ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 768/2004

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC T.B.N.I. SA a chemat în judecată SC J.B.M. GMBh, pentru a fi obligată la plata sumelor de 68.000 franci francezi și 874 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare prestații auto și la 73595 franci francezi penalități, inclusiv suma de 142.941 franci francezi penalități pentru decontarea cu întârziere a contravalorii prestațiilor auto. Prin întâmpinare și cerere reconvențională, pârâta din acțiune a solicitat respingerea acțiunii ca prescrisă, în raport cu dispozițiile art. 32 lit. c) din Convenția C.M.R. și rezoluțiunea contractului de transport rutier internațional de mărfuri cu obligarea reclamantei din acțiune la plata sumei de 68.000 franci francezi daune-interese.

Pe parcursul procesului, pârâta-reclamantă a formulat cerere de chemare în garanție a SC N.A.D. LTD, pentru ca, în cazul admiterii acțiunii principale, să fie despăgubită de chemata în garanție cu suma de 68.000 franci francezi . Prin încheierea din 23 ianuarie 2001, Tribunalul București a disjuns cererea de chemare în garanție. La rândul său, reclamanta din acțiune a invocat excepția prescripției cererii reconvenționale. Tribunalul București, prin sentința 2425 din 27 martie 2001, a admis excepția prescripției invocată de ambele părți și, în consecință, a respins atât acțiunea, cât și cererea reconvențională ca prescrise.

Cu privire la prescrierea acțiunii, s-a reținut că între părți a existat contractul cadrul 1314 din 17 septembrie 1996, în baza căruia s-au executat transporturi internaționale de către reclamantă pentru diverși destinatari, iar, conform art. 6 din contract, părțile au convenit ca derularea transporturilor să se facă în conformitate cu instrucțiunile expeditorului retransmise de expediționar în concordanță cu Convenția încheiată la Geneva în 1996. Apărarea pârâtei, în sensul că acțiunea este prescrisă față de dispozițiile art. 32 lit. c) din Convenția C.M.R., raportat la data încheierii contractului cadru și al introducerii acțiunii, a fost însușită de instanță și înlăturată prin recunoașterea debitului de către pârâtă, cu motivarea că faxurile invocate nu constituie o recunoaștere expresă, cuprinzând o condiție rezolutorie.

Referitor la prescrierea cererii reconvenționale (excepție invocată de reclamanta din acțiune) s-a reținut că, în cauză, operează termenul de un an, care a luat naștere la 7 iulie 1997 și care a fost depășit la data sesizării instanței cu cererea reconvențională, cererea fiind prescrisă, respingându-se apărarea reclamantei din reconvențională că ar fi incidente dispozițiile art. 32 alin. (1) teza II și anume, că termenul este de 3 ani, în raport cu care reconvenționala nu este prescrisă. Apelurile declarate de reclamanta-pârâtă și de pârâta-reclamantă, au fost respinse, ca nefondate, prin decizia 1427 din 30 octombrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București.

S-a motivat de instanța de apel că, față de data încheierii contractului – 17 septembrie 1996 – acțiunea introdusă la 30 septembrie 1998, este peste termenul prevăzut de art. 32 lit. c) din Convenția C.M.R., iar întreruperea acestei prescripții nu a operat, nefăcându-se dovada unei recunoașteri în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Cu privire la cererea reconvențională, s-a reținut că operează tot termenul de un an, care, raportat la data încheierii contractului între părți și formularea cererii, este, de asemeni, depășit, operând prescripția, nefăcându-se dovada de reclamanta din reconvențională a existenței dolului sau culpei transportatorului, pentru a fi incident termenul de 3 ani, prevăzut de art. 32 alin. (1) teza II din C.M.R.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâta din acțiune SC J.B.M. GMBh Germania și reclamanta din acțiune, SC T.B.N.I. SA București. În recursul pârâtei-reclamante se invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., susținându-se, în esență, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra probelor existente la dosar (faxuri) prin care, în temeiul art. 6 din contract și art. 421 C. com., recurenta a pus în vedere intimatei să stopeze transportul și să returneze marfa societății franceze (expeditorul), întrucât destinatarul rus refuză plata acesteia, ceea ce transportatorul nu a făcut, deși a dat asigurări, expediind, totuși, transportul în Rusia. O asemenea comportare a intimatei constituie, în opinia recurentei, o încălcare a clauzelor contractuale (art. 6) deci, se întemeiază pe o culpă, situație în care operează dispozițiile art. 32 alin. (1) teza II din Convenția C.M.R., astfel că cererea reconvențională a fost introdusă în termenul de 3 ani.

