ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3399/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC T.I.S. SRL a chemat-o

în judecată pe pârâta SC R.C. SRL București și a solicitat ca, prin sentința

care se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 2.250 de mărci germane,

ce vor fi plătiți în lei la data efectuării plății, cu penalități de staționare

conform contractului de transport auto internațional intervenit între părți și

cheltuieli de judecată aferente.

Tribunalul București, secția

comercială, prin sentința nr. 6934 din 1 noiembrie 2000, a admis acțiunea, așa

cum a fost formulată, cu motivarea că pârâta nu și-a respectat obligațiile

asumate prin contractul de transport auto internațional, prevăzute în art. 2 și

6 alin. (3), cu privire la durata transportului, precum și cu privire la durata

descărcării și încărcării mărfurilor.

Sentința a fost confirmată de Curtea

de Apel București, secția comercială, care, prin decizia nr. 535 din 9 aprilie

2001, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC R.C. SRL.

Criticile aduse sentinței, privind

interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (3) și (4) din contractul

de transport încheiat de părțile în litigiu, au fost apreciate ca neîntemeiate.

S-a reținut, în raport și cu

prevederile C.M.R. că, potrivit art. 6 alin. (1) din contract, intimata, în

calitate de transportator, nu prestează servicii vamale, că aceste obligații au

trecut în sarcina apelantei sau a altor contractanți ai apelantei.

A mai reținut instanța de apel că

staționarea nejustificată a autotrenului după încărcare s-a datorat lipsei de

diligență a apelantei pentru vămuirea mărfii în timp util.

Clauzele înserate în contract, a

conchis instanța de apel, nu contravin prevederilor art. 17 din C.M.R. și nu

pot fi lovite de nulitate absolută.

Împotriva deciziei pronunțată în

apel a declarat recurs pârâta, SC R.C. SRL București, prin care a invocat

motive de netemeinicie și nelegalitate și a solicitat casarea cu trimitere

pentru rejudecarea apelului, pentru următoarele motive:

motivele de apel și nu s-a pronunțat pe motivele invocate omisiune, care atrage

nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

eronat și a stabilit greșit legea aplicabilă în speță.

În dezvoltarea acestui motiv,

recurenta a susținut că art. 6 alin. (3) și (4) din contract nu ocrotește un

interes legitim, întrucât prevede posibilitatea de a primi despăgubiri pentru

propria culpă sau pentru culpa unui terț, de la partenerul contractual.

A mai arătat că niciodată nu a

susținut că art. 6 alin. (3) și (4) din contract este contrar art. 969 C. civ.,

text cu caracter de principiu, ci doar că acest text este contrar art. 17, 19

și 30 alin. (3) din C.M.R. Art. 40, în opinia recurentei, nu se aplică în

speță, nulitatea stipulațiilor contrare convențiilor fiind prevăzută de art. 41,

pe care instanța de judecată nu l-a examinat și aplicat.

greșit contractul dintre părți și înscrisurile cu valoare probatorie depuse la

dosarul cauzei, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

S-a reținut greșit că, potrivit art.

6 alin. (1) din contract, intimata, în calitate de transportator, nu prestează

servicii vamale. În realitate, durata fiecărei operațiuni (încărcare –

descărcare) cuprinde timpul scurs din momentul sosirii, până la cel al plecării

autovehiculului în și din locul respectiv.

Răspunderea pentru descărcare, a mai

susținut recurenta, nu revine expeditorului, pentru că operațiunea respectivă

se efectuează de beneficiarul mărfii, care este o altă persoană juridică decât

pârâta.

Recurenta s-a referit la adresa

destinatarului aflată la dosar și din care rezultă că vămuirea a fost efectuată

la data de 4 iunie 1999, numai că mijlocul de transport nu a ajuns la punctul

de descărcare până la închiderea programului, culpa fiind a transportatorului.

