ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 768/2004
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 768/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursurilor de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Reclamanta SC T.B.N.I. SA a chemat
în judecată SC J.B.M. GMBh, pentru a fi obligată la plata sumelor de 68.000 franci
francezi și 874 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare prestații auto și la
73595 franci francezi penalități, inclusiv suma de 142.941 franci francezi penalități
pentru decontarea cu întârziere a contravalorii prestațiilor auto.
Prin întâmpinare și cerere
reconvențională, pârâta din acțiune a solicitat respingerea acțiunii ca
prescrisă, în raport cu dispozițiile art. 32 lit. c) din Convenția C.M.R. și rezoluțiunea
contractului de transport rutier internațional de mărfuri cu obligarea reclamantei
din acțiune la plata sumei de 68.000 franci francezi daune-interese.
Pe parcursul procesului, pârâta-reclamantă
a formulat cerere de chemare în garanție a SC N.A.D. LTD, pentru ca, în cazul
admiterii acțiunii principale, să fie despăgubită de chemata în garanție cu
suma de 68.000 franci francezi .
Prin încheierea din 23 ianuarie 2001,
Tribunalul București a disjuns cererea de chemare în garanție.
La rândul său, reclamanta din
acțiune a invocat excepția prescripției cererii reconvenționale.
Tribunalul București, prin sentința
2425 din 27 martie 2001, a admis excepția prescripției invocată de ambele părți
și, în consecință, a respins atât acțiunea, cât și cererea reconvențională ca
prescrise.
Cu privire la prescrierea acțiunii,
s-a reținut că între părți a existat contractul cadrul 1314 din 17 septembrie
1996, în baza căruia s-au executat transporturi internaționale de către
reclamantă pentru diverși destinatari, iar, conform art. 6 din contract,
părțile au convenit ca derularea transporturilor să se facă în conformitate cu
instrucțiunile expeditorului retransmise de expediționar în concordanță cu Convenția
încheiată la Geneva în 1996.
Apărarea pârâtei, în sensul că acțiunea
este prescrisă față de dispozițiile art. 32 lit. c) din Convenția C.M.R.,
raportat la data încheierii contractului cadru și al introducerii acțiunii, a
fost însușită de instanță și înlăturată prin recunoașterea debitului de către
pârâtă, cu motivarea că faxurile invocate nu constituie o recunoaștere expresă,
cuprinzând o condiție rezolutorie.
Referitor la prescrierea cererii
reconvenționale (excepție invocată de reclamanta din acțiune) s-a reținut că,
în cauză, operează termenul de un an, care a luat naștere la 7 iulie 1997 și
care a fost depășit la data sesizării instanței cu cererea reconvențională,
cererea fiind prescrisă, respingându-se apărarea reclamantei din
reconvențională că ar fi incidente dispozițiile art. 32 alin. (1) teza II și
anume, că termenul este de 3 ani, în raport cu care reconvenționala nu este
prescrisă.
Apelurile declarate de
reclamanta-pârâtă și de pârâta-reclamantă, au fost respinse, ca nefondate, prin
decizia 1427 din 30 octombrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București.
S-a motivat de instanța de apel că,
față de data încheierii contractului – 17 septembrie 1996 – acțiunea introdusă
la 30 septembrie 1998, este peste termenul prevăzut de art. 32 lit. c) din
Convenția C.M.R., iar întreruperea acestei prescripții nu a operat, nefăcându-se
dovada unei recunoașteri în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Cu privire la cererea
reconvențională, s-a reținut că operează tot termenul de un an, care, raportat
la data încheierii contractului între părți și formularea cererii, este, de
asemeni, depășit, operând prescripția, nefăcându-se dovada de reclamanta din
reconvențională a existenței dolului sau culpei transportatorului, pentru a fi
incident termenul de 3 ani, prevăzut de art. 32 alin. (1) teza II din C.M.R.
Împotriva acestei hotărâri au declarat
recurs pârâta din acțiune SC J.B.M. GMBh Germania și reclamanta din acțiune, SC
T.B.N.I. SA București.
În recursul pârâtei-reclamante se
invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., susținându-se, în
esență, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra probelor existente la dosar
(faxuri) prin care, în temeiul art. 6 din contract și art. 421 C. com.,
recurenta a pus în vedere intimatei să stopeze transportul și să returneze
marfa societății franceze (expeditorul), întrucât destinatarul rus refuză plata
acesteia, ceea ce transportatorul nu a făcut, deși a dat asigurări, expediind,
totuși, transportul în Rusia.
O asemenea comportare a intimatei
constituie, în opinia recurentei, o încălcare a clauzelor contractuale (art. 6)
deci, se întemeiază pe o culpă, situație în care operează dispozițiile art. 32 alin.
(1) teza II din Convenția C.M.R., astfel că cererea reconvențională a fost
introdusă în termenul de 3 ani.