Greșeala instanței de apel constă tocmai în lipsa de analiză a faxurilor trimise intimatei, privind stoparea expediției mărfii, despre care nu s-a făcut nici o referire. Recursul este fondat, impunându-se casarea cu trimitere a cauzei pentru judecarea pe fond, avându-se în vedere următoarele: Cererea reconvențională introdusă de reclamantă, prin care s-a solicitat rezoluțiunea contractului de transport rutier internațional dintre părți și plata sumei de 68.000 franci francezi, a fost respinsă de instanță ca fiind prescrisă, reținându-se că operează termenul de 1 an, prevăzut de art. 32 lit. c) din C.M.R.

și nu termenul de 3 ani, prevăzut de art. 32 alin. (1) teza II din Convenție, nefăcându-se nici o probă de către reclamanta din reconvențională (recurenta) a instrucțiunilor din partea expeditorului cu privire la marfă, retransmise de expediționar (recurenta) și nerespectate de transportator, pentru a rezulta culpa acesteia și, drept urmare, aplicarea termenului de prescripție de 3 ani. Din cele de mai sus rezultă, pe de o parte, că, nejudecându-se cauza pe fond, nu se poate modifica decizia în recurs, cum s-a solicitat de recurentă, iar pe de altă parte, că problema de esență, care rezolvă excepția invocată, este stabilirea textului din Convenția la C.M.R., care se aplică în cauză. În analiza acestei excepții, instanțele au greșit când au făcut aplicarea art. 32 lit. c) din C.M.R.

(termen de un an) tocmai datorită omisiunii de a verifica și a se pronunța asupra actelor de la dosar, reprezentând faxuri trimise intimatei în legătură cu transportarea mărfii. Potrivit art. 6 (derularea contractului) din contractul cadru încheiat de părți, transporturile trebuie să se deruleze în conformitate cu instrucțiunile expeditorului, retransmise de expediționar, în concordanță cu Convenția C.M.R., cu reglementările I.R.U. și cu clauzele contractului cadru, iar, potrivit art. 421 C. com., expeditorul are dreptul de a suspenda transportul și de a cere restituirea lucrurilor transportate sau predarea lor altei persoane decât aceea arătată în scrisoarea de trăsură. Aceste dispoziții se completează cu cele din art. 12 pct. 1 din Convenția C.M.R., și anume, că expeditorul are dreptul de dispoziție asupra mărfii, putând să ceară transportatorului schimbarea locului prevăzut pentru eliberare sau să elibereze marfa unui alt destinatar decât cel indicat inițial.

Rezultă, din dispozițiile legale menționate, că, până la predarea mărfii, îndreptățit să răspundă de soarta acestora este expeditorul (în speță, societatea franceză) prin expediționar (în speță, recurenta). Or, după întocmirea Ordinului de încărcare nr. 8702166 din 16 iunie 1997, prin care intimata se angaja să efectueze transportul rutier internațional de marfă, pentru societatea franceză H.C.F.N., prin intermediul recurentei, marfa urmând să fie livrată destinatarului rus, SC N.A.D. LTD, beneficiarul transportului a înștiințat că destinatarul rus refuză plata, astfel că mijlocul de transport trebuia oprit în România și marfa readusă în Franța, la locul de unde a fost încărcată. Cele arătate rezultă din faxurile aflate la dosar și neanalizate de instanțe.

Tot din aceste acte rezultă că intimata a luat cunoștință de situația creată, a dat asigurări că marfa nu va fi descărcată, primind, la 4 iulie 1997, și contractul de încărcare modificat, dar, nerespectând aceste instrucțiuni ale expeditorului și clauzele contractului cadru, coroborate cu Convenția C.M.R., la data de 7 iulie 1997, a livrat marfa destinatarului rus, fără să o anunțe cel puțin pe recurenta de la care le primise decât mai târziu, la insistențele acesteia, așa cum rezultă din faxurile din 8 iulie 1997 și 18 iulie 1997. În consecință, față de încălcare de către expeditor a clauzelor contractului, ceea ce a condus la neexecutarea acestuia, așa cum s-a cerut de expeditor, este evidentă culpa intimatei, probată fără nici un dubiu de recurentă, în derularea contractului, astfel că operează dispozițiile prevăzute de art. 32 alin. (1) teza II din Convenția C.M.R., și anume, termenul de prescripție este de 3 ani.

