ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1276/2015

Decizia nr. 1276/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Cererea adresată Tribunalului Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal și înregistrată sub nr. x/86/2008 din 12 septembrie 2008, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pârâtele SC B. SRL și SC C. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestora să plătească, în solidar, despăgubiri civile în cuantum de 128.000 euro, reprezentând contravaloarea mărfurilor care nu au ajuns la destinație.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că la data de 11 mai 2007 a încheiat contractul de transport, concretizat în comanda din 11 mai 2007 cu prim-pârâta SC B. SRL care, ulterior, a avut o înțelegere cu SC C. SRL ca, în numele acesteia și pentru aceasta, să transporte bunurile ce făceau obiectul comenzii de transport sus-menționate; că, la data de 11 mai 2007, SC C. SRL a încărcat din Italia, marfa pe care urma să o transporte în România până la sediul social al reclamantei însă, în ziua următoare, pe teritoriul acestui stat au fost furate atât mijlocul de transport, cât și marfa transportată, iar în urma sesizării autorităților italiene de către șoferul care asigura transportul, a fost recuperat autovehiculul și semiremorca împreună cu o parte din marfă.

Referitor la produsele nerecuperate, reclamanta a arătat că acestea constau în matriță scaun D. în valoare de 28.000 euro, matriță scaun E. în valoare de 14.000 euro, matriță scaun F. în valoare de 14.000 euro, 2 bucăți model G. în valoare de 15.000 euro, model de rășină H. în valoare de 7.000 euro și excavator în valoare de 50.000 euro, astfel încât a suferit daune în valoare totală de 128.000 euro.

Reclamanta a mai arătat că SC C. SRL a încheiat cu SC I. SA la data de 4 ianuarie 2007, contractul de asigurare facultativă a autovehiculului, ce are ca obiect asigurare semiremorcă împreună cu clauza asigurarea bagajelor/CMR extern, pentru o sumă asigurată de 150.000 euro și că, potrivit procedurii, după incident, SC C. SRL a întocmit înștiințare de daună, dar SC I. SA a refuzat în mod nejustificat să-și execute obligațiile contractuale.

Pârâtele au depus întâmpinare, prin care, fără a nega situația de fapt expusă de reclamantă, au arătat că nu au nicio culpă în producerea prejudiciului, care, de altfel, se impune a fi dovedit.

Au mai arătat că șoferul autovehiculului care transporta marfa a fost vigilent, a luat toate măsurile de precauție (nu a uitat ușa deschisă, nu a parcat într-un loc nesigur) și că se impune introducerea în cauză a asigurătorului iar, la termenul din 15 decembrie 2008, secund-pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a societății de asigurare SC I. SA. Ulterior, prin precizările depuse, SC C. SRL a invocat excepția tardivității acțiunii, motivat de faptul că litigiul având natură comercială, termenul de prescripție este de 1 an, de la producerea evenimentului; excepția prematurității - motivat de faptul că autorii furtului au fost identificați, astfel încât se impune ca reclamanta să facă demersuri pentru recuperarea prejudiciului de la aceștia și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, deoarece bunurile transportate erau proprietatea A. SNC Italia - reprezentată prin J.

Chemata în garanție a depus întâmpinare solicitând, pe cale de excepție, respingerea acțiunii, ca fiind tardiv introdusă, având în vedere că raportul juridic dintre părți derivă dintr-un contract de transport ori, conform art. 32 din Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele, acțiunile derivate din asemenea acte juridice se prescriu în termen de 1 an, momentul de la care aceasta începe să curgă fiind: ziua eliberării mărfii, în caz de pierdere parțială, avarie sau întârziere; în caz de pierdere totală, începând de la a 30-a zi, după expirarea termenului convenit sau dacă nu a fost convenit nici un termen, începând de la a 60-a zi de la primirea mărfii de către transportator.

Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată și, în consecință, respingerea cererii de chemare în garanție, invocând lipsa răspunderii transportatorului în ceea ce privește pierderea mărfii, având în vedere modul în care s-a produs furtul împreună cu mijlocul de transport și arătând că, temeiul legal al răspunderii transportatorului îl constituie dispozițiile art. 17 alin. (2) Convenția CMR din 1956 ale cărei prevederi au fost incluse și în contractul de asigurare.

Transportatorul este exonerat de răspundere, deoarece marfa a fost furată iar făptuitorii sunt cunoscuți, fiind judecați de autoritățile italiene.

A concluzionat chemata în garanție că, în aceste circumstanțe, revenea proprietarului bunurilor obligația de a depune diligente pentru recuperarea acestora sau obținerea de despăgubiri de la autorii furtului.

A mai arătat că cererea de chemare în garanție se întemeiază pe dispozițiile art. 969 C. civ. care prevăd răspunderea contractuală a părților semnatare a contractului de asigurare, ori, în această situație trebuie analizate și cazurile de excludere (art. 3 din Legea nr. 136/1995), respectiv, "cazul în care nu există un contract de transport rutier, oneros al mărfii", apreciind că, în speță, părțile ar fi trebuit să depună la dosar contractul de transport încheiat între cele două pârâte, deoarece art. 8 pct. 6, contract de asigurare, enumera documentele necesare pentru evaluarea pagubelor și stabilirea despăgubirilor, respectiv: contractul de transport, comanda de transport, scrisoarea de trăsură. De asemenea, conform art. 9 pct. 9 din Condițiile contractului de asigurare, "în cazul unei proceduri judecătorești în care asigurătorul susține că pagubele pentru care se solicită despăgubiri nu se datorează producerii unui eveniment asigurat, sarcina de a dovedi contrariul revine asiguratului".

Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, arătând că excepția tardivității apare, ca neîntemeiată, deoarece, față de dispozițiile art. 32 alin. (2) CMR, la data de 29 ianuarie 2008 a convocat pârâtele și chemata în garanție, la conciliere, pentru data de 18 februarie 2008 și că, pârâtele nu au precizat în scris dacă acceptă sau nu pretențiile reclamantei, dar nici nu au restituit documentele, iar chemata în garanție a depus un înscris - înregistrat în 13 februarie 2008 și a refuzat să participe la conciliere.

A apreciat reclamanta că este incidentă și situația reglementată de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, deoarece la data de 18 februarie 2008, reprezentanții pârâtelor au recunoscut pretențiile, precizând că "la cererea părții păgubite, am fost de acord să dăm asigurarea CMR, pentru a fi despăgubit".

Pe fond, a învederat că nu poate fi reținută lipsa de răspundere a transportatorului, întrucât șoferul mijlocului de transport în care se aflau bunurile nu a depus toate diligențele pentru a preîntâmpina producerea furtului, sesizând autoritățile a doua zi, împrejurare ce a îngreunat identificarea autorilor și recuperarea mărfii.

Prin Sentința nr. 1695 din 19 octombrie 2009, Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile tardivității formulării cererii în baza Convenției privind art. 32, referitoare la Contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (CMR), a nerespectării cererii de chemare în garanție, conform C. proc. civ. și a răspunderii transportatorului, întrucât aceasta se confundă cu criterii ce trebuie analizate pe fondul cauzei; a respins excepția formulată de pârâta SC C. SRL privind lipsa răspunderii transportatorului, ca fiind direct legată de fondul cauzei; a admis acțiunea și a obligat, în solidar, pârâtele și chemata în garanție să plătească reclamantei suma de 128.000 euro, în echivalent RON la data efectuării plății, reprezentând contravaloarea mărfurilor care nu au ajuns la destinație, în baza Contractului de transport din 11 mai 2007, concretizat în comanda din 11 mai 2007, acte care au fost încheiate între reclamantă și pârâta SC B. SRL; de asemenea, a obligat, în solidar, aceleași pârâte să plătească reclamantei suma de 7.796,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a apreciat ca neîntemeiată excepția tardivității, însușindu-și motivarea reclamantei din răspunsul la întâmpinare iar, pe fond, a reținut că sunt întrunite condițiile răspunderii civile în sarcina pârâtelor și chematei în garanție - respectiv existența prejudiciului produs prin săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite.

Astfel, prejudiciul reclamantei a fost cuantificat la suma de 128.000 euro reprezentând contravaloarea mărfii ce a făcut obiectul Contractului de transport din 11 mai 2007 și care nu a mai ajuns la destinație, fiind furată datorită neglijenței prepusului transportator.

A concluzionat prima instanță că temeiul de drept al acțiunii îl reprezintă dispozițiile art. 969, art. 974 și art. 978 C. civ., precum și art. 3 și art. 36 din CMR.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel atât pârâtele, cât și chemata în garanție, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava la data de 8 septembrie 2010, reiterând situația de fapt expusă în fața instanței de fond și invocând că, în mod greșit, a fost soluționată excepția tardivității și că nu a fost cercetat fondul cauzei.

Apelanta chemată în garanție a arătat că nelegal, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și a solicitat a se observa că acțiunea a fost formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Deși inițial, apelantele au solicitat admiterea apelului, rejudecarea acțiunii și respingerea acesteia, ca fiind tardiv formulată, de o persoană fără calitate procesuală activă iar, pe fond, ca neîntemeiată, ulterior, au precizat că solicită aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., respectiv anularea hotărârii atacate pentru necercetarea fondului și trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciind că nu se impune suplimentarea probatoriului în fața instanței de apel.

Prin Decizia nr. 20 din 4 martie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelurile, a anulat Sentința nr. 1695/2009 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A. SRL a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 raportate la cele ale art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ. Prin Decizia nr. 3914 din 30 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție recursul a fost admis, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare, aceleași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/86/2008 din 15 martie 2012.

Prin Decizia nr. 54 din 2 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâte și de chemata în garanție împotriva Sentinței nr. 1695 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, și a obligat apelanții să plătească intimatei suma de 6.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, au formulat recurs pârâtele SC B. SRL și SC C. SRL, precum și chemata în garanție I. SA București, iar prin Decizia nr. 2809 din 25 septembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursurile, a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelurilor reținând, în esență, că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra cererii pârâtelor cu privire la administrarea probelor cu martori și mai ales înscrisuri, în principal sentința penală care reține recuperarea în totalitate și predarea către furnizor a întregii cantități de marfă care a făcut atât obiectul contractului de transport, cât și a poliței de asigurare facultativă.

De asemenea, s-a apreciat că instanța nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra excepțiilor privind calitatea procesuală a reclamantei și prescripția dreptului de a introduce acțiunea.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul acestei instanțe, sub nr. x/86/2008 din data de 4 aprilie 2014.

Prin Decizia nr. 145 din 29 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, s-au respins atât excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei cât și excepția prescripției dreptului material la acțiune. S-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtele SC B. SRL și SC C. SRL și chemata în garanție I. SA împotriva Sentinței nr. 1695 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului Suceava, reclamanta-intimată fiind SC A. SRL.

S-a dispus obligarea apelantelor să plătească intimatei suma de 6.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel și-a fundamentat decizia pe următoarele considerente:

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. România, motivat de faptul că, proprietarul mărfurilor, pentru care s-a solicitat plata despăgubirii este SC A. SNC Italia, Curtea a constatat că nu poate fi reținută întrucât reclamanta SC A. SRL (România), în calitate de beneficiar, a încheiat cu prim-pârâta SC B. SRL, în calitate de transportator, comanda de transport din 11 mai 2007, având ca obiect încărcarea din Italia a mai multor bunuri (excavator, 2 mașini de injectat, etc.) și livrarea acestora la data de 15 iulie 2007 la sediul beneficiarului, împrejurare în care, în speță, sunt incidente dispozițiile speciale prevăzute de Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (CMR).