Greșeala instanței de apel constă
tocmai în lipsa de analiză a faxurilor trimise intimatei, privind stoparea
expediției mărfii, despre care nu s-a făcut nici o referire.
Recursul este fondat, impunându-se
casarea cu trimitere a cauzei pentru judecarea pe fond, avându-se în vedere
următoarele:
Cererea reconvențională introdusă de
reclamantă, prin care s-a solicitat rezoluțiunea contractului de transport
rutier internațional dintre părți și plata sumei de 68.000 franci francezi, a
fost respinsă de instanță ca fiind prescrisă, reținându-se că operează termenul
de 1 an, prevăzut de art. 32 lit. c) din C.M.R. și nu termenul de 3 ani,
prevăzut de art. 32 alin. (1) teza II din Convenție, nefăcându-se nici o probă
de către reclamanta din reconvențională (recurenta) a instrucțiunilor din
partea expeditorului cu privire la marfă, retransmise de expediționar
(recurenta) și nerespectate de transportator, pentru a rezulta culpa acesteia
și, drept urmare, aplicarea termenului de prescripție de 3 ani.
Din cele de mai sus rezultă, pe de o
parte, că, nejudecându-se cauza pe fond, nu se poate modifica decizia în
recurs, cum s-a solicitat de recurentă, iar pe de altă parte, că problema de
esență, care rezolvă excepția invocată, este stabilirea textului din Convenția
la C.M.R., care se aplică în cauză.
În analiza acestei excepții,
instanțele au greșit când au făcut aplicarea art. 32 lit. c) din C.M.R. (termen
de un an) tocmai datorită omisiunii de a verifica și a se pronunța asupra
actelor de la dosar, reprezentând faxuri trimise intimatei în legătură cu
transportarea mărfii.
Potrivit art. 6 (derularea
contractului) din contractul cadru încheiat de părți, transporturile trebuie să
se deruleze în conformitate cu instrucțiunile expeditorului, retransmise de expediționar,
în concordanță cu Convenția C.M.R., cu reglementările I.R.U. și cu clauzele contractului
cadru, iar, potrivit art. 421 C. com., expeditorul are dreptul de a suspenda
transportul și de a cere restituirea lucrurilor transportate sau predarea lor
altei persoane decât aceea arătată în scrisoarea de trăsură.
Aceste dispoziții se completează cu
cele din art. 12 pct. 1 din Convenția C.M.R., și anume, că expeditorul are
dreptul de dispoziție asupra mărfii, putând să ceară transportatorului
schimbarea locului prevăzut pentru eliberare sau să elibereze marfa unui alt
destinatar decât cel indicat inițial.
Rezultă, din dispozițiile legale
menționate, că, până la predarea mărfii, îndreptățit să răspundă de soarta
acestora este expeditorul (în speță, societatea franceză) prin expediționar (în
speță, recurenta).
Or, după întocmirea Ordinului de
încărcare nr. 8702166 din 16 iunie 1997, prin care intimata se angaja să
efectueze transportul rutier internațional de marfă, pentru societatea franceză
H.C.F.N., prin intermediul recurentei, marfa urmând să fie livrată
destinatarului rus, SC N.A.D. LTD, beneficiarul transportului a înștiințat că
destinatarul rus refuză plata, astfel că mijlocul de transport trebuia oprit în
România și marfa readusă în Franța, la locul de unde a fost încărcată. Cele
arătate rezultă din faxurile aflate la dosar și neanalizate de instanțe.
Tot din aceste acte rezultă că
intimata a luat cunoștință de situația creată, a dat asigurări că marfa nu va
fi descărcată, primind, la 4 iulie 1997, și contractul de încărcare modificat,
dar, nerespectând aceste instrucțiuni ale expeditorului și clauzele
contractului cadru, coroborate cu Convenția C.M.R., la data de 7 iulie 1997, a
livrat marfa destinatarului rus, fără să o anunțe cel puțin pe recurenta de la
care le primise decât mai târziu, la insistențele acesteia, așa cum rezultă din
faxurile din 8 iulie 1997 și 18 iulie 1997.
În consecință, față de încălcare de
către expeditor a clauzelor contractului, ceea ce a condus la neexecutarea
acestuia, așa cum s-a cerut de expeditor, este evidentă culpa intimatei,
probată fără nici un dubiu de recurentă, în derularea contractului, astfel că
operează dispozițiile prevăzute de art. 32 alin. (1) teza II din Convenția C.M.R.,
și anume, termenul de prescripție este de 3 ani.
Susținerea formulată de intimată, cu
privire la ineficiența faxurilor pe care nu le-ar fi primit sau cărora le
lipsește ștampila, nici nu a fost avută în vedere de instanțe, pentru că nu se
face nici o vorbire în considerentele hotărârilor și nici cel puțin nu se
enunța ca mijloc de apărare al pârâtei din reconvențională, instanțele făcând
abstracție de acestea.
