ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1053/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 5056 din 14 iunie 2006,

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, respinge excepția lipsei

calității procesuale active ca neîntemeiată.

Respinge cererea principală

formulată de reclamanta SC Z.H. SRL, cu sediul în București, sector 3, în

contradictoriu cu pârâta SC S.C. SRL Prejmer, județul Brașov, și chemata în

garanție SC U. SA, sucursala Brașov, cu sediul în Brașov, ca nefondată.

Respinge cererea de chemare

în garanție ca nefondată.

Obligă reclamanta să

plătească pârâtei suma de 489,68 ron cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel,

instanța de fond a reținut următoarele:

Între reclamanta SC Z.H. SRL

în calitate de beneficiar și pârâta SC S.C. SRL în calitate de prestator s-a

încheiat un contract de transport internațional de mărfuri pe șosele, în formă

simplificată (comanda din 16 mai 2000 emisă de reclamantă, urmată de executarea

transportului de către pârâtă).

Obiectul contractului l-a

constituit transportul mărfurilor achiziționate de reclamantă de la 8 parteneri

din Italia, respectiv X.C.E., B.R.S., F.A.D., E.P.P., A.C.L., P., P.O.I.S., S.M.D.D.

în data de 16 februarie 2005.

Din procesul – verbal

întocmit de Poliția Italiană, centrul de carabinieri din San Giorgio Di Piano, regiunea

carabinieri Emilia Romagna, rezultă că o parte din marfa încărcată în

autovehiculului pârâtei respectiv marfa provenind de la societățile S.M.D.D., X.C.E.,

E.P.P. și F.A.D. a fost sustrasă de persoane necunoscute în timp ce prepusul

pârâtei șoferul F.O. dormea, autovehiculul fiind parcat într-o parcare păzită.

Reclamanta a solicitat

obligarea pârâtei la contravaloarea mărfurilor sustrase în temeiul art. 17 pct.

1 din Convenția C.M.R., art. 1474 C. civ., art. 428 C. com., precum și la plata

dobânzilor legale aferente sumei.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale active invocate de chemata în garanție cu motivarea

că reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului suferit prin pierderea mărfii în

condițiile în care nu a dovedit achitarea contravalorii mărfii lipsă, s-a

reținut că dovada existenței prejudiciului în patrimoniul reclamantei este un

aspect care vizează chiar fondul pretențiilor, astfel că excepția a fost

respinsă ca neîntemeiată.

Pe fond, Tribunalul a

reținut că reclamanta a făcut dovada achitării către partenerii externi a contravalorii

mărfurilor sustrase.

Astfel, factura fiscală din 15

februarie 2005 în valoare de 3.545,40 euro emisă de X.C.E. și factura fiscală din

9 martie 2005 în valoare de 709,08 euro emisă de X.C.E. reprezentând T.V.A. au

fost achitate cu dispoziția de plată din 22 mai 2006; factura fiscală în

valoare de 10.513,35 euro emisă de F.A.D. au fost achitate conform dispoziției

de plată din 29 mai 2006; factura fiscală din 16 februarie 2005 în valoare de

22.851,48 euro emisă de E.P.P. a fost achitată conform dispozițiilor de plată

din 5 mai 2006; factura fiscală din 17 februarie 2005 în valoare de 4.570,3 euro

emisă de E.P.P. reprezentând T.V.A. a fost achitată conform dispoziției de

plată din 5 mai 2006; factura fiscală din 15 februarie 2005 în valoare de 3.587,55

euro și factura fiscală din 18 februarie 2005 în valoare de 71.751 euro reprezentând

T.V.A. a fost achitată astfel cum rezultă din extrasul de cont din 16 mai 2005.

Având în vedere

împrejurările în care marfa a fost pierdută, precum și dispozițiile legale ce

devin incidente în astfel de împrejurări, Tribunalul a apreciat că nu poate fi

angajată răspunderea pârâtei în calitate de transportator pentru mărfurile

sustrase.

Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 176 din 4 aprilie 2007 admite

apelul formulat de apelanta SC Z.H. SRL. București împotriva sentinței

comerciale nr. 5056 din 14 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, în dosarul nr. 37999/3/2005, în contradictoriu cu intimata -

pârâtă SC S.C. SRL Prejmer și intimatul - chemat în garanție SC U. SA, sucursala

Brașov, și schimbă în parte sentința atacată în sensul că:

Admite cererea principală.

