ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 25.02.2004

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 768/2004

HOTĂRÂRE
25.02.2004
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 768/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC T.B.N.I. SA a chemat

în judecată SC J.B.M. GMBh, pentru a fi obligată la plata sumelor de 68.000 franci

francezi și 874 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare prestații auto și la

73595 franci francezi penalități, inclusiv suma de 142.941 franci francezi penalități

pentru decontarea cu întârziere a contravalorii prestațiilor auto.

Prin întâmpinare și cerere

reconvențională, pârâta din acțiune a solicitat respingerea acțiunii ca

prescrisă, în raport cu dispozițiile art. 32 lit. c) din Convenția C.M.R. și rezoluțiunea

contractului de transport rutier internațional de mărfuri cu obligarea reclamantei

din acțiune la plata sumei de 68.000 franci francezi daune-interese.

Pe parcursul procesului, pârâta-reclamantă

a formulat cerere de chemare în garanție a SC N.A.D. LTD, pentru ca, în cazul

admiterii acțiunii principale, să fie despăgubită de chemata în garanție cu

suma de 68.000 franci francezi .

Prin încheierea din 23 ianuarie 2001,

Tribunalul București a disjuns cererea de chemare în garanție.

La rândul său, reclamanta din

acțiune a invocat excepția prescripției cererii reconvenționale.

Tribunalul București, prin sentința

2425 din 27 martie 2001, a admis excepția prescripției invocată de ambele părți

și, în consecință, a respins atât acțiunea, cât și cererea reconvențională ca

prescrise.

Cu privire la prescrierea acțiunii,

s-a reținut că între părți a existat contractul cadrul 1314 din 17 septembrie

1996, în baza căruia s-au executat transporturi internaționale de către

reclamantă pentru diverși destinatari, iar, conform art. 6 din contract,

părțile au convenit ca derularea transporturilor să se facă în conformitate cu

instrucțiunile expeditorului retransmise de expediționar în concordanță cu Convenția

încheiată la Geneva în 1996.

Apărarea pârâtei, în sensul că acțiunea

este prescrisă față de dispozițiile art. 32 lit. c) din Convenția C.M.R.,

raportat la data încheierii contractului cadru și al introducerii acțiunii, a

fost însușită de instanță și înlăturată prin recunoașterea debitului de către

pârâtă, cu motivarea că faxurile invocate nu constituie o recunoaștere expresă,

cuprinzând o condiție rezolutorie.

Referitor la prescrierea cererii

reconvenționale (excepție invocată de reclamanta din acțiune) s-a reținut că,

în cauză, operează termenul de un an, care a luat naștere la 7 iulie 1997 și

care a fost depășit la data sesizării instanței cu cererea reconvențională,

cererea fiind prescrisă, respingându-se apărarea reclamantei din

reconvențională că ar fi incidente dispozițiile art. 32 alin. (1) teza II și

anume, că termenul este de 3 ani, în raport cu care reconvenționala nu este

prescrisă.

Apelurile declarate de

reclamanta-pârâtă și de pârâta-reclamantă, au fost respinse, ca nefondate, prin

decizia 1427 din 30 octombrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București.

S-a motivat de instanța de apel că,

față de data încheierii contractului – 17 septembrie 1996 – acțiunea introdusă

la 30 septembrie 1998, este peste termenul prevăzut de art. 32 lit. c) din

Convenția C.M.R., iar întreruperea acestei prescripții nu a operat, nefăcându-se

dovada unei recunoașteri în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la cererea

reconvențională, s-a reținut că operează tot termenul de un an, care, raportat

la data încheierii contractului între părți și formularea cererii, este, de

asemeni, depășit, operând prescripția, nefăcându-se dovada de reclamanta din

reconvențională a existenței dolului sau culpei transportatorului, pentru a fi

incident termenul de 3 ani, prevăzut de art. 32 alin. (1) teza II din C.M.R.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs pârâta din acțiune SC J.B.M. GMBh Germania și reclamanta din acțiune, SC

T.B.N.I. SA București.

În recursul pârâtei-reclamante se

invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., susținându-se, în

esență, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra probelor existente la dosar

(faxuri) prin care, în temeiul art. 6 din contract și art. 421 C. com.,

recurenta a pus în vedere intimatei să stopeze transportul și să returneze

marfa societății franceze (expeditorul), întrucât destinatarul rus refuză plata

acesteia, ceea ce transportatorul nu a făcut, deși a dat asigurări, expediind,

totuși, transportul în Rusia.

O asemenea comportare a intimatei

constituie, în opinia recurentei, o încălcare a clauzelor contractuale (art. 6)

deci, se întemeiază pe o culpă, situație în care operează dispozițiile art. 32 alin.

(1) teza II din Convenția C.M.R., astfel că cererea reconvențională a fost

introdusă în termenul de 3 ani.

Greșeala instanței de apel constă

tocmai în lipsa de analiză a faxurilor trimise intimatei, privind stoparea

expediției mărfii, despre care nu s-a făcut nici o referire.

