ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3399/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC T.I.S. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta SC R.C. SRL București și a solicitat ca, prin sentința care se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 2.250 de mărci germane, ce vor fi plătiți în lei la data efectuării plății, cu penalități de staționare conform contractului de transport auto internațional intervenit între părți și cheltuieli de judecată aferente. Tribunalul București, secția comercială, prin sentința nr. 6934 din 1 noiembrie 2000, a admis acțiunea, așa cum a fost formulată, cu motivarea că pârâta nu și-a respectat obligațiile asumate prin contractul de transport auto internațional, prevăzute în art. 2 și 6 alin. (3), cu privire la durata transportului, precum și cu privire la durata descărcării și încărcării mărfurilor.

Sentința a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția comercială, care, prin decizia nr. 535 din 9 aprilie 2001, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC R.C. SRL. Criticile aduse sentinței, privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (3) și (4) din contractul de transport încheiat de părțile în litigiu, au fost apreciate ca neîntemeiate. S-a reținut, în raport și cu prevederile C.M.R. că, potrivit art. 6 alin. (1) din contract, intimata, în calitate de transportator, nu prestează servicii vamale, că aceste obligații au trecut în sarcina apelantei sau a altor contractanți ai apelantei. A mai reținut instanța de apel că staționarea nejustificată a autotrenului după încărcare s-a datorat lipsei de diligență a apelantei pentru vămuirea mărfii în timp util.

Clauzele înserate în contract, a conchis instanța de apel, nu contravin prevederilor art. 17 din C.M.R. și nu pot fi lovite de nulitate absolută. Împotriva deciziei pronunțată în apel a declarat recurs pârâta, SC R.C. SRL București, prin care a invocat motive de netemeinicie și nelegalitate și a solicitat casarea cu trimitere pentru rejudecarea apelului, pentru următoarele motive: 1. Instanța de apel nu a analizat motivele de apel și nu s-a pronunțat pe motivele invocate omisiune, care atrage nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. 2. Instanța a interpretat în mod eronat și a stabilit greșit legea aplicabilă în speță. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susținut că art. 6 alin. (3) și (4) din contract nu ocrotește un interes legitim, întrucât prevede posibilitatea de a primi despăgubiri pentru propria culpă sau pentru culpa unui terț, de la partenerul contractual.

A mai arătat că niciodată nu a susținut că art. 6 alin. (3) și (4) din contract este contrar art. 969 C. civ., text cu caracter de principiu, ci doar că acest text este contrar art. 17, 19 și 30 alin. (3) din C.M.R. Art. 40, în opinia recurentei, nu se aplică în speță, nulitatea stipulațiilor contrare convențiilor fiind prevăzută de art. 41, pe care instanța de judecată nu l-a examinat și aplicat. 3. Instanța de apel a interpretat greșit contractul dintre părți și înscrisurile cu valoare probatorie depuse la dosarul cauzei, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. S-a reținut greșit că, potrivit art. 6 alin. (1) din contract, intimata, în calitate de transportator, nu prestează servicii vamale.

În realitate, durata fiecărei operațiuni (încărcare – descărcare) cuprinde timpul scurs din momentul sosirii, până la cel al plecării autovehiculului în și din locul respectiv. Răspunderea pentru descărcare, a mai susținut recurenta, nu revine expeditorului, pentru că operațiunea respectivă se efectuează de beneficiarul mărfii, care este o altă persoană juridică decât pârâta. Recurenta s-a referit la adresa destinatarului aflată la dosar și din care rezultă că vămuirea a fost efectuată la data de 4 iunie 1999, numai că mijlocul de transport nu a ajuns la punctul de descărcare până la închiderea programului, culpa fiind a transportatorului. Instanța de apel, a conchis recurenta, nu a examinat nici acțiunea reclamantei, prin care pretinde că a existat o întârziere de 3 zile la încărcare și de 3 zile la descărcarea mărfii și nicidecum că s-a mai întârziat o zi după descărcare, răspunderea pentru aceste întârzieri revenindu-i exclusiv transportatorului.

Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente: Problema de drept, pe care o invocă în recurs pârâta, SC R.C. SRL, ca beneficiar al transportului, este cea a interpretării și aplicării prevederilor art. 6 alin. (3) din „contractul de transport” încheiat de părțile în proces, contract care a stat la baza raporturilor juridice din care s-a născut litigiul de față. Potrivit contractului, reclamanta-intimată și-a asumat calitatea de cărăuș, iar recurenta pe cea de beneficiar al transportului. Obiectul contractului a fost concret determinat și a constat în „transportarea de către cărăuș a mărfurilor cu autocamioane de 20 de tone, 80 cbm, 13,6 metri lungime pe ruta România (diverse puncte de încărcare) – Dortmund – Germania”.

Prin contract, ale cărui clauze au fost însușite de ambele părți prin semnătură și ștampilă, nu s-a stipulat dacă transportul urma să fie făcut cu mijloace de transport proprii sau închiriate și nici că reclamanta-intimată și-a asumat doar calitatea de cesionar și nu de cărăuș, așa cum s-a susținut prin întâmpinarea depusă în recurs. În acest cadru contractual, pe baza facturii aflată la dosarul de la fond, reclamanta a solicitat, pe lângă costul transportului efectuat pe ruta România – Germania, și penalități de întârziere la încărcare și, respectiv, descărcare, suma pretinsă fiind de 2.500 de mărci germane. Prin art. 5 din contract, beneficiara-recurentă s-a obligat să lanseze, cu 72 de ore în avans, comanda de transport în care să menționeze locul și data încărcării.

