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel
reclamanta, acesta fiind
respins, ca nefundat, prin decizia civilă nr.
533/2011 din 25 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
Vl-a civilă.
Pentru a
pronunța această soluție, instanța a reținut că reclamanta a chemat în judecată
pe pârâta, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se
constate inexistența dreptului acesteia de a primi de la aceasta plata sumei de
3.927.170,82 lei, în baza contractului de execuție nr. 6/2007 din cauza
intervenirii compensației între creanțele celor două părți; să se constate de
la reclamantă plata sumei de 3.375.274,19 lei în baza contractului de execuție
nr. 42/2007, ca urmare a faptului că a intervenit compensația între creanțele
acestora.
Iremediabil
drepturile reclamantei, iar vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin casarea
deciziei recurate și trimiterea cauzei spre re judecare.
Cât privește
incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7, art. 304 pct. 8 și ale art. 304 pct. 9
C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care
se sprijină, înlăturarea apărării în drept făcută de I.M.P.A.C.T., nu cuprinde
motivele pentru care s-a refuzat examinarea tuturor temeiurilor cererii de
apel, cuprinde motive străine de natura pricinii; s-a denaturat înțelesul
lămurit și vădit neîndoielnic al contractelor deduse judecății, iar soluția
pronunțată este rezultatul aplicării și interpretării greșite a legii.
Intimata pârâtă
a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca
nefondat, formulând critici privitoare la timbrajul apelului și recursului.
Înaintea
cercetării motivelor de recurs și a apărărilor formulate prin întâmpinare,
Înalta Curte de Casație și Justiție va verifica dacă recursul și apelul au fost
legal timbrate.
Astfel, prin
acțiunea introductivă reclamanta a formulat două capete de cerere:
- să se
constate inexistența dreptului pârâtei de a primi de la I.D.C. SA plata sumei
de 3.927.170,82 lei și
- să se
constate inexistența pârâtei de a primi de la I.D.C. SA plata sumei de 3.
675.274,19 lei.
În baza
dispozițiilor art. 2 alin. (11) din Legea nr. 146/1997 (referitoare la cererile
privind constatarea existenței unui drept patrimonial), recurenta a plătit, în
primă instanță, taxele de timbru aferente pentru cele două capete de cerere,
respectiv: 43.382,71 lei pentru primul capăt de cerere; 40.863,75 lei pentru al
doilea capăt de cerere.
În recurs, i
s-a pus în vedere recurentei prin citație să plătească o taxă de timbru în
valoare de 21.691,36 lei și 5 lei timbru judiciar, taxă de timbru ce a fost
depusă de către recurentă la termenul din data de 07 noiembrie 2012. Această
sumă reprezintă taxa de timbru [(calculată conform art. 11 alin. (1) din Legea
146/1997)] aferentă primului capăt de cerere, pentru cel de-al doilea capăt de
cerere nefiind achitată taxa corespunzătoare.
În consecință,
pentru capătul al doilea de cerere (inexistența dreptului pârâtei de a primi de
la Impact plata sumei de 3.675.274,19 lei), recurenta datorează o taxă de
timbru în valoare de 20.431,875 lei, precum și un timbru judiciar de 5 lei.
Verificând
plata taxelor judiciare în apel, se va dispune ca recurenta să plătească suma
de 18.000,225 lei, reprezentând taxa de timbru neachitată în apel.
Cuantumul
penalităților pretinse de către reclamantă nu poate fi
stabilit decât în situația în care reclamanta face dovada faptului că a
fost obligată să plătească, la rândul său, penalități de întârziere (despăgubiri)
către clienți finali (cumpărătorii apartamentelor), dovadă pe care însă
nu a făcut-o.
Ca atare,
creanța pretinsă de către reclamantă reprezentând contravaloarea penalităților
de întârziere ce s-ar datora de către pârâtă urmare a predării cu întârziere a
imobilelor nu este lichidă, neputând fi
determinată
cu exactitate la acest moment și nici exigibilă, nefiind ajunsă
la
scadentă.
S-a apreciat că
actul adițional încheiat de către părți la data de 12 mai 2008 nu a modificat
și nici înlăturat dispozițiile art. 11 alin. (9) din contractele
de execuție referitoare la limitarea penalităților de întârziere plătite de
către reclamantă clienților finali, singura modificare adusă de actul adițional
vizând perceperea de penalități în cazul în care nu se respectă termenele
intermediare, însă se respectă cel final, părțile stabilind că acestea nu se
mai percep ori se restituie, dacă au fost plătite.
