ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3349/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta, A.T.S.M.F. București,

pentru C.F.R. M. SA, sucursala București, a chemat-o în judecată pe pârâta SC R.S.

SA București, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată la

plata sumei de 848.525.000 lei tarife de imobilizare și cheltuieli de judecată

aferente.

Prin sentința civilă nr. 1852 din 8

martie 2001, Tribunalul București, secția comercială, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantă și a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei

suma de 273.916.800 lei, reprezentând tarife de imobilizare și suma de

14.651.672 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că, potrivit expertizei efectuate în cauză, pârâta

datorează reclamantei numai suma de 273.916.800 lei, restul sumei calculate de

reclamantă datorându-se culpei acesteia, deoarece nu a respectat capacitățile

liniilor pârâtei, introducând mai multe vagoane față de capacitatea stabilită

de părți.

A mai reținut și că nu s-a acordat

termen liber de descărcare, separat de cel de încărcare, în cazul în care aceleași

vagoane au fost supuse unei operațiuni duble.

Prin decizia civilă nr. 1477 din 19

noiembrie 2001, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins,

ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut că instanța fondului, pe baza înscrisurilor din

dosarul cauzei și a raportului de expertiză, a apreciat corect că reclamanta a

fost în culpă când a nesocotit capacitatea fondurilor de încărcare – descărcare

ale pârâtei, introducând mai multe vagoane pe liniile acesteia, deși

conveniseră manipularea a 5.000 – 7.000 tone marfă/lună și nu cum a calculat

reclamanta.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și

solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârilor celor două instanțe (în

parte), iar pe fond, admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată, cu

cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă susține astfel

că instanța de apel a reținut greșit că tarifele de imobilizare sunt datorate

în baza contractelor nr. 11/1997 și 14/1998, pentru prestații de transport;

greșit s-a reținut și că nu au fost respectate capacitățile liniilor pârâtei,

introducând mai multe vagoane față de capacitatea stabilită de părți și că

expertul nu a ținut seama la efectuarea expertizei de convenția nr. M

53/167/1989, considerând-o ca fiind denunțată, fără a putea dovedi, însă, acest

lucru.

Recurenta-reclamantă mai susține, de

asemenea, și că s-a reținut în mod eronat că nu au fost acordate termene libere

la încărcarea – descărcarea vagoanelor de marfă, iar în ceea ce privește

convenția privind capacitatea fronturilor de încărcare – descărcare și a

spațiilor de depozitare ale SC R.B.S., aceasta nu a fost denunțată nici până la

această dată.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor dosarului, se

constată următoarele:

Critica, potrivit căreia, în mod

greșit, s-a reținut de către curtea de apel că tarifele de imobilizare sunt

datorate în baza contractelor nr. 11/1997 și nr. 14/1998, nu este fondată,

deoarece, raporturile juridice dintre părțile în litigiu au fost într-adevăr

întemeiate pe aceste două contracte, cu anexele 1 și 2, ca parte integrantă și

nu pe convenția nr. M 53/167/1989, ce a fost încheiată, de altfel, cu I.R.V.M.R.

București și nu cu pârâta-intimată SC R.B.S. SA.

Fosta I.R.V.M.R. București a fost

desființată în anul 1991 și, în locul acesteia, s-au înființat două societăți

comerciale noi, respectiv SC R.B.S. SA și SC R.B.N. SA, fiecare dintre

societățile nou înființate încheind individual cu S.N.T.F.M. C.F.R. M., anual,

contracte de prestări servicii de transport și anexe la aceste contracte,

privind capacitatea de încărcare - descărcare și transport al materialelor.

În conformitate cu clauzele

stipulate la art. 2 alin. (1) din contractul nr. 11/1997 și art. 2 alin. (1)

din contractul nr. 14/1998, părțile au stabilit, în afara oricărui dubiu, că:

„prezentul contract se încheie pentru cantitățile de marfă prevăzute în anexele

1 și 2” și, de asemenea, că „părțile, de comun acord, pot adapta cantitățile

contractate la posibilitățile concrete de realizare, prin programul lunar de

transport”.

Pornind de la calculul efectuat de

expert în raportul de expertiză și în suplimentul la acest raport și ținând

cont de cantitatea maximă lunară contractată, de 7.000 tone, prevăzută în

programul lunar – anexa 2, la contractele mai sus menționate, a rezultat, cu

certitudine, că nu puteau fi încărcate mai mult de 140 vagoane pe lună,

respectiv 5 vagoane pe zi pe 4 osii sau 10 vagoane convenționale pe zi, astfel

încât, reclamanta, ignorând capacitatea fronturilor de încărcare – descărcare

ale pârâtei, introducând pe liniile acesteia un număr mai mare de vagoane decât

cel convenit, a contribuit la imobilizarea vagoanelor pe liniile R.E.M.A.T. și,

ca atare, în mod corect, s-a reținut culpa reclamantei sub acest aspect.

Se mai constată, de asemenea, că

reclamanta nu a respectat capacitatea de operare a pârâtei, care nu mai avea în

funcțiune decât 4 fronturi de lucru, de încărcare – descărcare, cu o capacitate

maximă de 250 tone pe zi, față de 7 fronturi, cât deținea fostul I.R.V.M.R. în

anul 1989 și, totodată, că reclamanta nu a acordat termenele libere la

vagoanele care au avut operațiuni duble, astfel cum s-a stabilit și calculat de

către expert, în raportul de expertiză, dar și în suplimentul la acest raport,

reclamanta neprezentând un contracalcul, pe care să-și fundamenteze

susținerile.

Ca atare, în mod judicios, instanța

a omologat concluziile raportului de expertiză, reținând corect că raporturile

juridice dintre părți, în perioada litigiului, s-au desfășurat în baza

contractelor nr. 11/1997 și 14/1997, cu anexele 1 și 2, ca părți integrante, și

nu în baza convenției invocate de reclamantă, nr. M 53/1167/1989.

În consecință, față de cele mai sus

arătate, se reține că reclamanta nu a formulat nici un motiv întemeiat de

casare sau modificare a deciziei curții de apel, care, astfel fiind, va fi

menținută ca fiind legală și temeinică și se va respinge recursul declarat în

cauză de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta, S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala București, prin S.M.F. SA, oficiul

teritorial București, împotriva deciziei nr. 1477 din 19 noiembrie 2001 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 8 iulie 2003.