Potrivit art. 13 pct. 1 teza a II-a din Convenție "dacă pierderea mărfii este stabilită sau dacă marfa nu a sosit la expirarea termenului prevăzut în art. 19, destinatarul este autorizat să pretindă în numele său de la transportator drepturile care rezultă din contractul de transport" și în condițiile în care SC A. SRL a fost inițiatorul și beneficiarul comenzii de transport, aceasta justifică îndreptățirea de a promova prezenta cerere de chemare în judecată, respectiv calitate procesuală activă.

Din această perspectivă, atâta timp cât dreptul afirmat de SC A. SRL derivă din contractul de transport menționat anterior și este independent de clauzele specifice contractului comercial de vânzare-cumpărare a mărfurilor, care au făcut obiectul transportului, este lipsită de relevanță susținerea apelantei potrivit căreia reclamanta trebuia să facă dovada faptului că la data emiterii comenzii de transport era proprietara bunurilor.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, în raport de data producerii evenimentului, respectiv 11 mai 2007, Curtea a constatat că nu este întemeiată, motivat de faptul că, potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (2) din Convenția CMR, "o reclamație scrisă suspendă prescripția până în ziua în care transportatorul respinge reclamația în scris și restituie documentele care erau anexate", or, în cauză, la data de 29 ianuarie 2008 reclamanta a convocat pârâtele la conciliere directă pentru data de 18 februarie 2008, comunicându-le pretențiile, temeiul și înscrisurile doveditoare, și întrucât reprezentanții pârâtelor nu au respins reclamația și nu au restituit documentele anexate, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat la 18 februarie 2008, termenul de prescripție de 1 an stipulat expres în art. 32 pct. 1 din Convenție, care a început să curgă din 29 ianuarie 2008, a rămas suspendat, așa încât acțiunea înregistrată la data de 10 septembrie 2008 a fost formulată în termenul legal de prescripție.

Aspectele invocate ulterior, pe calea concluziilor scrise, nu au fost supuse analizei, întrucât exced limitelor învestirii, instanța de apel fiind chemată, în temeiul dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., să verifice stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță prin prisma motivelor de apel invocate în termenul legal, în virtutea principiului "tantum devolutum quantum appellatum".

În ceea ce privește criticile vizând fondul cauzei, Curtea a reținut că din actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 11 mai 2007, între reclamanta SC A. SRL și prim-pârâta SC B. SRL s-a încheiat contractul de transport concretizat în comanda din 11 mai 2007, în baza căruia, prim-pârâta a dispus ca secund-pârâta SC C. SRL să transporte din Italia bunurile menționate și să le descarce la sediul reclamantei.

În data de 11 mai 2007 secund-pârâta SC C. SRL a încărcat din Italia bunurile ce făceau obiectul comenzii de transport însă, în seara aceleiași zile, transportatorului i s-au furat marfa și mijlocul de transport care fusese parcat pe o stradă publică din localitatea Ciusello Balsamo, fapt confirmat de părțile litigante.

Susținerea apelantei, potrivit căreia nu poate fi angajată răspunderea transportatorului, date fiind împrejurările săvârșirii furtului nu a fost reținută, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (2) din Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (CMR), "transportatorul este exonerat de această răspundere dacă pierderea, avaria sau întârzierea a avut drept cauză o culpă a persoanei care are dreptul să dispună de marfă, un ordin al acesteia nerezultând dintr-o culpă a transportatorului, un viciu propriu al mărfii sau circumstanțe pe care transportatorul nu putea să le evite și ale căror consecințe nu le putea preveni". Cum în speță această prezumție de răspundere nu a fost înlăturată de prepusul transportatorului, Curtea a constatat că este dată răspunderea transportatorului, întrucât furtul mărfii nu constituie o cauză de exonerare a răspunderii contractuale, iar circumstanțele în care s-a produs (parcarea autovehiculului pe timpul serii pe o stradă publică, într-un loc nesupravegheat) puteau fi evitate și consecințele puteau fi prevenite prin asigurarea pazei bunurilor de către unul dintre cei doi șoferi.

Față de cele reținute, Curtea a constatat că nu sunt incidente în speță nici prevederile înserate în art. 17 alin. (5) invocate de asigurătorul apelant.

Potrivit dispozițiilor art. 3 din Convenția CMR, "transportatorul răspunde ca de propriile sale acțiuni și omisiuni, de acțiunile și omisiunile prepușilor săi și ale oricăror persoane la serviciile cărora recurge pentru executarea transportului, dacă acești prepuși sau persoane acționează în exercițiul funcțiilor lor", iar potrivit art. 17 alin. (1), "transportatorul este răspunzător pentru pierderea totală sau parțială sau pentru avariere, produse între momentul primirii mărfii și cel al eliberării acesteia, cât și pentru întârzierea în eliberare".

În speță, cu documentele comerciale din 11 mai 2007 reclamanta a făcut dovada calității de beneficiar și respectiv destinatar al bunurilor care au făcut obiectul comenzii de transport din 11 mai 2007, sustrase inițial, apoi recuperate în parte de autoritățile judiciare italiene, precum și a existenței prejudiciului izvorât din neexecutarea culpabilă a transportatorului și a prepusului său, a obligației contractuale de predare a acestor bunuri.