Obligă pârâta la plata sumei

de 48.597,34 euro reprezentând despăgubiri, plus dobânda de 5% pe an la suma

arătată anterior cu începere de la 31 octombrie 2005 (sume plătibile în lei, la

cursul oficial de schimb practicat de B.N.R. în ziua plății), în favoarea

reclamantei.

Respinge cererea de obligare

a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Obligă intimata SC S.C. SRL la

plata sumei de 7.816 lei în favoarea apelantei, cu titlu de cheltuieli de

judecată corespunzătoare judecării cauzei în primă instanță și în apel.

Menține, în rest, celelalte

dispoziții ale hotărârii atacate.

Instanța de apel a reținut

că în speță se pune problema răspunderii transportatorului în temeiul art. 23

și art. 27 din Convenția referitoare la contractul de transport internațional

de mărfuri pe șosele (C.M.R.), la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972,

având în vedere dispozițiile de care pârâta SC S.C. SRL se prevalează în

apărare, respectiv art. 17 pct. 2 din acest act normativ, care arată că

transportatorul este exonerat de răspundere dacă pierderea mărfii a avut drept

cauză circumstanțe pe care transportatorul nu putea să le evite și pe care nu

le putea preveni.

Furtul cauzat de un terț, în

această opinie, reprezintă o situație de caz fortuit, o împrejurare care,

pentru un transportator profesionist – o societate de transport de mărfuri

având activitatea sa curentă, transportul pe șosele – reprezintă un eveniment

posibil și previzibil, chiar dacă evenimentul reprezintă în sine o situație de

excepție și nu este un gen de întâmplare cu care transportatorul se confruntă

curent în cadrul activității sale.

Previzibilitatea unui fapt

al mărfii transportate, a fost de altfel o situație pe care societatea de

transport a avut-o în vedere și pe care și-a asumat-o, de vreme ce, în cadrul

contractului de asigurare încheiat cu SC U. SA la data de 4 august 2004 a

înțeles să asigure pentru marfa transportată pentru riscul de furt extern, așa

cum rezultă din polița de asigurare la lit. d).

Semnificația dată de art. 17

pct. 2 din C.M.R. situației exoneratoare de răspundere corespunde exclusiv

forței majore, adică acelei împrejurări externe, excepționale invincibile și

imprevizibile, fără relație cu lucrul care a generat dauna, iar nu situației de

caz fortuit din speță.

Se are în vedere

împrejurarea că furtul nu poate fi pus în relație cu fapta însăși a

transportatorului sau a șoferului acestuia și că acesta a oprit autocamionul

într-o parcare amenajată ca atare, aspect de natură a diminua expunerea la

risc, dar în egală măsură, considera că răspunderea transportatorului nu

trebuie justificată pe ideea de intenție calificată sau culpa gravă asimilată

dolului a celui care, cu prilejul transportului are paza lucrului și riscul

pierderii fortuite a mărfii.

Răspunderea este pusă în

cazul unui transportator profesionist, în relația cu cea mai simplă culpă,

înglobând riscul previzibil al furtului mărfii dacă transportatorul nu

dovedește cauza de natură a înlătura absolut această formă a vinovăției.

Or, în cauză, această dovadă

nu a fost realizată în măsura în care nu rezultă că transportatorul a luat,

prin acțiunile sale sau instructajul prepușilor săi toate măsurile de prevenire

a evenimentului și evitare a pagubei.

Curtea reține că apărarea

intimatei SC S.C. SRL se întemeiază pe dispozițiile art. 1475 C. civ. și art. 425

C. com., texte legale care arată că răspunderea cărăușului nu poate fi

antrenată dacă se dovedește că pierderea mărfii transportate s-a datorat

cazului fortuit sau forței majore. Subliniază însă, că în raport cu aceste

norme având caracter general și anterior, Convenția referitoare la contractul

de transport internațional de mărfuri pe șosele (C.M.R.), la care România a

aderat prin Decretul nr. 451/1972 este o lege ulterioară și specială,

aplicabilă cu prioritate.