Instanța de apel, a conchis

recurenta, nu a examinat nici acțiunea reclamantei, prin care pretinde că a

existat o întârziere de 3 zile la încărcare și de 3 zile la descărcarea mărfii

și nicidecum că s-a mai întârziat o zi după descărcare, răspunderea pentru

aceste întârzieri revenindu-i exclusiv transportatorului.

Recursul este întemeiat pentru

următoarele considerente:

Problema de drept, pe care o invocă

în recurs pârâta, SC R.C. SRL, ca beneficiar al transportului, este cea a

interpretării și aplicării prevederilor art. 6 alin. (3) din „contractul de

transport” încheiat de părțile în proces, contract care a stat la baza

raporturilor juridice din care s-a născut litigiul de față.

Potrivit contractului, reclamanta-intimată

și-a asumat calitatea de cărăuș, iar recurenta pe cea de beneficiar al transportului.

Obiectul contractului a fost concret

determinat și a constat în „transportarea de către cărăuș a mărfurilor cu

autocamioane de 20 de tone, 80 cbm, 13,6 metri lungime pe ruta România (diverse

puncte de încărcare) – Dortmund – Germania”.

Prin contract, ale cărui clauze au

fost însușite de ambele părți prin semnătură și ștampilă, nu s-a stipulat dacă

transportul urma să fie făcut cu mijloace de transport proprii sau închiriate

și nici că reclamanta-intimată și-a asumat doar calitatea de cesionar și nu de

cărăuș, așa cum s-a susținut prin întâmpinarea depusă în recurs.

În acest cadru contractual, pe baza

facturii aflată la dosarul de la fond, reclamanta a solicitat, pe lângă costul

transportului efectuat pe ruta România – Germania, și penalități de întârziere

la încărcare și, respectiv, descărcare, suma pretinsă fiind de 2.500 de mărci

germane.

Prin art. 5 din contract,

beneficiara-recurentă s-a obligat să lanseze, cu 72 de ore în avans, comanda de

transport în care să menționeze locul și data încărcării. S-a mai obligat să

descarce marfa în termen de 24 ore de la data sosirii ei la locul final de

destinație și să plătească taxele de staționare. În articolul 6 alin. (3) s-a

stipulat clauza potrivit căreia beneficiarul suportă penalitățile legate de

întârzierea plății comisionului peste 48 ore, zi începută la încărcare și 24 de

ore zi începută la descărcare.

Din coroborarea art. 5 cu 6 alin.

(3) din contract rezultă că beneficiara și-a asumat obligațiile de încărcare și

descărcare, acceptând și aplicarea sancțiunilor pentru întârzierea efectuării

celor două operațiuni.

Din acest punct de vedere al

conținutului său, clauza prevăzută la art. 6 alin. (3) din contract exprimă voința

liberă a părților de a stipula sancțiuni în convenția pe care au încheiat-o și,

în adevăr, așa cum a reținut instanța de apel, nu există motive care să ducă la

constatarea nulității absolute a acesteia.

Ceea ce se impunea a fi analizat în

raport cu aceste prevederi de instanțele care au soluționat cauza, era

existența cerințelor pentru aplicarea sancțiunii prin plata de penalități de

întârziere pentru depășirea termenului de încărcare și, respectiv, de

descărcare.

Din examinarea actelor dosarului se

poate constata că nu există nici un înscris din care să rezulte când s-a lansat

comanda pentru mijlocul de transport, care a fost locul încărcării indicat în

comandă, când a fost pus mijlocul de transport la încărcare, când s-a terminat

încărcarea. În același mod se pune problema și în legătură cu data și ora când

mijlocul de transport a fost pus la descărcare și data și ora când operațiunea

a fost terminată.

Fără aceste probe, sarcina probei

revenindu-i reclamantei, conform art. 1169 C. civ., factura emisă de „cărăuș”

nu poate să atragă aplicarea sancțiunii stipulată în art. 6 alin. (3) din

contract.

O altă problemă care se evidențiază

din conținutul contractului este cea referitoare la durata transportului, care

s-a stabilit de 6 – 7 zile, fără, însă, să se stabilească dacă durata astfel

stabilită cuprinde termenele de încărcare – descărcare și, respectiv, vămuirea,

chiar dacă aceste operațiuni nu și le-a asumat cărăușul.