Apărarea apelanților, care, au susținut că pretențiile reclamantei nu sunt justificate, în condițiile în care bunurile recuperate au fost predate reprezentantului A. SNC Italia nu prezintă relevanță întrucât, pe de o parte, neîndeplinirea de către pârâți a obligației asumate prin contract, de a transporta și de a preda reclamantei bunurile menționate în comanda de transport, a avut drept consecință prejudicierea acesteia, iar, pe de altă parte, în cauză nu sunt date condițiile stipulate expres în Convenția CMR, de înlăturare a răspunderii transportatorului și a cărăușului pentru paguba produsă reclamantei.

Susținerile apelantei referitoare la faptul că acțiunea nu ar mai avea obiect motivat de faptul că din sentințele judecătorești pronunțate de instanțele din Italia a rezultat că prejudiciul a fost recuperat în totalitate de reprezentantul firmei A. SNC nu au fost, de asemenea, reținute, din înscrisurile depuse la Dosar nr. x/86/2008, rezultând că a fost recuperată doar o parte din marfa aflată în interiorul camionului, nefiind recuperate mărfurile de dimensiuni mai mari și care aveau și valoare mai mare. Pe de altă parte, din procesele verbale de restituire a mărfii rezultă cu exactitate ce mărfuri au fost restituite, declarațiile martorilor, conținând referiri vagi și imprecise asupra acestor aspecte, neputând constitui probe care să răstoarne prezumția de adevăr a acestor înscrisuri.

Susținerile apelantei referitoare la faptul că suma solicitată de către reclamantă depășește valoarea sumei maxime asigurate nu au fost reținute, având în vedere faptul că din cuprinsul poliței de asigurare rezultă că suma pentru care a fost asigurată marfa conform CMR extern este de 150.000 euro.

Nici apărarea chematei în garanție potrivit căreia aplicabilitatea contractului de asigurare este condiționată de existența contractului de transport dintre cărăușul - asigurat, secund-pârâta SC C. SRL și reclamantă, nu a fost reținută, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 4 teza I din Convenția CMR, "proba contractului de transport se face prin scrisoare de trăsură", în teza a doua fiind prevăzut expres că "absența, neregularitatea sau pierderea scrisorii de trăsură nu afectează nici existența, nici valabilitatea contractului de transport care rămâne supus dispozițiilor prezentei convenții".

S-a reținut astfel că, documentul de transport nu este cerut ad validitatem, ci îndeplinește doar rolul de instrument probator al existenței raporturilor juridice dintre expeditor și cărăuș, iar lipsa înscrisului nu afectează valabilitatea operațiunii de transport.

Împrejurarea că secund-pârâta (beneficiara contractului de asigurare) nu a încheiat un document de transport cu reclamanta nu afectează și nu înlătură existența operațiunii de transport pe care a efectuat-o în calitate de cărăuș, dovadă fiind actele întocmite de autoritățile italiene privind furtul autovehiculului, a mărfurilor predate cărăușului și a documentelor de transport, sens în care, s-a reținut că, în mod corect instanța de fond a dispus obligarea asigurătorului - chemata în garanție - la plata despăgubirii pentru prejudiciul produs reclamantei.

În considerarea faptului că în speță sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile, Curtea a constatat că soluția de admitere a acțiunii reclamantei este legală, motivele de apel invocate nefiind întemeiate.

Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs pârâtele SC B. SRL și chemata în garanție I. SA.

Recurentele-pârâte SC B. SRL și SC C. SRL au criticat decizia recurată pentru nelegalitate.

Recurentele-pârâte au invocat, în drept, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs acestea au fost prezentate într-o formă nestructurată în funcție de temeiurile invocate.

Recurentele-pârâte au motivat că instanța de apel nu a respectat prevederile art. 315 C. proc. civ., deoarece nu a cercetat fondul cauzei și nu a analizat probele și cererile invocate de către pârâți în motivarea apelului și a încălcat prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

Au invocat, în acest sens, că instanța de apel a refuzat să administreze proba cu înscrisuri constând în Sentința nr. 5203/707, Registrul general notificări de infracțiune nr. 783/10 Tribunal Monza, secția unică penală, Republica Italiană. Au susținut că din conținutul acestui document rezultă că titularul societății A. SNC, J., a confirmat restituirea mărfii (material plastic în valoare totală de cca. 20.000 euro) care a fost furată la 12 mai 2007 în timp ce era încredințată destinatarului pentru livrare către clienții finali și că în luna următoare a fost recuperat restul de marfă în valoare totală de 180.000 euro, după ce a fost găsită remorca în care fusese încărcată.

Această probă dacă ar fi fost analizată de către instanța de apel ar fi dus la concluzia că prejudiciul reclamat nu există.

Mai mult, instanța de fond și instanța de apel nu au admis spre a fi administrate dovezile constând în rechizitoriul procuraturii italiene, sentința penală definitivă și documente din care să rezulte care este valoarea bunurilor transportate, furate și nerecuperate de la autorii furtului.

Consideră că nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile și anume: existența prejudiciului, existența unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăției.

Au mai susținut că pârâta SC C. SRL dispune de asigurarea pentru autovehiculul și mărfurile transportate, precizând că a existat polița eliberată la data de 5 ianuarie 2007 valabilă până la data de 4 ianuarie 2008 la societatea de asigurare I. SA iar incidentul asigurat s-a produs la 11 mai 2007, în perioada de valabilitate a poliței.

Asiguratul SC C. SRL a plătit anticipat polița de asigurare și a reclamat imediat evenimentul asigurat.

Refuzul nejustificat al asigurătorului pentru plata daunelor reprezintă un abuz și o încălcare a obligațiilor asumate prin contractul de asigurare, motiv pentru care solicită instanței de recurs obligarea societății de asigurare la plata daunelor ce vor fi constatate conform art. 23 din CMR.

În ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune recurentele-pârâte au arătat că nu este fondat motivul de suspendare a prescripției deoarece nu s-a făcut o reclamație scrisă conform art. 32 pct. 2 din Convenție ci doar o convocare la conciliere prin care reclamanta a încercat să obțină o sumă de bani necuvenită.

