ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1053/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 5056 din 14 iunie 2006, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, respinge excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată. Respinge cererea principală formulată de reclamanta SC Z.H. SRL, cu sediul în București, sector 3, în contradictoriu cu pârâta SC S.C. SRL Prejmer, județul Brașov, și chemata în garanție SC U. SA, sucursala Brașov, cu sediul în Brașov, ca nefondată. Respinge cererea de chemare în garanție ca nefondată. Obligă reclamanta să plătească pârâtei suma de 489,68 ron cheltuieli de judecată. Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Între reclamanta SC Z.H.

SRL în calitate de beneficiar și pârâta SC S.C. SRL în calitate de prestator s-a încheiat un contract de transport internațional de mărfuri pe șosele, în formă simplificată (comanda din 16 mai 2000 emisă de reclamantă, urmată de executarea transportului de către pârâtă). Obiectul contractului l-a constituit transportul mărfurilor achiziționate de reclamantă de la 8 parteneri din Italia, respectiv X.C.E., B.R.S., F.A.D., E.P.P., A.C.L., P., P.O.I.S., S.M.D.D. în data de 16 februarie 2005. Din procesul – verbal întocmit de Poliția Italiană, centrul de carabinieri din San Giorgio Di Piano, regiunea carabinieri Emilia Romagna, rezultă că o parte din marfa încărcată în autovehiculului pârâtei respectiv marfa provenind de la societățile S.M.D.D., X.C.E., E.P.P.

și F.A.D. a fost sustrasă de persoane necunoscute în timp ce prepusul pârâtei șoferul F.O. dormea, autovehiculul fiind parcat într-o parcare păzită. Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la contravaloarea mărfurilor sustrase în temeiul art. 17 pct. 1 din Convenția C.M.R., art. 1474 C. civ., art. 428 C. com., precum și la plata dobânzilor legale aferente sumei. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active invocate de chemata în garanție cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului suferit prin pierderea mărfii în condițiile în care nu a dovedit achitarea contravalorii mărfii lipsă, s-a reținut că dovada existenței prejudiciului în patrimoniul reclamantei este un aspect care vizează chiar fondul pretențiilor, astfel că excepția a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pe fond, Tribunalul a reținut că reclamanta a făcut dovada achitării către partenerii externi a contravalorii mărfurilor sustrase. Astfel, factura fiscală din 15 februarie 2005 în valoare de 3.545,40 euro emisă de X.C.E. și factura fiscală din 9 martie 2005 în valoare de 709,08 euro emisă de X.C.E. reprezentând T.V.A. au fost achitate cu dispoziția de plată din 22 mai 2006; factura fiscală în valoare de 10.513,35 euro emisă de F.A.D. au fost achitate conform dispoziției de plată din 29 mai 2006; factura fiscală din 16 februarie 2005 în valoare de 22.851,48 euro emisă de E.P.P. a fost achitată conform dispozițiilor de plată din 5 mai 2006; factura fiscală din 17 februarie 2005 în valoare de 4.570,3 euro emisă de E.P.P.

reprezentând T.V.A. a fost achitată conform dispoziției de plată din 5 mai 2006; factura fiscală din 15 februarie 2005 în valoare de 3.587,55 euro și factura fiscală din 18 februarie 2005 în valoare de 71.751 euro reprezentând T.V.A. a fost achitată astfel cum rezultă din extrasul de cont din 16 mai 2005. Având în vedere împrejurările în care marfa a fost pierdută, precum și dispozițiile legale ce devin incidente în astfel de împrejurări, Tribunalul a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea pârâtei în calitate de transportator pentru mărfurile sustrase. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 176 din 4 aprilie 2007 admite apelul formulat de apelanta SC Z.H.

SRL. București împotriva sentinței comerciale nr. 5056 din 14 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 37999/3/2005, în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC S.C. SRL Prejmer și intimatul - chemat în garanție SC U. SA, sucursala Brașov, și schimbă în parte sentința atacată în sensul că: Admite cererea principală. Obligă pârâta la plata sumei de 48.597,34 euro reprezentând despăgubiri, plus dobânda de 5% pe an la suma arătată anterior cu începere de la 31 octombrie 2005 (sume plătibile în lei, la cursul oficial de schimb practicat de B.N.R. în ziua plății), în favoarea reclamantei. Respinge cererea de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Obligă intimata SC S.C. SRL la plata sumei de 7.816 lei în favoarea apelantei, cu titlu de cheltuieli de judecată corespunzătoare judecării cauzei în primă instanță și în apel. Menține, în rest, celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. Instanța de apel a reținut că în speță se pune problema răspunderii transportatorului în temeiul art. 23 și art. 27 din Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (C.M.R.), la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972, având în vedere dispozițiile de care pârâta SC S.C. SRL se prevalează în apărare, respectiv art. 17 pct. 2 din acest act normativ, care arată că transportatorul este exonerat de răspundere dacă pierderea mărfii a avut drept cauză circumstanțe pe care transportatorul nu putea să le evite și pe care nu le putea preveni.