Susținerea formulată de intimată, cu privire la ineficiența faxurilor pe care nu le-ar fi primit sau cărora le lipsește ștampila, nici nu a fost avută în vedere de instanțe, pentru că nu se face nici o vorbire în considerentele hotărârilor și nici cel puțin nu se enunța ca mijloc de apărare al pârâtei din reconvențională, instanțele făcând abstracție de acestea. Dar, această apărare verificată de această dată în recurs, se constată neîntemeiată, deoarece rezultă din conținutul faxurilor că pârâta din reconvențională a luat cunoștință de acestea, mai mult, a primit și contractul de încărcare modificat și, totuși, nu s-a conformat instrucțiunilor primite. De aceea, termenul de prescripție, pentru cererea reconvențională, fiind de 3 ani, aceasta a fost introdusă în termen, motiv pentru care se admite recursul, dar se casează decizia, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea pe fond a cererii reconvenționale, în raport de obiectul acesteia.

În recursul declarat de SC T.B.N.I. SA, se invocă nelegalitatea hotărârii decurgând din art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că eronat s-a interpretat momentul de la care curge termenul de 1 an de prescripție, ca fiind data încheierii contractului. În realitate, în opinia recurentei, contractul din 17 septembrie 1996 este numai un act juridic cadru, care nu are nici un efect juridic și nu creează raporturi juridice între părți, decât în momentul în care se consumă prestația auto angajată. Cum transportul auto a fost realizat în iulie 1997, termenul de 1 an curge de la această dată cu respectarea dispozițiilor art. 32 lit. c) din Convenția C.M.R., astfel că acțiunea este introdusă în termen.

Se mai critică considerentele deciziei prin care s-a constatat că nu operează dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, deoarece se apreciază că, din actele emanate de la intimată, aceasta recunoaște expres prestațiile efectuate și prețul datorat. În plus, se mai susține că, în orice caz, nu s-a analizat situația penalizărilor solicitate, pentru care nu opera prescripția față de data când trebuia făcută plata. Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și admiterea acțiunii. Recursul este nefondat. Verificându-se susținerile din recurs, se constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanțele, corect au stabilit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de 1 an.

De altfel, nu era, logic, posibilă nici o eroare sub acest aspect, pentru simplul motiv că legea este aceea care stabilește momentul curgerii prescripției și acesta este prevăzut de art. 32 lit. c) din Convenția C.M.R. În cauza de față, pretențiile, decurgând din modul în care au fost executate clauzele contractului de către recurentă, se înscriu în prevederea legală arătată, cu privire la data curgerii prescripției, nefiind generate de situațiile arătate la lit. a) și b) ale aceluiași articol. Cu aceste precizări, este categoric stabilit de legiuitor că, în situații similare cu aceea din speță, termenul de prescripție începe să curgă de la expirarea unui termen de trei luni de la data încheierii contractului de transport.

Deci, momentul de referință pentru calculul prescripției este încheierea contractului și acesta a fost avut în vedere de instanțe. Susținerile recurentei, în legătură cu asimilarea contractului cadru unei legi speciale, ceea ce înseamnă că acesta operează numai când se consumă raportul juridic, respectiv, prestația auto angajată, dată în raport de care acțiunea este în termen, sunt în afara legii și nu pot fi reținute. Prevederile art. 32 din Convenția C.M.R. se referă expres la contractul de transport și la data încheierii lui, astfel că nu este cazul asimilării cu alte legi și cu defalcarea în prestații auto succesive. În ceea ce privește dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, se constată că prescripția se întrerupe, printre altele, prin recunoașterea dreptului, a cărei acțiune se prescrie, de către debitor.

Din redactarea textului rezultă clar că recunoașterea dreptului pretins trebuie să fie expresă, necondiționată, ea nu poate fi dedusă. Or, documentele la care face referire recurenta nu se încadrează în dispozițiile legii, plata pretinsă fiind condiționată de alte prestări din partea recurentei, astfel că au fost corect înlăturate de instanță. Ultima critică, referitoare la penalitățile pretinse ca urmare a nedecontării la termenul scadent al pretențiilor, se respinge, deoarece, din moment ce debitul nu există, el fiind prescris, nu se pot percepe penalități la sume pe care debitorul nu le datorează. Față de cele arătate, recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de pârâta SC J.B.M. GMBh, Germania. Casează decizia civilă nr. 1427 din 30 octombrie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, numai cu privire la apelul pârâtei din acțiune și trimite cauza la Curtea de Apel București, pentru judecarea pe fond a cererii reconvenționale. Respinge recursul declarat de reclamanta, SC T.B.N.I. SA București, împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 25 februarie 2004.