Recurentele consideră că reclamația scrisă, cerută de art. 32 pct. 2 din CMR, a fost depusă la data de 10 septembrie 2008, adică după 16 luni de la data când reclamanta a cunoscut împrejurările și autorii furtului mărfii expediate de pârâtă.

Recurenta solicită a se analiza excepția tardivității conform art. 32 pct. 1 din Convenția de transport internațional de mărfuri pe șosele, susținând că s-a împlinit termenul de prescripție de 1 an și că suspendarea prescripției reținută de instanța de fond nu este fondată pentru că, în temeiul forului de jurisdicție, termenul de reclamație scrisă presupune îndeplinirea condițiilor art. 112 C. proc. civ.

Convocarea la conciliere nu reprezintă o reclamație scrisă în sensul art. 32 alin. (1) din Convenție, aceasta fiind depusă la data de 10 septembrie 2008, după exact 16 luni de la data când reclamanta a cunoscut împrejurările și autorii furtului mărfii expediate prin intermediul pârâților.

Față de motivele prezentate solicită în temeiul art. 312 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și reținerea cauzei spre rejudecare, în vederea reanalizării și reaprecierii probatoriului administrat.

Recurenta-chemată în garanție I. SA a criticat decizia recurată ca fiind lipsită de temei legal și dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs a prezentat următoarele critici:

Instanța de apel nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 129, pct. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, recomandarea expresă a instanței de recurs a fost ca instanța de apel să se pronunțe asupra admisibilității probei cu înscrisuri și ulterior să analizeze aceste înscrisuri din perspectiva susținerilor părților, în sensul că prejudiciul nu exista, în condițiile în care autorii furtului au fost prinși și marfa recuperată și predată proprietarului A. SNC Italia.

În acest sens, în a doua rejudecare Curtea de Apel Suceava, încuviințează proba cu înscrisuri, însă în mod nelegal și netemeinic, în urma unei analize sumare a acestora, care echivalează cu necercetarea fondului, apreciază că din aceste înscrisuri rezultă că prejudiciul a fost recuperat doar în parte.

Instanța de apel face trimitere la procesele-verbale încheiate de poliția italiană cu proprietarul mărfii, însă face abstracție de faptul că din Sentința penală nr. 747/2011 pronunțată de Tribunalul din Monza, în data de 14 martie 2011, împotriva lui K., reiese faptul că prejudiciul a fost recuperat în totalitate, acest lucru fiind confirmat de J. care era administratorul firmei A. SNC și proprietarul mărfurilor.

Prin urmare, dacă instanța de apel ar fi considerat că în speță nu sunt suficiente probe din care să rezulte fără dubiu că prejudiciul a fost recuperat integral, deși nu motivează în niciun fel respingerea sub aspect probator a mențiunilor din Sentința penală nr. 747/2011, avea obligația, în temeiul art. 129 pct. 5 C. proc. civ., de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză prin completarea probatoriului eventual cu o adresă transmisă autorităților italiene prin care să se solicite comunicarea declarației date de J. sau chiar să dispună audierea lui ca martor.

În condițiile în care instanța de apel, s-a rezumat la a analiza doar procesele-verbale de restituire a mărfii, și nu motivează în niciun fel de ce a respins, sub aspect probator, Sentința penală nr. 747/2011 pronunțată de Tribunalul din Monza în care proprietarul mărfii declara că prejudiciul a fost recuperat integral, instanța de recurs nu poate face un control de legalitate în condițiile în care nu rezultă din motivare dacă s-a avut sau nu în vedere acest înscris.

Doctrina a reținut ca, sub aspectul rolului activ, instanța are obligația aflării adevărului juridic, nefiind în obligația ei întreaga sarcină a probei, însă, în speță, nu se poate susține că s-a aflat adevărul juridic în condițiile în care nu poate stabili dacă decizia e de natură a repara un prejudiciu sau dimpotrivă de a crea premisele îmbogățirii fără just temei, în condițiile în care reclamanta A. SRL nu a suferit niciun prejudiciu.

Pe cale de consecință, în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție nu are atributul analizării probelor în această fază procesuală, solicită admiterea recursului, casarea decizie instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru completarea probatoriului.

Instanța de apel, în mod greșit a reținut existența unei reclamații care se circumscrie condițiilor stipulate prin art. 32 alin. (2) din Convenția CMR, prin care a considerat că s-a suspendat termenul de prescripție.

Consideră că instanța de apel face o confuzie evidentă între cererea de conciliere care își are temeiul în art. 720 C. proc. civ. și reclamația stipulată prin art. 32 alin. (2) din Convenția CMR. Reclamația reprezintă actul unilateral prin care reclamanta are obligația de a comunica transportatorului rezervele sale asupra pierderii mărfii transportate în timpul transportului.

Consideră că motivarea instanței de apel, care a reținut faptul că s-a suspendat prescripția, prin efectuarea unei reclamații, nu este legală deoarece reclamanta nu a formulat rezerve în termenul legal de 21 de zile, culpa reclamantei constând în nerespectarea termenului de decădere reglementat prin art. 30 din Convenție.

Arată că termenul de la care curge prescripția dreptului la acțiune este reprezentat de data de 11 iunie 2007, dată la care a fost eliberată de către Chestura Milano, echipa mobilă, ultima tranșă din mărfurilor furate, către proprietarul SC A. SNC reprezentată de J. S-a făcut această mențiune deoarece începând cu data de 11 iunie 2007, conform prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prejudiciul a putut fi determinat, iar păgubitul a cunoscut paguba cât și cel care răspunde de ea.