Instanța de apel a mai reținut că nu există nicio
dovadă cu privire la
recunoașterea făcută de către pârâtă cu privire la
dreptul apelantei de a pretinde compensarea penalităților de întârziere astfel
cum susține aceasta din urmă, pârâta contestând existența acestor penalități.
Mai mult, s-a
reținut că între părți s-au purtat și sunt pe rol mai multe litigii având ca
obiect obligațiile reciproce de plată, fiecare parte contestând dreptul
celeilalte de a le pretinde, astfel încât nu se poate vorbi despre creanțe nici
măcar certe.
Curtea de apel
a constatat că expertul contabil numit de către instanță a depășit obiectivele
stabilite de către aceasta, făcând interpretări juridice cu privire la clauzele
contractuale, acesta fiind atributul exclusiv al instanței vizând chestiuni de
judecată.
S-a mai reținut
că prima instanță a făcut referire la hotărârile pronunțate în litigiile dintre
părți, precum și la considerentele acestor hotărâri doar pentru a evidenția
situația litigioasă dintre părți privind creanțele și, în consecință, nici
pentru acest argument nu se poate justifica admiterea apelului.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs reclamanta care a invocat dispozițiile art.
304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Recurenta a
susținut incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât au
fost nesocotite dispozițiile legale privind citarea corectă și reprezentarea
corectă a societăților comerciale aflate în insolvență; au fost încălcate
principiile dreptului la apărare, al contradictorialității și regulile de bază
ale dreptului la un proces echitabil, ceea ce vatamă.
Privitor la motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.
7, art. 304 pct. 8 și ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte de
Casație și
Justiție va reține că decizia recurată nu respectă
prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea
judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format
convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile
(apărările) pârâților.
Este de
observat că decizia reproduce fragmentar considerente ale sentinței primei
instanțe, ceea ce nu echivalează cu o motivare proprie a instanței de apel,
procedeu contrar dispozițiilor art. 298 raportate la art. 261 alin. (1) pct. 5
C. proc. civ.
Argumentul că
expertul a procedat la interpretarea juridică a
clauzelor contractului (pag. 13, alin. ultim, decizie) este incorect.
Decizia
reproduce întocmai considerentele sentinței, dar refuză,
nemotivat să
răspundă la nerespectarea de
către prima instanță de fond a prevederilor
art. 268 alin. (3) C. proc. civ.
Proba a fost considerată utilă, iar cererea pârâtei, la prima instanță, de a se
reveni asupra probei constând în
efectuarea
expertizei a fost respinsă; instanța a precizat prin reformulare obiectivele
expertizei.
Nu s-au solicitat de către instanță lămuriri
suplimentare expertului, deoarece expertiza a răspuns obiectivelor formulate de
instanță prin raționamente profesionale de specialitate, documentate.
Interpretarea
clauzelor contractuale pentru verificarea
raționamentului
tratamentului contabil al operațiunilor de compensare era
necesară,
deoarece investigația expertului contabil privind situația de fapt a vizat note
contabile întocmite pe baza documentelor justificative,
în accepțiunea Legii contabilității, inclusiv a contractelor.
Concluziile raportului de expertiză au vizat
exclusiv probleme ce țin
de domeniul specializării expertului.
Expertiza a
concluzionat că sunt neclarificate operațiuni de compensare inițiate de I.M.P.A.C.T.
pentru suma de 7.602.409,02 RON astfel că înlăturarea probei cu expertiza prin
considerente străine de natura pricinii este incorectă.
În speță, nu
există incertitudini privind lichiditatea creanțelor opuse în compensare,
deoarece art. 379 alin. (4) C. proc. civ., nu stabilește îndeplinirea condiției
„lichidității” creanței de raport de „determinarea clară” a acesteia, ci
permite caracterul determinabil al creanței și
recunoaște valoarea probantă înscrisurilor chiar neautentice emanate de
la debitor, care recunosc elementele de calcul a cuantumului creanței.