S-a mai obligat să descarce marfa în termen de 24 ore de la data sosirii ei la locul final de destinație și să plătească taxele de staționare. În articolul 6 alin. (3) s-a stipulat clauza potrivit căreia beneficiarul suportă penalitățile legate de întârzierea plății comisionului peste 48 ore, zi începută la încărcare și 24 de ore zi începută la descărcare. Din coroborarea art. 5 cu 6 alin. (3) din contract rezultă că beneficiara și-a asumat obligațiile de încărcare și descărcare, acceptând și aplicarea sancțiunilor pentru întârzierea efectuării celor două operațiuni. Din acest punct de vedere al conținutului său, clauza prevăzută la art. 6 alin. (3) din contract exprimă voința liberă a părților de a stipula sancțiuni în convenția pe care au încheiat-o și, în adevăr, așa cum a reținut instanța de apel, nu există motive care să ducă la constatarea nulității absolute a acesteia.

Ceea ce se impunea a fi analizat în raport cu aceste prevederi de instanțele care au soluționat cauza, era existența cerințelor pentru aplicarea sancțiunii prin plata de penalități de întârziere pentru depășirea termenului de încărcare și, respectiv, de descărcare. Din examinarea actelor dosarului se poate constata că nu există nici un înscris din care să rezulte când s-a lansat comanda pentru mijlocul de transport, care a fost locul încărcării indicat în comandă, când a fost pus mijlocul de transport la încărcare, când s-a terminat încărcarea. În același mod se pune problema și în legătură cu data și ora când mijlocul de transport a fost pus la descărcare și data și ora când operațiunea a fost terminată.

Fără aceste probe, sarcina probei revenindu-i reclamantei, conform art. 1169 C. civ., factura emisă de „cărăuș” nu poate să atragă aplicarea sancțiunii stipulată în art. 6 alin. (3) din contract. O altă problemă care se evidențiază din conținutul contractului este cea referitoare la durata transportului, care s-a stabilit de 6 – 7 zile, fără, însă, să se stabilească dacă durata astfel stabilită cuprinde termenele de încărcare – descărcare și, respectiv, vămuirea, chiar dacă aceste operațiuni nu și le-a asumat cărăușul. Tocmai datorită neasumării acestor obligații, așa cum se susține în întâmpinare de către intimată, fiecare obligație pe care beneficiarul și-a asumat-o trebuia să rezulte neîndoielnic din documentele care au însoțit transportul, cu atât mai mult cu cât se cere punerea în aplicare a clauzei penale.

În ce privește susținerea referitoare la convenția pentru transportul internațional de mărfuri, pe care recurenta a invocat-o în susținerea excepției privind nulitatea clauzei din contractul încheiat cu pârâta-intimată, este de reținut că, pentru a pune în discuție aplicarea acesteia, trebuia demonstrat că SC R.C. SRL a fost parte în contractul de transport internațional, cu alte cuvinte că a figurat în scrisoarea tip C.M.R. Numai în aceste condiții se putea pune problema completării stipulației din contractul intern cu reglementările din convenția de transport internațional de mărfuri pe șosele. Este necontestat faptul că transportul s-a efectuat din România în Germania și că acesta are caracter internațional.

Prin urmare, convenția (C.M.R.) se aplică oricărui contract de transport de mărfuri pe șosele, când locul primirii mărfii și locul prevăzut pentru eliberare, așa cum sunt indicate în contract, sunt situate în două țări diferite. Această convenție stabilește, în adevăr, că nu răspunde transportatorul în cazul întârzierii care s-a produs din culpa persoanei, care are dreptul să dispună de marfă [art. 17 alin. (2)]. Această prevedere nu contravine art. 6 alin. (3) din contractul dintre părți câtă vreme, prin art. 41 alin. (1) și (2) se dispune că sunt nule în special acele clauze care schimbă sarcina probei. În speță, sarcina probei nu a fost schimbată, ci nu s-a probat nerespectarea termenelor de încărcare – descărcare, în condițiile în care, prin contract, această obligație a fost asumată de beneficiară.

În fine, clauza stipulată în art. 6 alin. (3) din contract trebuie să opereze pentru culpa contractuală proprie a beneficiarului și nu pentru obligații care reveneau transportatorului. Obligația de a proba, așa cum s-a mai arătat, îi revine acestuia, potrivit C.M.R., dar și potrivit regulilor de drept comun. Mai mult, nu s-a demonstrat că nerespectarea obligației de încărcare a dus la depășirea duratei transportului, astfel că, în raport cu modul defectuos de redactare a contractului dintre părți, constând în neinserarea clauzelor care să stabilească în concret modul de desfășurare a operațiunilor în vederea efectuării transportului, de la punerea mijlocului de transport la dispoziția beneficiarului și până la descărcarea și eliberarea lui către cărăuș, clauzele trebuie interpretate în favoarea celui care se obligă, potrivit principiului stabilit de art. 982 C. civ.

Întrucât probele aflate la dosar nu sunt de natură să fundamenteze soluția de obligare la plata penalităților de întârziere, criticile aduse celor două hotărâri sunt întemeiate, așa încât, potrivit art. 304 pct. 9 raportat la art. 314 C. proc. civ., recursul se va admite, se va modifica decizia pronunțată în apel, în sensul admiterii apelului pârâtei și, schimbând sentința atacată în tot, acțiunea reclamantei va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC R.C. SRL București, împotriva deciziei nr. 535 din 9 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul pârâtei SC R.C. SRL București, împotriva sentinței nr. 6934 din 1 noiembrie 2000 a Tribunalului București, secția comercială, pe care o schimbă în tot și respinge acțiunea reclamantei SC T.I.S. – SRL, comisionar vamal, București. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 9 iulie 2003.