Instanța de apel nu a motivat în niciun fel faptul că notificarea reclamantei, pe care o consideră a fi o reclamație în sensul reglementărilor Convenției internaționale CMR, nu îndeplinește condițiile de formă și nici nu respectă termenele prevăzute de art. 30 din Convenție.

Dacă se consideră că data de referință este 11 iunie 2007, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată în data de 12 septembrie 2008, prin efectuarea unui calcul simplu între cele două date, rezultă că s-au scurs un an și trei luni de la data predării mărfii către transportator.

Dreptul reclamantei de a promova o acțiune împotriva transportatorului este doar un drept procesual, adică posibilitatea de a sesiza organul de jurisdicție și de a-i pune în mișcare activitatea pentru înfăptuirea justiției într-un raport juridic concret, însă A. SRL nu este titulara dreptului de a fi despăgubită, întrucât prejudiciul nu s-a produs în patrimoniul său, atât timp cât prețul bunurilor transportate nu a fost plătit.

Mai mult decât atât, așa cum rezultă din Sentința penală nr. 1400 din data de 15 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Monza, însoțită de stenogramele audierilor din dosar, dar și din Sentința penala nr. 747/2011, pronunțată în data de 14 martie 2011, SC A. SNC Italia își recuperase integral marfa furată, aspect recunoscut și de J., reprezentantul legal al A. SNC Italia, care este și asociatul și administratorul A. SRL.

În mod nelegal, Curtea de Apel Suceava, a respins susținerile referitoare la sub-asigurare, nesocotind dispozițiile contractului de asigurare CMR.

A menționat că limita răspunderii contractuale este reglementată la art. 4.2 din condițiile de asigurare CMR și prevede că: pentru fiecare transport în parte, efectuat în perioada de valabilitate a poliței, limita maximă a răspunderii acoperite prin asigurare se stabilește de comun acord de către asigurător și asigurat, în funcție de valoarea mărfurilor transportate. În situația de față, limita maximă indicată în poliță este de 150.000 euro.

În condițiile în care valoarea mărfurilor transportate era de 228.000 euro, în acest caz, se face aplicarea dispozițiilor art. 7.13 din condițiile de asigurare: "în cazul în care în momentul producerii evenimentului asigurat, asigurarea era în vigoare pentru o limită maximă a răspunderii pentru un transport inferioară valorii mărfii transportate, despăgubirea se reduce proporțional, corespunzător raportului dintre limita maximă a răspunderii prevăzută în polița de asigurare și valoarea mărfii transportate la momentul producerii evenimentului asigurat".

Având în vedere că limita maximă de despăgubire pe poliță este de 150.000 euro, sumă inferioară valorii bunurilor transportate, orice despăgubire ce poate fi acordată de asigurător se reduce cu raportul dintre aceste valori, astfel încât limita maximă a despăgubirii ce poate fi suportată în temeiul Contractului de asigurare CMR este de doar 84.000 euro.

Principiul sub-asigurării se aplică exclusiv despăgubirii acordate de către asigurător, diferența până la valoarea integrală a pagubei fiind în sarcina transportatorului, acesta urmând să achite această diferență persoanelor păgubite.

Pentru toate motivele arătate, recurenta-chemată în garanție solicită casarea hotărârii de apel, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ. și, în temeiul art. 313 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată în vederea cercetării fondului, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii.

Intimata-reclamantă SC A. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate și menținerea hotărârii instanței de fond.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune a arătat că aceasta a fost legal soluționată deoarece termenul a început să curgă la expirarea unui termen de 3 luni de la data încheierii contractului de transport, conform art. 32 alin. (1) lit. c) din Convenție.

Contractul a fost încheiat la data de 11 mai 2007, situație în care termenul de un an curge după 3 luni de la data încheierii contractului, adică, data de 11 august 2007. Cursul acestui termen a fost suspendat la 29 ianuarie 2008, acțiunea fiind introdusă în termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 32 din Convenție.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a arătat că, în mod corect, a fost respinsă de instanțele de fond întrucât în cazul contractului de transport rutier guvernat de convenția CMR, destinatarul mărfii, ca parte contractuală, are dreptul la acțiune împotriva transportatorului și de a cere drepturile care rezultă din contract.

Pe fondul cauzei a arătat că instanțele au cercetat fondul și că nu se poate reține cazul de exonerare de răspundere a transportatorului pentru circumstanțe imposibil de evitat.

Pierderea mărfii a fost cauzată prin furt și nu de utilizarea unui mijloc de transport descoperit.

Potrivit art. 4 din Convenția CMR, "absența, neregularitatea sau pierderea scrisorii de trăsură nu afectează nici existența, nici valabilitatea contractului de transport care rămâne supus dispozițiilor convenției".

În ceea ce privește contravaloarea bunurilor sustrase pe timpul transportului și nerecuperate de autoritățile judiciare a arătat că mărfurile care au fost recuperate de autoritățile judiciare italiene sunt cele menționate în procesul-verbal de sechestru și în procesul-verbal de custodie încheiate la data de 22 mai 2007 de Chestura Milano, echipa mobilă, și în procesul-verbal din 21 iunie 2007, încheiat de departamentul de poliție Lombardia.

Rezultă că din mărfurile sustrase nu au fost recuperate cele menționate în facturile din 11 mai 2007, deci bunurile care sunt menționate în cererea de chemare în judecată și care formează obiectul pretențiilor.

Valoarea acestor componente auto este cea corespunzătoare prețului curent al pieței, așa cum rezultă din oferta emisă de producătorii italieni, pe care a anexat-o la întâmpinarea depusă în apel.

Despre sustragerea acestor bunuri, rămase nerecuperate, se menționează și în procesele-verbale încheiate de secția de poliție Ciusello Balsamo la data de 12 mai 2007, ora 16:45 care consemnează reclamația făcută de conducătorul auto L. care este prepusul transportatorului, cu privire la împrejurările în care a avut loc furtul mijlocului de transport și a mărfurilor transportate.