Dar, această apărare verificată de
această dată în recurs, se constată neîntemeiată, deoarece rezultă din
conținutul faxurilor că pârâta din reconvențională a luat cunoștință de
acestea, mai mult, a primit și contractul de încărcare modificat și, totuși, nu
s-a conformat instrucțiunilor primite.
De aceea, termenul de prescripție,
pentru cererea reconvențională, fiind de 3 ani, aceasta a fost introdusă în termen,
motiv pentru care se admite recursul, dar se casează decizia, cu trimiterea
cauzei pentru rejudecarea pe fond a cererii reconvenționale, în raport de
obiectul acesteia.
În recursul declarat de SC T.B.N.I.
SA, se invocă nelegalitatea hotărârii decurgând din art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., în sensul că eronat s-a interpretat momentul de la care curge termenul de
1 an de prescripție, ca fiind data încheierii contractului.
În realitate, în opinia recurentei,
contractul din 17 septembrie 1996 este numai un act juridic cadru, care nu are
nici un efect juridic și nu creează raporturi juridice între părți, decât în
momentul în care se consumă prestația auto angajată.
Cum transportul auto a fost realizat
în iulie 1997, termenul de 1 an curge de la această dată cu respectarea dispozițiilor
art. 32 lit. c) din Convenția C.M.R., astfel că acțiunea este introdusă în
termen.
Se mai critică considerentele
deciziei prin care s-a constatat că nu operează dispozițiile art. 16 din
Decretul nr. 167/1958, deoarece se apreciază că, din actele emanate de la
intimată, aceasta recunoaște expres prestațiile efectuate și prețul datorat.
În plus, se mai susține că, în orice
caz, nu s-a analizat situația penalizărilor solicitate, pentru care nu opera
prescripția față de data când trebuia făcută plata.
Se solicită admiterea recursului,
modificarea deciziei și admiterea acțiunii.
Recursul este nefondat.
Verificându-se susținerile din
recurs, se constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., deoarece instanțele, corect au stabilit momentul de la care începe să
curgă termenul de prescripție de 1 an.
De altfel, nu era, logic, posibilă
nici o eroare sub acest aspect, pentru simplul motiv că legea este aceea care
stabilește momentul curgerii prescripției și acesta este prevăzut de art. 32 lit.
c) din Convenția C.M.R.
În cauza de față, pretențiile,
decurgând din modul în care au fost executate clauzele contractului de către
recurentă, se înscriu în prevederea legală arătată, cu privire la data curgerii
prescripției, nefiind generate de situațiile arătate la lit. a) și b) ale
aceluiași articol.
Cu aceste precizări, este categoric
stabilit de legiuitor că, în situații similare cu aceea din speță, termenul de
prescripție începe să curgă de la expirarea unui termen de trei luni de la data
încheierii contractului de transport.
Deci, momentul de referință pentru
calculul prescripției este încheierea contractului și acesta a fost avut în
vedere de instanțe.
Susținerile recurentei, în legătură
cu asimilarea contractului cadru unei legi speciale, ceea ce înseamnă că acesta
operează numai când se consumă raportul juridic, respectiv, prestația auto
angajată, dată în raport de care acțiunea este în termen, sunt în afara legii
și nu pot fi reținute.
Prevederile art. 32 din Convenția C.M.R.
se referă expres la contractul de transport și la data încheierii lui, astfel
că nu este cazul asimilării cu alte legi și cu defalcarea în prestații auto
succesive.
În ceea ce privește dispozițiile art.
16 din Decretul nr. 167/1958, se constată că prescripția se întrerupe, printre
altele, prin recunoașterea dreptului, a cărei acțiune se prescrie, de către
debitor.
Din redactarea textului rezultă clar
că recunoașterea dreptului pretins trebuie să fie expresă, necondiționată, ea
nu poate fi dedusă.
Or, documentele la care face
referire recurenta nu se încadrează în dispozițiile legii, plata pretinsă fiind
condiționată de alte prestări din partea recurentei, astfel că au fost corect
înlăturate de instanță.
Ultima critică, referitoare la
penalitățile pretinse ca urmare a nedecontării la termenul scadent al
pretențiilor, se respinge, deoarece, din moment ce debitul nu există, el fiind
prescris, nu se pot percepe penalități la sume pe care debitorul nu le
datorează.
Față de cele arătate, recursul
urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de pârâta
SC J.B.M. GMBh, Germania.
Casează decizia civilă nr. 1427 din
30 octombrie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, numai cu
privire la apelul pârâtei din acțiune și trimite cauza la Curtea de Apel
București, pentru judecarea pe fond a cererii reconvenționale.
Respinge recursul declarat de
reclamanta, SC T.B.N.I. SA București, împotriva aceleiași decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică,
astăzi, 25 februarie 2004.