Tocmai datorită neasumării acestor

obligații, așa cum se susține în întâmpinare de către intimată, fiecare

obligație pe care beneficiarul și-a asumat-o trebuia să rezulte neîndoielnic

din documentele care au însoțit transportul, cu atât mai mult cu cât se cere

punerea în aplicare a clauzei penale.

În ce privește susținerea

referitoare la convenția pentru transportul internațional de mărfuri, pe care

recurenta a invocat-o în susținerea excepției privind nulitatea clauzei din

contractul încheiat cu pârâta-intimată, este de reținut că, pentru a pune în

discuție aplicarea acesteia, trebuia demonstrat că SC R.C. SRL a fost parte în

contractul de transport internațional, cu alte cuvinte că a figurat în

scrisoarea tip C.M.R.

Numai în aceste condiții se putea

pune problema completării stipulației din contractul intern cu reglementările

din convenția de transport internațional de mărfuri pe șosele.

Este necontestat faptul că

transportul s-a efectuat din România în Germania și că acesta are caracter

internațional.

Prin urmare, convenția (C.M.R.) se

aplică oricărui contract de transport de mărfuri pe șosele, când locul primirii

mărfii și locul prevăzut pentru eliberare, așa cum sunt indicate în contract,

sunt situate în două țări diferite.

Această convenție stabilește, în

adevăr, că nu răspunde transportatorul în cazul întârzierii care s-a produs din

culpa persoanei, care are dreptul să dispună de marfă [art. 17 alin. (2)].

Această prevedere nu contravine art.

6 alin. (3) din contractul dintre părți câtă vreme, prin art. 41 alin. (1) și (2)

se dispune că sunt nule în special acele clauze care schimbă sarcina probei.

În speță, sarcina probei nu a fost

schimbată, ci nu s-a probat nerespectarea termenelor de încărcare – descărcare,

în condițiile în care, prin contract, această obligație a fost asumată de

beneficiară.

În fine, clauza stipulată în art. 6

alin. (3) din contract trebuie să opereze pentru culpa contractuală proprie a beneficiarului

și nu pentru obligații care reveneau transportatorului. Obligația de a proba,

așa cum s-a mai arătat, îi revine acestuia, potrivit C.M.R., dar și potrivit

regulilor de drept comun.

Mai mult, nu s-a demonstrat că

nerespectarea obligației de încărcare a dus la depășirea duratei transportului,

astfel că, în raport cu modul defectuos de redactare a contractului dintre

părți, constând în neinserarea clauzelor care să stabilească în concret modul

de desfășurare a operațiunilor în vederea efectuării transportului, de la

punerea mijlocului de transport la dispoziția beneficiarului și până la

descărcarea și eliberarea lui către cărăuș, clauzele trebuie interpretate în

favoarea celui care se obligă, potrivit principiului stabilit de art. 982 C.

civ.

Întrucât probele aflate la dosar nu

sunt de natură să fundamenteze soluția de obligare la plata penalităților de

întârziere, criticile aduse celor două hotărâri sunt întemeiate, așa încât,

potrivit art. 304 pct. 9 raportat la art. 314 C. proc. civ., recursul se va

admite, se va modifica decizia pronunțată în apel, în sensul admiterii apelului

pârâtei și, schimbând sentința atacată în tot, acțiunea reclamantei va fi

respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta

SC R.C. SRL București, împotriva deciziei nr. 535 din 9 aprilie 2001 a Curții

de Apel București, secția a VI-a comercială.

Modifică decizia recurată, în sensul

că admite apelul pârâtei SC R.C. SRL București, împotriva sentinței nr. 6934

din 1 noiembrie 2000 a Tribunalului București, secția comercială, pe care o

schimbă în tot și respinge acțiunea reclamantei SC T.I.S. – SRL, comisionar

vamal, București.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 9 iulie 2003.