Furtul cauzat de un terț, în această opinie, reprezintă o situație de caz fortuit, o împrejurare care, pentru un transportator profesionist – o societate de transport de mărfuri având activitatea sa curentă, transportul pe șosele – reprezintă un eveniment posibil și previzibil, chiar dacă evenimentul reprezintă în sine o situație de excepție și nu este un gen de întâmplare cu care transportatorul se confruntă curent în cadrul activității sale. Previzibilitatea unui fapt al mărfii transportate, a fost de altfel o situație pe care societatea de transport a avut-o în vedere și pe care și-a asumat-o, de vreme ce, în cadrul contractului de asigurare încheiat cu SC U. SA la data de 4 august 2004 a înțeles să asigure pentru marfa transportată pentru riscul de furt extern, așa cum rezultă din polița de asigurare la lit. d). Semnificația dată de art. 17 pct. 2 din C.M.R.

situației exoneratoare de răspundere corespunde exclusiv forței majore, adică acelei împrejurări externe, excepționale invincibile și imprevizibile, fără relație cu lucrul care a generat dauna, iar nu situației de caz fortuit din speță. Se are în vedere împrejurarea că furtul nu poate fi pus în relație cu fapta însăși a transportatorului sau a șoferului acestuia și că acesta a oprit autocamionul într-o parcare amenajată ca atare, aspect de natură a diminua expunerea la risc, dar în egală măsură, considera că răspunderea transportatorului nu trebuie justificată pe ideea de intenție calificată sau culpa gravă asimilată dolului a celui care, cu prilejul transportului are paza lucrului și riscul pierderii fortuite a mărfii.

Răspunderea este pusă în cazul unui transportator profesionist, în relația cu cea mai simplă culpă, înglobând riscul previzibil al furtului mărfii dacă transportatorul nu dovedește cauza de natură a înlătura absolut această formă a vinovăției. Or, în cauză, această dovadă nu a fost realizată în măsura în care nu rezultă că transportatorul a luat, prin acțiunile sale sau instructajul prepușilor săi toate măsurile de prevenire a evenimentului și evitare a pagubei. Curtea reține că apărarea intimatei SC S.C. SRL se întemeiază pe dispozițiile art. 1475 C. civ. și art. 425 C. com., texte legale care arată că răspunderea cărăușului nu poate fi antrenată dacă se dovedește că pierderea mărfii transportate s-a datorat cazului fortuit sau forței majore.

Subliniază însă, că în raport cu aceste norme având caracter general și anterior, Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (C.M.R.), la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972 este o lege ulterioară și specială, aplicabilă cu prioritate. Prin cererea de recurs formulată, SC S.C. SRL Prejmer a susținut că distincția pe care o face instanța de apel – cu referire la cazul fortuit și forța majoră – este una artificială, ce nu poate avea temeiul în textul art. 17 pct. 2 teza a IV-a din Convenția C.M.R. care privește, sub aspectul exonerării de răspundere, „ circumstanțe pe care transportatorul nu putea să le evite și ale căror consecințe nu le pute preveni”.

În condițiile invocării cauzei de înlăturare a răspunderii stabilite prin art. 17 pct. 2 din Convenția C.M.R. și probării existenței uneia din situații încadrându-se în ipoteza legală menționată, are loc o răsturnare a sarcinii probei, în sensul că reclamantul trebuie facă dovada cărăușului, cu referire la fapta proprie a acestuia, sau că acesta răspunde în calitate de comitent, condițiile angajării răspunderii fiind întrunite în persoana prepusului acestuia.

Reținerea unei pretinse culpe reprezintă o confuzie inadmisibilă între paza ca activitate profesională și paza juridică a mărfurilor, în sarcina cărăușului, refuzul recunoașterii diferenței specifice dintre transporturile de mărfuri generale și transporturile speciale, a lipsei oricărei dispoziții în Acordul european privitor la paza parcărilor în sensul avut în vedere de reclamant și însușit de instanța de apel, precum și împrejurarea că în scrisorile de trăsură nu au fost inserate clauze speciale privitoare la efectuarea transportului. Temeiul de drept indicat de recurentă îl constituie art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată, intimatele au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei comerciale recurate ca temeinică și legală.

Părțile nu au depus în recurs înscrisuri în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc. civ. Recursul nu este fondat. Înalta Curte analizând decizia recurată în raport de motivele invocate, de înscrisurile dosarului și de dispozițiile incidente constată că acestea nu sunt de natură să conducă la modificarea hotărârii, în cauză nefiind întrunită niciuna din situațiile prevăzute de dispozițiile invocate. Privitor la primul motiv de recurs invocat, acesta nu poate fi reținut, întrucât decizia cuprinde motivele pe care se sprijină și nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, în sensul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, recurenta nu a făcut distincție între caracterul imperativ sau dispozitiv al normei de drept material ce a fost nesocotită.

Reiterarea situației de fapt poate fi reținută, întrucât recurenta nu se poate prevala de o analiză a susținerilor referitoare la netemeinicia deciziei recurate, întrucât a beneficiat deja de căi devolutive pentru cercetarea probelor și stabilirea situației de fapt în concordanță cu acestea. Potrivit art. 17 din Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (C.M.R.), la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972, Înalta Curte apreciază că în cauză transportatorul este ținut să răspundă pentru pierderea mărfii încredințate spre transport în condițiile art. 23 și art. 27 din aceeași convenție. Convenția C.M.R. se aplică cu prioritate și pe lângă încorporarea sa în ordinea juridică internă, reglementează pentru raporturile juridice de transport internațional, respectiv acea categorie a raporturilor juridice implicând elemente de extraneitate, cum este cazul în speță dedusă judecății.

Reținând că beneficiarul transportului, SC Z.H. SRL a făcut proba plății facturilor emise de partenerii italieni, conform dispozițiilor de plată din 22 mai 2006, 29 mai 2006, 5 mai 2006 și extrasului de cont din 16 mai 2005 și că valoarea prejudiciului suferit dovedită în limita sumei de 48.597,34 euro, în mod corect a fost admis apelul, admisă acțiunea principală și obligat transportatorul SC S.C. SRL la plata acestei sume, în lei la data plății, în funcție de cursul practicat de B.N.R. la data respectivă. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de SC S.C. SRL Prejmer, împotriva deciziei nr. 176 din 4 aprilie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC S.C. SRL Prejmer împotriva deciziei comerciale nr. 176 din 4 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2008.