ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1973/2003

La 18 martie 2003 s-a luat în

examinare  recursul declarat de pârâtele A.L. și Gl. A. împotriva deciziei

nr.1166 din 7 septembrie 2001 a Curții de Apel București- Secția a V-a

comercială.

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea

cu data de 18 martie 2003 iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 31 martie

2003.

C U

R T E A

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta SC „N.M.I.” SRL  București a

solicitat instanței obligarea pârâtelor A.Lși G. A. la plata sumei de  6.472

franci elvețieni, sumă datorată de prima pârâtă în baza contractului  de

impresariat încheiat la 29 mai 1998, și garantată la plată  de cea de a doua

pârâtă prin actul de garanție autentificat sub nr.5165 din 29 mai 1999.

Pârâtele au formulat cerere reconvențională

solicitând respingerea acțiunii ca nefondată și rezilierea contractului de

impresariat ale cărui clauze îl califică ca pe un contract de muncă, litigiul

fiind de natură civilă, iar  nu comercială.

SC B. E. C  SNC  București a formulat cerere

de intervenție în nume propriu în baza art.49 Cod procedură civilă, arătând că

alături de reclamantă este semnatara a contractului de  impresariat.

Tribunalul București- Secția comercială prin

sentința nr.2313 din 23 martie 2001 a admis  acțiunea principală obligând

pârâtele în solidar la plata sumei de  63.304.250 lei pretenții, a respins

cererea reconvențională ca nefondată și a anulat ca netimbrată cererea de

intervenție.

S-a reținut în motivarea sentinței obligația

de plată asumată de pârâta A.L. prin contractul de  impresariat și obligația de

garanție asumată de pârâta G.A. pentru plata asumată de prima pârâtă.

Apelul declarat de pârâta împotriva  sentinței

a fost respins de Curtea de Apel  București- Secția a V-a comercială prin

decizia nr.1166 din 7 septembrie 2001.

Criticile formulate de apelante au fost

înlăturate  cu motivarea că, contractul  de impresariat în speță este un

contract comercial nu un contract de muncă, instanța competentă  fiind

tribunalul conform art.2 pct.1  lit.a Cod procedură civilă iar prima instanță

nu a schimbat natura contractului .

Impotriva ultimei  hotărâri pârâtele  A. L. și

G. A. au promovat recurs pentru motivele prevăzute de art.304 pct.6,7,8,9, Cod

procedură civilă și anume:

-instanța de judecată a acordat  mai mult

decât s-a cerut acțiunea fiind întemeiată pe prevederile art.969-970 Cod civil,

pentru a se putea da eficiență, clauzei penale trebuia să  dovedească

neîndeplinirea obligațiilor contractuale;

-hotărârea cuprinde motive străine de natura

pricinii, suma de 6.472 franci elvețieni nu a fost primită de recurenta, cum

greșit reține aceasta;

-instanța a interpretat greșit actul  juridic

dedus judecății, declarația de plată neîntrunind caracterele unui act  sub

semnătură privată ci, cel mult la început de dovadă scrisă;

-greșit s-a respins cererea reconvențională

deoarece erau îndeplinite toate condițiile legale ale rezilierii judiciare a

contractului.

Recursul este fondat pentru  considerentele

care urmează:

Prin decizia atacată s-a dat o interpretare

greșită actului juridic  dedus judecății, reținându-se  că acesta ar avea

caracter comercial, stabilindu-se , în consecință, greșit și competența

tribunalului, de  soluționare a litigiului în primă instanță.

I.- Contractul încheiat de părți denumit de

acestea „contract de impresariat” este un contract de locațiune de serviciu,

obligația principală a reclamantei fiind aceea de a propune primei pârâte

contracte de muncă în țară și străinătate pentru activitate artistică în care

tot ea a inițiat-o,  rezervându-și exclusivitatea acestora pe o  perioadă de

trei ani, în schimbul unui comision.

Operațiunea mai sus  descrisă, încheiată între

un comerciant: reclamantă și un necomerciant  : pârâtă, nu este o faptă de

comerț obiectivă în sensul art.3 pct.12 Cod comercial deoarece actele juridice

mijlocite și anume contractele de muncă, în speță nu au caracter comercial.

Ea nu este nici faptă de comerț subiectivă în

privința reclamantei- societate comercială , întrucât contractul pe care ea l-a

încheiat este de natură civilă, iar prevederile art.4 Cod comercial nu se

aplică.

Natura civilă a contractului este  dată nu

numai de natura civilă a actelor pe care el le  intermediază dar și de

specificitatea lui: reclamanta și-a asumat obligația de a verifica periodic

respectarea  condițiilor de muncă stabilite cu partenerii externi iar clauza

din art.16 care  interzice pârâtei să se căsătorească în străinătate pe timpul

executării contractului fără avizul scris al   reclamantei antamează statutul

civil al acesteia.

Prin urmare, în speță, nefiind  aplicabil

art.56 Cod comercial, deoarece actul juridic neavând caracter comercial pentru

nici una din părți, Curtea va admite recursul, în baza art.304 pct.4 Cod

procedură civilă, va casa decizia atacată și în baza art.312 Cod procedură

civilă va trimite cauza la Judecătoria sectorului 5 București spre competentă

soluționare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de  pârâtele

A. L. și G. A.  împotriva deciziei nr.1166 din 7 septembrie 2001 a Curții de

Apel București- Secția a V-a comercială.

Casează decizia atacată, desființează sentința

nr.2313 din 23 martie 2001 a Tribunalului București și trimite  cauza la

Judecătoria Sectorului 5 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31

martie 2003.