ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1547/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 20 iulie 1998, reclamanta, SC M.M. Brăila, a chemat în judecată pârâta, SC D.A.

SRL, solicitând ca, în baza sentinței ce se va pronunța, să fie obligată la

plata sumei de 12.000 franci francezi, precum și cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că, în baza comenzii pârâtei transmisă prin fax nr. 2554 din 25 iulie

1997, a pus la dispoziția acesteia un mijloc de transport camion T.I.R. cu o

capacitate maximă 18 tone, camion ce a fost prezent la locul de încărcare la

data de 27 iulie 1997, fiind încărcat cu piei brute, și a plecat din București

pe data de 28 iulie 1997, către Franța, destinatar fiind SC S.I.

Reclamanta a mai arătat că, deși

mijlocul de transport a ajuns la vama germană la data de 1 august 1997, nu i

s-a permis intrarea și trecerea prin vamă, deoarece certificatul fito-sanitar

pus la dispoziție de firma expeditoare era scris numai în limba franceză și nu

și în limba germană.

Din această cauză, până s-a transmis

actul respectiv în limba germană, mijlocul de transport fiind sigilat, a

staționat la intrarea în vama germană, iar din cauza căldurii, a staționării, a

lipsei de aerisire, o parte din marfă s-a deteriorat.

Astfel, deși destinatara, SC S.I.

Franța, a primit marfa fără obiecțiuni, dând liber mijlocului de transport, nu

a achitat decât suma de 4000 franci și nu 16.000 franci francezi, sumă

prevăzută în convenție.

Pârâta, SC D.A. SRL, prin

întâmpinarea depusă, a arătat că a acționat în calitate de mandatar al

expeditoarei, SC A.I. SRL, și nu este parte în contractul de transport,

reclamanta neavând acțiune directă împotriva sa, întrucât nu s-au creat

raporturi juridice între părți.

De asemenea, a formulat cerere de

chemare în garanție a SC A.I. SRL, solicitând obligarea acesteia la suportarea

cheltuielilor, reprezentând contravaloarea pretențiilor reclamantei, motivat de

faptul că marfa transportată de reclamantă s-a alterat datorită neprocurării

documentelor necesare pentru transport în timp util de către chemata în

garanție.

Prin întâmpinarea depusă, chemata în

garanție a solicitat respingerea cererii motivat de faptul că și-a îndeplinit

obligațiile ce-i reveneau în cadrul contractului de transport, potrivit art. 416

C. com., culpa deteriorării mărfii revenindu-i cărăușului care a ales ruta cea

mai lungă, întârziind astfel nejustificat predarea mărfii către destinatar.

În fond, după desființare,

Tribunalul București, secția comercială, prin sentința civilă nr. 8537 din 19

decembrie 2000, a admis acțiunea principală cât și cererea de chemare în garanție,

fiind anulate ca netimbrate cererile reconvenționale.

Instanța, în motivarea soluției date,

a reținut că reclamanta, în calitate de transportator, și-a îndeplinit

obligațiile asumate, făcând dovada predării la destinație a mărfii încredințate

spre transport. S-a mai arătat că, din probele administrate, nu rezultă că

expeditorul, SC A.I. SRL, nu a procurat documentele necesare pentru transport

în timp util, deși contractul extern cât și contractul de expediție și

transport prevedeau obligativitatea acestuia, cât și tranzitarea Germaniei.

Împotriva acestei sentințe a

promovat apel chemata în garanție, criticând-o pentru netemeinicie și

nelegalitate, arătând că raportul juridic poartă cu SC D.A. SRL, care are

calitatea de casă de expediție și nu de transportator, și a pus la dispoziția

transportatorului toate documentele necesare efectuării transportului, plata

acestuia fiind în sarcina cumpărătorului. Se mai susține că instanța de fond a

ignorat unele dovezi, precum scrisoarea de transport C.M.R., iar pe de altă

parte, greșit s-a reținut că nu a procurat documentele necesare pentru

transport în timp util.

Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, prin decizia civilă nr. 1164 din 11 septembrie 2001, a respins

apelul, ca nefondat.

La pronunțarea soluției date,

instanța de control judiciar a reținut că apelanta are calitate procesuală

pasivă, fiind cea care a solicitat casei de expediții, SC D.A. SRL, găsirea

unui transportator în vederea efectuării expediției mărfii beneficiarului

extern.

De asemenea, s-a reținut că în

sarcina sa cădea obligația asigurării certificatului fito-sanitar și în limba

țărilor tranzitate spre Franța, având în vedere contractul încheiat cu

beneficiara destinatară.

În ce privesc cheltuielile de

transport, instanța de apel a reținut că, în speță, nu a operat clauza

ex

works

A.I., și deci cheltuielile de transport nu cad în sarcina

destinatarei.