Prin cererea de recurs

formulată, SC S.C. SRL Prejmer a susținut că distincția pe care o face instanța

de apel – cu referire la cazul fortuit și forța majoră – este una artificială,

ce nu poate avea temeiul în textul art. 17 pct. 2 teza a IV-a din Convenția C.M.R.

care privește, sub aspectul exonerării de răspundere, „ circumstanțe pe care

transportatorul nu putea să le evite și ale căror consecințe nu le pute

preveni”.

În condițiile invocării

cauzei de înlăturare a răspunderii stabilite prin art. 17 pct. 2 din Convenția

C.M.R. și probării existenței uneia din situații încadrându-se în ipoteza

legală menționată, are loc o răsturnare a sarcinii probei, în sensul că

reclamantul trebuie facă dovada cărăușului, cu referire la fapta proprie a

acestuia, sau că acesta răspunde în calitate de comitent, condițiile angajării

răspunderii fiind întrunite în persoana prepusului acestuia.

Reținerea unei pretinse

culpe reprezintă o confuzie inadmisibilă între paza ca activitate profesională

și paza juridică a mărfurilor, în sarcina cărăușului, refuzul recunoașterii

diferenței specifice dintre transporturile de mărfuri generale și

transporturile speciale, a lipsei oricărei dispoziții în Acordul european

privitor la paza parcărilor în sensul avut în vedere de reclamant și însușit de

instanța de apel, precum și împrejurarea că în scrisorile de trăsură nu au fost

inserate clauze speciale privitoare la efectuarea transportului.

Temeiul de drept indicat de

recurentă îl constituie art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată,

intimatele au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea

deciziei comerciale recurate ca temeinică și legală.

Părțile nu au depus în

recurs înscrisuri în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc. civ.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte analizând

decizia recurată în raport de motivele invocate, de înscrisurile dosarului și

de dispozițiile incidente constată că acestea nu sunt de natură să conducă la

modificarea hotărârii, în cauză nefiind întrunită niciuna din situațiile

prevăzute de dispozițiile invocate.

Privitor la primul motiv de

recurs invocat, acesta nu poate fi reținut, întrucât decizia cuprinde motivele

pe care se sprijină și nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii.

Referitor la cel de-al

doilea motiv de recurs, în sensul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei

legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, recurenta nu a

făcut distincție între caracterul imperativ sau dispozitiv al normei de drept

material ce a fost nesocotită.

Reiterarea situației de fapt

poate fi reținută, întrucât recurenta nu se poate prevala de o analiză a

susținerilor referitoare la netemeinicia deciziei recurate, întrucât a

beneficiat deja de căi devolutive pentru cercetarea probelor și stabilirea

situației de fapt în concordanță cu acestea.

Potrivit art. 17 din

Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe

șosele (C.M.R.), la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972, Înalta

Curte apreciază că în cauză transportatorul este ținut să răspundă pentru

pierderea mărfii încredințate spre transport în condițiile art. 23 și art. 27

din aceeași convenție.

Convenția C.M.R. se aplică

cu prioritate și pe lângă încorporarea sa în ordinea juridică internă,

reglementează pentru raporturile juridice de transport internațional, respectiv

acea categorie a raporturilor juridice implicând elemente de extraneitate, cum

este cazul în speță dedusă judecății.

Reținând că beneficiarul

transportului, SC Z.H. SRL a făcut proba plății facturilor emise de partenerii

italieni, conform dispozițiilor de plată din 22 mai 2006, 29 mai 2006, 5 mai

2006 și extrasului de cont din 16 mai 2005 și că valoarea prejudiciului suferit

dovedită în limita sumei de 48.597,34 euro, în mod corect a fost admis apelul,

admisă acțiunea principală și obligat transportatorul SC S.C. SRL la plata

acestei sume, în lei la data plății, în funcție de cursul practicat de B.N.R.

la data respectivă.

Pentru aceste considerente,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează

a respinge recursul declarat de SC S.C. SRL Prejmer, împotriva deciziei nr. 176

din 4 aprilie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC S.C. SRL Prejmer împotriva deciziei comerciale nr. 176 din 4

aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 martie 2008.