Recursul este fondat, impunându-se

casarea cu trimitere a cauzei pentru judecarea pe fond, avându-se în vedere

următoarele:

Cererea reconvențională introdusă de

reclamantă, prin care s-a solicitat rezoluțiunea contractului de transport

rutier internațional dintre părți și plata sumei de 68.000 franci francezi, a

fost respinsă de instanță ca fiind prescrisă, reținându-se că operează termenul

de 1 an, prevăzut de art. 32 lit. c) din C.M.R. și nu termenul de 3 ani,

prevăzut de art. 32 alin. (1) teza II din Convenție, nefăcându-se nici o probă

de către reclamanta din reconvențională (recurenta) a instrucțiunilor din

partea expeditorului cu privire la marfă, retransmise de expediționar

(recurenta) și nerespectate de transportator, pentru a rezulta culpa acesteia

și, drept urmare, aplicarea termenului de prescripție de 3 ani.

Din cele de mai sus rezultă, pe de o

parte, că, nejudecându-se cauza pe fond, nu se poate modifica decizia în

recurs, cum s-a solicitat de recurentă, iar pe de altă parte, că problema de

esență, care rezolvă excepția invocată, este stabilirea textului din Convenția

la C.M.R., care se aplică în cauză.

În analiza acestei excepții,

instanțele au greșit când au făcut aplicarea art. 32 lit. c) din C.M.R. (termen

de un an) tocmai datorită omisiunii de a verifica și a se pronunța asupra

actelor de la dosar, reprezentând faxuri trimise intimatei în legătură cu

transportarea mărfii.

Potrivit art. 6 (derularea

contractului) din contractul cadru încheiat de părți, transporturile trebuie să

se deruleze în conformitate cu instrucțiunile expeditorului, retransmise de expediționar,

în concordanță cu Convenția C.M.R., cu reglementările I.R.U. și cu clauzele contractului

cadru, iar, potrivit art. 421 C. com., expeditorul are dreptul de a suspenda

transportul și de a cere restituirea lucrurilor transportate sau predarea lor

altei persoane decât aceea arătată în scrisoarea de trăsură.

Aceste dispoziții se completează cu

cele din art. 12 pct. 1 din Convenția C.M.R., și anume, că expeditorul are

dreptul de dispoziție asupra mărfii, putând să ceară transportatorului

schimbarea locului prevăzut pentru eliberare sau să elibereze marfa unui alt

destinatar decât cel indicat inițial.

Rezultă, din dispozițiile legale

menționate, că, până la predarea mărfii, îndreptățit să răspundă de soarta

acestora este expeditorul (în speță, societatea franceză) prin expediționar (în

speță, recurenta).

Or, după întocmirea Ordinului de

încărcare nr. 8702166 din 16 iunie 1997, prin care intimata se angaja să

efectueze transportul rutier internațional de marfă, pentru societatea franceză

H.C.F.N., prin intermediul recurentei, marfa urmând să fie livrată

destinatarului rus, SC N.A.D. LTD, beneficiarul transportului a înștiințat că

destinatarul rus refuză plata, astfel că mijlocul de transport trebuia oprit în

România și marfa readusă în Franța, la locul de unde a fost încărcată. Cele

arătate rezultă din faxurile aflate la dosar și neanalizate de instanțe.

Tot din aceste acte rezultă că

intimata a luat cunoștință de situația creată, a dat asigurări că marfa nu va

fi descărcată, primind, la 4 iulie 1997, și contractul de încărcare modificat,

dar, nerespectând aceste instrucțiuni ale expeditorului și clauzele

contractului cadru, coroborate cu Convenția C.M.R., la data de 7 iulie 1997, a

livrat marfa destinatarului rus, fără să o anunțe cel puțin pe recurenta de la

care le primise decât mai târziu, la insistențele acesteia, așa cum rezultă din

faxurile din 8 iulie 1997 și 18 iulie 1997.

În consecință, față de încălcare de

către expeditor a clauzelor contractului, ceea ce a condus la neexecutarea

acestuia, așa cum s-a cerut de expeditor, este evidentă culpa intimatei,

probată fără nici un dubiu de recurentă, în derularea contractului, astfel că

operează dispozițiile prevăzute de art. 32 alin. (1) teza II din Convenția C.M.R.,

și anume, termenul de prescripție este de 3 ani.

Susținerea formulată de intimată, cu

privire la ineficiența faxurilor pe care nu le-ar fi primit sau cărora le

lipsește ștampila, nici nu a fost avută în vedere de instanțe, pentru că nu se

face nici o vorbire în considerentele hotărârilor și nici cel puțin nu se

enunța ca mijloc de apărare al pârâtei din reconvențională, instanțele făcând

abstracție de acestea.

Dar, această apărare verificată de

această dată în recurs, se constată neîntemeiată, deoarece rezultă din

conținutul faxurilor că pârâta din reconvențională a luat cunoștință de

acestea, mai mult, a primit și contractul de încărcare modificat și, totuși, nu

s-a conformat instrucțiunilor primite.

De aceea, termenul de prescripție,

pentru cererea reconvențională, fiind de 3 ani, aceasta a fost introdusă în termen,

motiv pentru care se admite recursul, dar se casează decizia, cu trimiterea

cauzei pentru rejudecarea pe fond a cererii reconvenționale, în raport de

obiectul acesteia.