Esențial pentru
corecta dezlegare a pricinii este faptul că
penalitățile
datorate de pârâtă pentru întârzierea realizării fiecărui stadiu
fizic
sunt diferite de penalitățile datorate ca element component al Conform
dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, „În situația
în care instanța judecătorească învestită cu
soluționarea unei căi de atac
ordinare sau extraordinare constată că în
fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în
cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de
timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu”.
În cursul judecații din apel, reclamanta apelantă
a depus la dosarul
cauzei o taxă de timbru în valoare de 24.123 lei,
taxa de timbru pusă în vedere prin citație, timbrajul corespunzător celor două
capete de cerere, în calea de atac, ar fi fost: 21.691,35 lei pentru primul
capăt de cerere; 20.431,875 lei pentru al doilea capăt de cerere.
Față de cele
reținute, privitor la taxa judiciară de timbru, în raport de criticile
formulate și de obiectul litigiului dedus judecății, Înalta Curte de Casație și
Justiție constată că reclamanta datorează o diferență de taxă în recurs de
20.431,87 lei și de 18.000,225 lei diferența de taxă judiciară de timbru în
apel, motiv pentru care, prin dispozitivul prezentei decizii va face aplicarea
art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.
Cât privește
fondul recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține că sunt
fondate criticile formulate de către reclamantă, iar apărările intimatei pârâte
urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:
Din practicaua deciziei recurate rezultă ca s-a
dovedit împrejurarea
că intimata se afla în procedura insolvenței.
Intimata nu a fost citată prin administrator judiciar. în cauză intimata s-a
prezentat prin avocat. Chiar dacă s-a depus la dosarul cauzei contract de
asistență juridică încheiat cu „administratorul special al intimatei”,
dispozițiile art. 85 și 107 C. proc. civ., impuneau citarea în cauză a
intimatei prin administrator judiciar, fiind singurul îndreptățit să reprezinte
legal societatea aflată în insolvență.
La dosarul
cauzei instanța constată că s-a depus „întâmpinare” (pag. 1, alin. penultim
decizie), întâmpinarea a fost depusă chiar la termenul din 25 noiembrie 2011.
Dispozițiile
art. 116 alin. (1) C. proc. civ., obligă la depunerea întâmpinării alăturarea
de copii egale cu numărul reclamanților. Art. 116 alin. (1) C. proc. civ., se
aplica corespunzător în apel, potrivit art. 298 C. proc. civ.
Întâmpinarea se
impunea a fi comunicată reclamantei. Necomunicarea întâmpinării a rupt
echilibrul procesual, a dus la încălcarea principiului fundamental al dreptului
la apărare și la aplicarea incorectă a dispozițiilor art. 85, 86, 107 C. proc. civ.,
deoarece judecata s-a făcut cu ignorarea regulilor și garanțiilor procedurale
ale contradictorialității.
Temeiurile de
fapt și drept ale cererii de apel, decizia recurată a refuzat examinarea
completă a cererii de apel, motiv pentru care soluția casării
cu trimitere spre rejudecare este singurul
remediu procedural.
Cât privește
sentințele pronunțate în materia ordonanței de
plată, acestea nu pot avea autoritate de lucru judecat față de prezenta
cerere de chemare în judecată.
Procedura
ordonanței de plată este o procedură simplificată de soluționare a acțiunilor
în justiție având ca obiect executarea obligațiilor de plată. în cazul în care
debitorul unei asemenea obligații contestă creanța (în condițiile art. 9 din
Ordonanța de urgență nr. 119/2007) instanța este limitată în administrarea probelor,
mai ales din punct de vedere temporal (art. 12 din aceeași ordonanță).
În măsura în
care instanța, în baza probelor administrate în limitele
Ordonanței de urgență nr. 119/2007, constată
întemeiată contestația
debitorului, respinge cererea creditorului
printr-o încheiere care este irevocabilă.
Art. 9 alin.
(3) din Ordonanța de urgență nr. 119/2007 prevede că după respingerea prin
încheiere a cererii creditorului, acesta poate introduce acțiune potrivit
dreptului comun.
Această
prevedere lămurește fără dubiu că încheierea prin care s-a respins acțiunea, nu
poate avea autoritate de lucru judecat în cererea pe care creditorul o
promovează, conform legii, pe calea
dreptului
comun, ulterior respingerii cererii sale de emitere a ordonanței.
Orice interpretare contrară ar lipsi creditorul
de un recurs efectiv la
justiție, ceea ce ar fi contrar Convenției
europene a drepturilor omului.
