ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1973/2003

La 18 martie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâtele A.L. și Gl. A. împotriva deciziei nr.1166 din 7 septembrie 2001 a Curții de Apel București- Secția a V-a comercială.

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 18 martie 2003 iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 31 martie 2003. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC „N.M.I.” SRL București a solicitat instanței obligarea pârâtelor A.Lși G. A. la plata sumei de 6.472 franci elvețieni, sumă datorată de prima pârâtă în baza contractului de impresariat încheiat la 29 mai 1998, și garantată la plată de cea de a doua pârâtă prin actul de garanție autentificat sub nr.5165 din 29 mai 1999. Pârâtele au formulat cerere reconvențională solicitând respingerea acțiunii ca nefondată și rezilierea contractului de impresariat ale cărui clauze îl califică ca pe un contract de muncă, litigiul fiind de natură civilă, iar nu comercială.

SC B. E. C SNC București a formulat cerere de intervenție în nume propriu în baza art.49 Cod procedură civilă, arătând că alături de reclamantă este semnatara a contractului de impresariat. Tribunalul București- Secția comercială prin sentința nr.2313 din 23 martie 2001 a admis acțiunea principală obligând pârâtele în solidar la plata sumei de 63.304.250 lei pretenții, a respins cererea reconvențională ca nefondată și a anulat ca netimbrată cererea de intervenție. S-a reținut în motivarea sentinței obligația de plată asumată de pârâta A.L. prin contractul de impresariat și obligația de garanție asumată de pârâta G.A. pentru plata asumată de prima pârâtă.

Apelul declarat de pârâta împotriva sentinței a fost respins de Curtea de Apel București- Secția a V-a comercială prin decizia nr.1166 din 7 septembrie 2001. Criticile formulate de apelante au fost înlăturate cu motivarea că, contractul de impresariat în speță este un contract comercial nu un contract de muncă, instanța competentă fiind tribunalul conform art.2 pct.1 lit.a Cod procedură civilă iar prima instanță nu a schimbat natura contractului . Impotriva ultimei hotărâri pârâtele A. L. și G. A. au promovat recurs pentru motivele prevăzute de art.304 pct.6,7,8,9, Cod procedură civilă și anume: -instanța de judecată a acordat mai mult decât s-a cerut acțiunea fiind întemeiată pe prevederile art.969-970 Cod civil, pentru a se putea da eficiență, clauzei penale trebuia să dovedească neîndeplinirea obligațiilor contractuale; -hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, suma de 6.472 franci elvețieni nu a fost primită de recurenta, cum greșit reține aceasta; -instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, declarația de plată neîntrunind caracterele unui act sub semnătură privată ci, cel mult la început de dovadă scrisă; -greșit s-a respins cererea reconvențională deoarece erau îndeplinite toate condițiile legale ale rezilierii judiciare a contractului.

Recursul este fondat pentru considerentele care urmează: Prin decizia atacată s-a dat o interpretare greșită actului juridic dedus judecății, reținându-se că acesta ar avea caracter comercial, stabilindu-se , în consecință, greșit și competența tribunalului, de soluționare a litigiului în primă instanță. I.- Contractul încheiat de părți denumit de acestea „contract de impresariat” este un contract de locațiune de serviciu, obligația principală a reclamantei fiind aceea de a propune primei pârâte contracte de muncă în țară și străinătate pentru activitate artistică în care tot ea a inițiat-o, rezervându-și exclusivitatea acestora pe o perioadă de trei ani, în schimbul unui comision. Operațiunea mai sus descrisă, încheiată între un comerciant: reclamantă și un necomerciant : pârâtă, nu este o faptă de comerț obiectivă în sensul art.3 pct.12 Cod comercial deoarece actele juridice mijlocite și anume contractele de muncă, în speță nu au caracter comercial.

Ea nu este nici faptă de comerț subiectivă în privința reclamantei- societate comercială , întrucât contractul pe care ea l-a încheiat este de natură civilă, iar prevederile art.4 Cod comercial nu se aplică. Natura civilă a contractului este dată nu numai de natura civilă a actelor pe care el le intermediază dar și de specificitatea lui: reclamanta și-a asumat obligația de a verifica periodic respectarea condițiilor de muncă stabilite cu partenerii externi iar clauza din art.16 care interzice pârâtei să se căsătorească în străinătate pe timpul executării contractului fără avizul scris al reclamantei antamează statutul civil al acesteia.

Prin urmare, în speță, nefiind aplicabil art.56 Cod comercial, deoarece actul juridic neavând caracter comercial pentru nici una din părți, Curtea va admite recursul, în baza art.304 pct.4 Cod procedură civilă, va casa decizia atacată și în baza art.312 Cod procedură civilă va trimite cauza la Judecătoria sectorului 5 București spre competentă soluționare. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtele A. L. și G. A. împotriva deciziei nr.1166 din 7 septembrie 2001 a Curții de Apel București- Secția a V-a comercială. Casează decizia atacată, desființează sentința nr.2313 din 23 martie 2001 a Tribunalului București și trimite cauza la Judecătoria Sectorului 5 București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2003.