În recursul declarat de SC T.B.N.I.

SA, se invocă nelegalitatea hotărârii decurgând din art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în sensul că eronat s-a interpretat momentul de la care curge termenul de

1 an de prescripție, ca fiind data încheierii contractului.

În realitate, în opinia recurentei,

contractul din 17 septembrie 1996 este numai un act juridic cadru, care nu are

nici un efect juridic și nu creează raporturi juridice între părți, decât în

momentul în care se consumă prestația auto angajată.

Cum transportul auto a fost realizat

în iulie 1997, termenul de 1 an curge de la această dată cu respectarea dispozițiilor

art. 32 lit. c) din Convenția C.M.R., astfel că acțiunea este introdusă în

termen.

Se mai critică considerentele

deciziei prin care s-a constatat că nu operează dispozițiile art. 16 din

Decretul nr. 167/1958, deoarece se apreciază că, din actele emanate de la

intimată, aceasta recunoaște expres prestațiile efectuate și prețul datorat.

În plus, se mai susține că, în orice

caz, nu s-a analizat situația penalizărilor solicitate, pentru care nu opera

prescripția față de data când trebuia făcută plata.

Se solicită admiterea recursului,

modificarea deciziei și admiterea acțiunii.

Recursul este nefondat.

Verificându-se susținerile din

recurs, se constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., deoarece instanțele, corect au stabilit momentul de la care începe să

curgă termenul de prescripție de 1 an.

De altfel, nu era, logic, posibilă

nici o eroare sub acest aspect, pentru simplul motiv că legea este aceea care

stabilește momentul curgerii prescripției și acesta este prevăzut de art. 32 lit.

c) din Convenția C.M.R.

În cauza de față, pretențiile,

decurgând din modul în care au fost executate clauzele contractului de către

recurentă, se înscriu în prevederea legală arătată, cu privire la data curgerii

prescripției, nefiind generate de situațiile arătate la lit. a) și b) ale

aceluiași articol.

Cu aceste precizări, este categoric

stabilit de legiuitor că, în situații similare cu aceea din speță, termenul de

prescripție începe să curgă de la expirarea unui termen de trei luni de la data

încheierii contractului de transport.

Deci, momentul de referință pentru

calculul prescripției este încheierea contractului și acesta a fost avut în

vedere de instanțe.

Susținerile recurentei, în legătură

cu asimilarea contractului cadru unei legi speciale, ceea ce înseamnă că acesta

operează numai când se consumă raportul juridic, respectiv, prestația auto

angajată, dată în raport de care acțiunea este în termen, sunt în afara legii

și nu pot fi reținute.

Prevederile art. 32 din Convenția C.M.R.

se referă expres la contractul de transport și la data încheierii lui, astfel

că nu este cazul asimilării cu alte legi și cu defalcarea în prestații auto

succesive.

În ceea ce privește dispozițiile art.

16 din Decretul nr. 167/1958, se constată că prescripția se întrerupe, printre

altele, prin recunoașterea dreptului, a cărei acțiune se prescrie, de către

debitor.

Din redactarea textului rezultă clar

că recunoașterea dreptului pretins trebuie să fie expresă, necondiționată, ea

nu poate fi dedusă.

Or, documentele la care face

referire recurenta nu se încadrează în dispozițiile legii, plata pretinsă fiind

condiționată de alte prestări din partea recurentei, astfel că au fost corect

înlăturate de instanță.

Ultima critică, referitoare la

penalitățile pretinse ca urmare a nedecontării la termenul scadent al

pretențiilor, se respinge, deoarece, din moment ce debitul nu există, el fiind

prescris, nu se pot percepe penalități la sume pe care debitorul nu le

datorează.

Față de cele arătate, recursul

urmează să fie respins ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâta

SC J.B.M. GMBh, Germania.

Casează decizia civilă nr. 1427 din

30 octombrie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, numai cu

privire la apelul pârâtei din acțiune și trimite cauza la Curtea de Apel

București, pentru judecarea pe fond a cererii reconvenționale.

Respinge recursul declarat de

reclamanta, SC T.B.N.I. SA București, împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 25 februarie 2004.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2003-07-07
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3336/2003
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 5717 din 2 octombrie 2000 a Tribunalului București, secția comercială, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC T. SA, î
ÎCCJ 2004-03-03
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 849/2004
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București sub nr. 7099/2000, SC T.R. SA a solicitat instanței ca, prin sentința ce o va da, în contradictoriu cu
ÎCCJ 2005-12-02
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5776/2005
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 6451 din 17 mai 2004 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a admis excepția prescripției și s-a constatat pre
ÎCCJ 2003-03-31
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1973/2003
La 18 martie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâtele A.L. și Gl. A. împotriva deciziei nr.1166 din 7 septembrie 2001 a Curții de Apel București- Secția a V-a comercială. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data
ÎCCJ 2005-05-25
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3085/2005
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului Constanța la 3 februarie 2003, reclamanta H.B.S.T. SRL, în contradictoriu cu pârâta P.M.G.S. SRL Constanța,
Sursă