Aceste bunuri sunt tocmai cele din facturile din 11 mai 2007, care au fost furate și nerecuperate și care formează obiectul judecății.

Procesele-verbale menționate, încheiate de poliția italiană la data de 12 mai 2007, sunt semnate și de conducătorul auto care a reclamat furtul, semnătura acestuia regăsindu-se și pe documentele de transport.

Coroborând aceste probe, inclusiv hotărârile penale pronunțate de Tribunalul Monza, și având în vedere și recunoașterea făcută de prepusul transportatorului privind mărfurile sustrase, recunoaștere consemnată în procesul-verbal încheiat de poliție la 12 mai 2007, este evident că mărfurile sustrase nu au fost recuperate integral.

Sentința penală pronunțată de Tribunalul din Monza la 14 martie 2011 privește doar mărfurile care au fost găsite în depozitul lui K., pentru care autoritățile judiciare au încheiat proces-verbal de sechestru din 22 mai 2007 și proces-verbal de restituire din 21 iunie 2007.

Faptul că în acest dosar a fost audiat ca martor și J., titular al societății A. nu poate duce la concluzia că s-ar fi găsit toate bunurile sustrase, o asemenea concluzie fiind infirmată chiar de procesul-verbal de sechestru și procesul-verbal de restituire încheiate de autoritățile judiciare italiene.

În ceea ce privește critica privind sub-asigurarea invocată de recurenta I. SA, intimata a învederat că prin cererea de apel nu a făcut nicio critică cu privire la limita maximă a despăgubirii, situație în care acest motiv de recurs este inadmisibil.

Înalta Curte, analizând recursurile în cadrul controlului de legalitate reține următoarele:

Recursul declarat de pârâtele SC B. SRL și SC C. SRL prezintă critici comune cu cele prezentate de recurenta-chemată în garanție SC I. SA astfel că, analiza motivelor de recurs, este valabilă pentru ambele recurente în privința motivelor comune.

Motivul de recurs privind greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința încălcării și aplicării greșite a prevederilor art. 32 alin. (1) din Convenția CMR referitoare la termenul special de prescripție de 1 an se încadrează în motivul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv recurentele au susținut, în esență, că instanța de apel a făcut o confuzie între cererea de conciliere prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. și reclamația la care se referă art. 32 alin. (2) din Convenția CMR și nu a ținut seama că aceasta trebuie să îndeplinească anumite condiții de fond și de formă și să respecte anumite termene de comunicare, cu referire la condițiile stabilite prin art. 30 din Convenție.

Instanța nu găsește întemeiate susținerile recurentelor din această perspectivă. Dispozițiile art. 32 din Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele, stabilesc următoarele:

"1. Acțiunile derivând din transporturile supuse prezentei convenții se prescriu în termen de un an. Totuși, în caz de doi sau culpă considerată de legea țării căreia îi aparține organul de jurisdicție sesizat ca echivalentă cu dolul, termenul de prescripție este de trei ani.

Termenul de prescripție curge:

a) în caz de pierdere parțială, de avarie sau de întârziere, din ziua în care marfa a fost eliberată;

b) în caz de pierdere totală, începând de la a treizecea zi după expirarea termenului convenit sau, dacă nu a fost convenit nici un termen, începând de la a șaizecea zi de la primirea mărfii de către transportator;

c) în toate celelalte cazuri, începând de la expirarea unui termen de 3 luni de la data încheierii contractului de transport".

Raportat la dispozițiile legale mai sus enunțate, termenul general de prescripție prevăzut de art. 32 alin. (1) este de un an și curge de la momentele prevăzute la lit. a) - c) ale acestui articol.

În cauză, nu este vorba de pierdere parțială sau totală, de avarie sau de întârziere, conform situațiilor reglementate la lit. a) și b) ale acestui articol ci, în cauză, este vorba de furtul mărfii transportate situație care se încadrează în ipoteza reglementată la art. 32 alin. (1) lit. c) din Convenție ("toate celelalte cazuri"). În condițiile prevăzute de art. 32 alin. (1) lit. c) din Convenție, termenul de prescripție de un an începe să curgă de la expirarea unui termen de 3 luni, începând de la data încheierii contractului de transport, adică de la data de 11 august 2007 (contractul de transport fiind încheiat la 11 mai 2007).

Potrivit art. 32 alin. (2) din Convenție "o reclamație scrisă suspendă prescripția până în ziua în care transportatorul respinge reclamația în scris și restituie documentele care erau anexate. Dovada primirii reclamației sau a răspunsului și a restituirii documentelor cade în sarcina părții care invocă acest fapt".

Din analiza prevederilor art. 32 alin. (2) din Convenție rezultă că reclamația scrisă reprezintă mijlocul procedural prin intermediul căruia, prealabil declanșării unui litigiu, părțile contractului de transport, au posibilitatea să rezolve situația generată de orice incident apărut în executarea contractului fără a fi necesară intervenția instanței.

Această constatare se poate deduce din art. 32 alin. (2), teza a II-a din Convenție în care se prevede că, "în caz de acceptare parțială a reclamației, prescripția nu-și reia cursul său decât pentru partea din reclamație care rămâne litigioasă".

Contrar susținerilor recurentelor, în afara cerinței referitoare la forma scrisă, textul Convenției nu impune alte formalități de fond și de formă pentru întocmirea reclamației. Termenele de comunicare reglementate prin art. 30 din Convenția CMR se referă la rezervele pe care trebuie să le facă destinatarul care a primit marfa, în condițiile art. 30 alin. (1) și (2), cu privire la starea acesteia, ceea ce nu este cazul în speță.