Cu petiția înregistrată la data de

18 octombrie 2001, SC A.I. a declarat recurs, în termen și legal timbrat,

criticile făcând referire la aspecte de nelegalitate și netemeinicie, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.

Se susține că instanța a interpretat

greșit actul dedus judecății, având în vedere că, în baza contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de expeditor și destinatar, marfa ce urma a fi

transportată era livrată cu condiția

ex works

expeditor, cu această

mențiune fiind remisă comanda de transport cărăușului, care a acceptat-o astfel

cum a fost formulată, cu precizarea că prețul transportului va fi achitat la

destinație.

Acest fapt a fost conformat și prin

răspunsul la interogatoriu, la întrebarea nr. 12 intimata-reclamantă

recunoscând că plata a fost refuzată de destinatar pentru că marfa a sosit

deteriorată la destinație.

De asemenea, recurenta susține că

hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, fiind ignorate dispozițiile art. 17

din convenția C.M.R., potrivit cărora „transportatorul este răspunzător pentru

avariere, produse între momentul primirii mărfii și cel al eliberării acesteia,

cât și pentru întârziere în eliberare”.

Deși deteriorarea mărfii este

dovedită, instanța de apel eronat afirmă că nu au relevanță rezervele

destinatarului legate de deprecierea mărfii, în realitate acesta fiind motivul

refuzului plății taxei de transport.

Recurenta consideră că instanța de

apel nu s-a pronunțat și nu a luat în considerație probe administrate care erau

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, cum ar fi cele referitoare la

nerespectarea termenului de încărcare prevăzut în contract, dovezile privind

nerespectarea punctelor de frontieră la export și faptul că autoritățile vamale

germane i-ar fi solicitat certificatul fito-sanitar în limba germană.

Recursul este fondat.

Probele administrate cauzei

demonstrează culpa transportatorului, respectiv a reclamantei-intimate în

întârzierea transportului, fiind evident că deteriorarea mărfii se datorează

exclusiv acestuia, astfel încât destinatarul, titularul obligației de plată, a

fost îndreptățit să refuze plata transportului.

Contractul de vânzare-cumpărare

încheiat de recurentă cu firma franceză, având ca obiect piei brute ovine,

prevedea expres ca o condiție de livrare

ex works

A.I. Potrivit acestei

clauze contractuale, toate cheltuielile legate de transportul mărfii cad în

sarcina cumpărătorului (dosar fond).

De altfel, comanda de transport

emisă specifica, în mod cert, că plata se face la descărcare. Casa de

expediție, respectiv pârâta, SC D.A., a remis mai departe această comandă către

intimata-reclamantă cu aceeași specificație (dosar fond).

Prin răspunsul la interogatoriu (dosar

fond), reclamanta-intimată recunoaște că trebuia să încaseze prețul de la

destinatar, dar și faptul că s-a refuzat plata datorită deprecierii mărfii

transportată.

Este adevărat că transportul a fost

efectuat, dar potrivit art. 17 din convenția C.M.R., „transportatorul este

răspunzător pentru pierderea totală sau parțială sau pentru avarierea

produselor între momentul primirii mărfii și cel al eliberării acesteia, cât și

pentru întârzierea în eliberare”, sub acest aspect motivarea instanței de apel

fiind în contradicție cu dispozițiile legale în materie.

Față de normele legale

internaționale și decizia Comisiei Veterinare Europene, certificatul

fito-sanitar trebuie redactat în una din limbile statelor unde se efectuează

contractul la importare. Cum statul importator a fost Franța, recurenta a

respectat legislația comunitară și a depus certificatul tradus în limba

franceză, fapt ignorat de instanța de apel.

De altfel, intimata-reclamantă nici

nu a produs dovezi din conținutul cărora să rezulte obstrucționarea autorităților

vamale germane, în întârzierea transportului fiind în culpă pentru

nerespectarea traseului indicat în comanda de transport, fapt confirmat și prin

răspunsul la întrebarea nr. 8 din interogatoriul luat.

În aceste condiții, văzând

dispozițiile art. 312 C. proc. civ., și având în vedere faptul că firma de

expediție, respectiv SC D.A. SRL, nu a uzat de căile legale de atac împotriva

soluției instanței de fond,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de chemata

în garanție, SC A.I. SRL Voluntari.

Modifică decizia nr. 1164 din 11

august 2001, a Curții de Apel București, secția comercială, în sensul că admite

apelul aceleiași părți împotriva sentinței civile nr. 8537 din 19 decembrie

2000, a Tribunalului București, secția comercială.

Schimbă în parte sentința de fond,

în sensul că respinge cererea de chemare în garanție formulată de SC D.A. SRL, împotriva

SC A.I. SRL, ca nefondată.

Menține restul dispozițiilor

sentinței instanței de fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 29 aprilie 2004.