Această interpretare este confirmată și de
Decizia nr. 1025/2008 a
Curții Constituționale, referitoare la
respingerea excepției de
neconstituționalitate
a prevederilor art. 9 alin. (3) teza întâi din O.U.G.
nr. 119/2007
privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată
rezultate din contracte comerciale.
Pentru toate
aceste considerente dar și pentru o deplină lămurire a împrejurărilor de fapt
ale cauzei (și care nu se poate face în recurs,
fiind necesară administrarea probei cu expertiză) conform art. 312 și
314
C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamanta SC I.D.C.
SA VOLUNTARI împotriva deciziei civile nr. 533/2011 din 25 noiembrie 2011
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Se va casa
decizia recurată și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Prin dispozitivul prezentei decizii, în temeiul
art. 20 alin. (5) din Legea
nr. 146/1997, va fi obligată reclamanta la:
20.431,87 lei diferență taxă judiciară de timbru pentru recurs și la 18.000,225
lei reprezentând diferența de taxa judiciară de timbru în apel.
eventualului prejudiciu suplimentar suportat de
reclamanta (Beneficiar) în
raporturile cu clienții finali.
Procesele-verbale de constatare a stadiului fizic
al construcției, în
accepțiunea dată de art. 1 din contracte, respectă
procedura convențională stabilită prin art. 11 alin. (3) din contracte, aplicată
de părți, astfel că injoncțiunea judiciară peste voința părților este
incorectă.
Regula potrivit
căreia interpretarea în principiu a contractelor se face acordând prioritate
voinței interne sau reale nu înlătură importanța declarației de voință.
Declarația de
voință se prezumă, până la dovada contrară, că exprimă întocmai voința reală a
părților contractante. Oricine susține
contrariul,
va trebui să dovedească voința reală și faptul că ea diferă de
declarația
de voință. Proba se poate face prin orice mijloc de dovadă.
O astfel de
probă nu a fost făcută de pârâtă, iar prezumțiile propuse de reclamantă, bazate
pe corespondența comercială a părților,
procesele-verbale
ale ședințelor de conciliere prealabile încheierii actului
adițional nr.
2 la contractul nr. 6/2007, prevederile actului adițional nr. 2 la contractul
nr. 6/2007 și constatările expertizei contabile A.C. nu au fost contestate.
Regula formulată în art. 977 C. civ., este
completată și prelungită de
unele reguli și criterii care își au sediul
în articolele următoare. Așa este cazul art. 984 și 985 C. civ., în textele
cărora judecătorul este chemat să descopere voința reală a părților din
termenii contractului.
Art. 984 C.
civ., este o simplă trimitere la art. 977 C. civ., dispunând: „convenția nu
cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părțile și-au propus a
contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat”.
Dispozițiile
art. 978 – art. 979 C. civ., au la bază ideea că părțile contractante sunt
persoane rezonabile și cu judecată. Potrivit art. 978 C. civ., o clauză
susceptibilă de două înțelesuri se interpretează pentru a putea produce un
efect: „actus interpretandus est potius valeat quam ut pereat”, iar art. 979 C.
civ., dispune că termenii susceptibili de două înțelesuri se interpretează în
sensul ce se potrivește mai mult cu natura
contractului;
în fapt, dacă una din cele două interpretări plauzibile este în
armonie
generală cu economia contractului și cu contextul său, cealaltă
fiind discordantă, este de presupus că cea dintâi
exprimă voința reală a
părților.
Soluția este în acord cu prevederile art. 982 C.
civ., care postulează
indivizibilitatea contractului, în sensul că: „Toate
clauzele convențiilor se
interpretează
unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din
actul
întreg”.
Numai un examen
de ansamblu al clauzelor contractuale permite cercetarea și stabilirea voinței
comune a părților. Și deși acestea au fost.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
În temeiul art. 20 alin. (5) din Legea nr.
146/1997 obligă reclamanta la
20.431,87 lei diferență taxă judiciară de
timbru pentru recurs și 18.000,225 lei reprezentând diferența de taxa judiciară
de timbru în apel.
Admite recursul
declarat de reclamanta SC I.D.C. SA VOLUNTARI împotriva deciziei
civile nr. 533/2011 din 25 noiembrie 2011
pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a Vl-a civilă.
Casează decizia
recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 13
februarie 2013.