Noțiunea de reclamație poate fi asimilată cu o cerere în despăgubiri, adresată cărăușului, care cuprinde pretențiile părții ce a suferit un prejudiciu din executarea necorespunzătoare a contractului sau neexecutarea acestuia, elementele necesare și orice indicii pentru determinarea despăgubirii pretinse cărăușului, scopul acesteia fiind acela de a se stabili poziția cărăușului față de această reclamație și, eventual, de a preîntâmpina un litigiu, prin înțelegerea părților.

În cauză, concilierea directă reglementată de art. 720

1

C. proc. civ. satisface exigențele reclamației la care se referă art. 32 pct. 2 din Convenția CMR și, pe cale de consecință, are ca efect suspendarea cursului prescripției. Aceasta, deoarece, în cadrul acestei proceduri, reclamantul comunică în scris părții adverse, pretențiile sale și toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea iar rezultatul concilierii se consemnează în scris.

Prin urmare, concilierea directă, prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. este echivalentă reclamației prevăzute de art. 32 pct. 2 din Convenție, cu atât mai mult cu cât, în conținutul adresei privind invitația la conciliere, se face mențiunea că "prezenta reprezintă și o reclamație în temeiul dispozițiilor din Convenția privind transportul internațional de mărfuri pe șosele".

Efectul reclamației constă în suspendarea cursului prescripției de 1 an, conform art. 32 alin. (3) din Convenție iar, în scopul încetării suspendării prescripției, transportatorul trebuie să respingă clar și fără ambiguitate reclamația scrisă așa cum rezultă din reglementarea prevederilor art. 32 alin. (2) teza a II-a din Convenție.

Contractul de transport a fost încheiat la data de 11 mai 2007, termenul de prescripție a început să curgă la data de 12 august 2007 iar concilierea directă a avut loc la data de 18 februarie 2008.

Așa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 18 februarie 2008, reprezentanții recurentelor SC B. SRL și SC C. SRL nu au respins reclamația, SC B. SRL a arătat că transportul a fost efectuat de către SC C. SRL, și că acesta este asigurat iar SC C. SRL a fost de acord că reclamanta A. SRL să fie despăgubită de asigurător, recurenta-chemată în garanție.

În scopul încetării suspendării prescripției, cărăușul trebuie să respingă în mod clar și fără echivoc reclamația scrisă, așa cum rezultă din art. 32 pct. 2 teza I din Convenție, situație care nu corespunde cu atitudinea recurenților pârâți din faza procedurii de conciliere directă descrisă mai sus.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a statuat că termenul de prescripție de 1 an a rămas suspendat întrucât reprezentanții pârâților și ai chematei în garanție nu au respins reclamația, situație în care acțiunea formulată la data de 10 septembrie 2008 nu este prescrisă iar respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune este corectă.

Printr-un alt motiv comun de recurs ce poate fi încadrat în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a criticat soluționarea greșită a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. SRL, susținându-se că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 13 pct. 1 teza a II-a din Convenție și a conferit calitate procesuală activă reclamantei deși aceasta nu este titulara dreptului de a fi despăgubită, întrucât prejudiciul nu s-a produs în patrimoniul său, atât timp cât prețul bunurilor transportate nu a fost plătit.

Potrivit art. 13 pct. 1 teza a II-a din Convenția CMR, dacă pierderea mărfii este stabilită sau dacă marfa nu a sosit la expirarea termenului prevăzut în art. 19, destinatarul este autorizat să pretindă în numele său de la transportator drepturile care izvorăsc din contractul de transport.

Rezultă, astfel, că intimata-reclamantă SC A. SRL, în calitate de destinatar al bunurilor transportate are legitimare procesuală activă pentru a promova acțiune în daune contra cărăușului, chiar dacă nu ar fi proprietara bunurilor care îi erau destinate, textul convenției nefăcând o atare distincție.

Dreptul la acțiune născut din contractul de transport nu poate fi negat destinatarului, parte în acest contract, pentru motive care nu sunt în legătură cu acest contract, ci cu o altă convenție de vânzare-cumpărare încheiată între SC A. SNC Italia, în calitate de vânzător și A. SRL, în calitate de cumpărător care excede limitelor învestirii instanței și în raport cu care recurentele sunt terți. Aspectele referitoare la inexistența prejudiciului țin de fondul cauzei și nu sunt de natură să infirme legitimarea procesuală activă a destinatarului transportului pentru drepturile care rezultă din contractul de transport.

Pe fondul cauzei s-au invocat critici circumscrise lipsei de vinovăție a transportatorului și lipsei prejudiciului.

În ceea ce privește motivul de recurs privind neîndeplinirea condiției referitoare la existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, recurentele-pârâte au invocat că, în cauză, sunt exonerate de răspundere, în temeiul art. 17 pct. 2 din Convenție deoarece pierderea mărfii nu a fost cauzată de intenția neglijentă sau imprudentă cu care a acționat transportatorul ci pentru că marfa a fost furată, situație care nu putea fi evitată și ale cărei consecințe nu le putea preveni.

Argumentația prezentată de recurente, în sprijinul exonerării de răspundere, din lipsa vinovăției, întrucât s-a dovedit că marfa a fost furată în Italia de autori identificați de autoritățile italiene, nu poate fi primită.

Dispoziția din Convenție, cuprinsă în prevederile art. 17 alin. (2), relativ la circumstanțe pe care cărăușul nu putea să le evite și ale căror consecințe nu le putea preveni, se referă la situațiile în care cărăușul dovedește că pierderea s-a produs, deși el a exercitat diligența rezonabilă care se putea pretinde unui cărăuș în astfel de împrejurări.

Cu alte cuvinte, cărăușul, debitor al obligației contractuale de rezultat, trebuie să arate că a exercitat toate diligențele necesare spre obținerea acestui rezultat, luând toa