ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1430/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 28/Com din 28 iunie 2002, a Curții de Apel Constanța, secția comercială, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta, SC M.F. SA Năvodari, în contradictoriu cu pârâta, SC S.F. SA București, și ca urmare pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 4.552.137.200 lei, cu titlu de penalități de întârziere, conform raportului de expertiză întocmit de expertul B.C., varianta a V a. S-au respins ca nefondate celelalte pretenții. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 62.265.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, compuse din taxă de timbru proporțională cu pretențiile admise și onorariu de expert.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în esență că, perioada legală de calcul a penalităților este cuprinsă între 31 martie 2000-31 decembrie 2000 (data expirării contractului), iar în ceea ce privește restanța de vagoane, care nu a fost livrată de pârâtă pentru dezmembrare, s-a apreciat în baza expertizei efectuată în cauză, că aceasta se cifrează la 4461 vagoane, și că greutatea medie a unui vagon este de 15.500 kg/vagon, astfel că în funcție de cele reținute, s-a considerat ca varianta V-a din raportul de expertiză, potrivit căreia pârâta datorează reclamantei cu titlu de penalități de întârziere numai suma de 4.552.137.200 lei, este cea mai rezonabilă, în raport cu celelalte 4 variante, și asigură totodată o răspundere corespunzătoare a pârâtei față de neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de prestări nr. C.38/55t din 1 ianuarie 2000. Împotriva susmenționatei sentințe au declarat recurs, atât reclamanta, SC M.F.

SA Năvodari, cât și pârâta, S.F. SA București.

În recursul său, reclamanta susține în esență că, în mod greșit, instanța fondului și-a însușit la pronunțarea soluției varianta a V a din raportul de expertiză, potrivit căreia pârâta ar datora penalități de întârziere numai în cuantum de 4.552.137.200 lei (calculate pe perioada 31 martie-31 decembrie 2000), în loc să aibă în vedere varianta a III a din același raport de expertiză, prin care s-a concluzionat că penalitățile de întârziere datorate de pârâtă se cifrează la suma de 10.240.012.540 lei (calculate pe perioada 31 martie 2000-15 mai 2001). În susținerea acestui punct de vedere, reclamanta arată că părțile au stabilit valabilitatea contractului până la 31 decembrie 2000, însă, prin două adrese succesive, pârâta a solicitat (în baza art. 29 din contract) prelungirea acestuia până la 15 mai 2001, fără a preciza, în aceste adrese, că solicită numai prelungirea perioadei de execuție a contractului inițial (valabil până la 31 decembrie 2000), ceea ce duce la concluzia că în realitate aceasta s-a obligat să livreze câte 500 vagoane lunar, conform contractului, și pe perioada 31 decembrie 2000-15 mai 2001, situație în care, evident că raporturile contractuale au fost prelungite tacit atât în timp cât și cantitativ, și ca urmare răspunderea pârâtei trebuia angajată în raport de totalul restanțelor înregistrate pe perioada 31 martie 200-15 mai 2001,

și nu limitată numai până la 31 decembrie 2000, așa cum s-a apreciat eronat prin sentința atacată. În consecință, reclamanta solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței și pe fond obligarea pârâtei la plata sumei de 10.240.012.540 lei, reprezentând penalități de întârziere conform variantei a III a din raportul de expertiză. Recursul reclamantei nu este fondat. Din examinarea actelor de dosar, cu privire specială la contractul de prestări nr. C 38/73/NV/1 februarie 2000, încheiat între pârâta, SC S.F. SA București, în calitate de beneficiar și reclamanta, SC M.F. SA Năvodari, în calitate de executant, rezultă că aceasta din urmă avea obligația de a dezmembra și tăia 6000 de vagoane (pe două sau patru osii din toate tipurile) aprobate pentru casare, respectiv 500 vagoane lunar.

Contractul a fost încheiat pe perioada 1 februarie 2000-31 decembrie 2000, iar prin adresele nr. 7S/55t din 26 ianuarie 2001 și nr. 126/SV din 11 aprilie 2001, pârâta, SC S.F. SA București, a solicitat inițial prelungirea valabilității contractului până la 15 februarie 2001, iar ulterior până la 15 martie 2001. Cum pârâta nu și-a respectat obligația de a pune la dispoziția reclamantei, lunar, spre dezmembrare 500 vagoane, reclamanta a solicitat prin acțiune obligarea acesteia, conform clauzei penale înscrisă la art. 21 din contract, la plata unor penalități de întârziere în sumă de 12.449.549.904 lei. Prin sentința atacată, instanța de fond și-a însușit varianta a V a din raportul de expertiză efectuată în cauză, ca fiind cea mai rezonabilă în raport cu celelalte patru variante, și în consecință a obligat pârâta la penalități de întârziere în sumă de 4.552.137.200 lei.

Criticile reclamantei, în sensul că, în mod greșit instanța de fond nu și-a însușit la soluționarea pricinii varianta a III a din expertiză, potrivit căreia pentru restanțele înregistrate pârâta datora cu titlu de penalități de întârziere suma de 10.240.012.540 lei, și nu numai suma de 4.552.137.200 lei, conform variantei a V a din aceeași lucrare, nu pot fi primite, întrucât, așa cum bine a constatat expertul și a reținut instanța, contractul de prestări a fost valabil și deci și-a produs efectele, potrivit convenției părților numai pe perioada 31 martie 2000-31 decembrie 2000. Este adevărat că, prin art. 29 din contract, părțile au prevăzut posibilitatea prelungirii și suplimentării cantitative a cantităților de marfă din contract, și că pârâta a solicitat, prin două adrese succesive, prelungirea valabilității contractului inițial până la 15 februarie 2001, iar apoi până la 15 martie 2001, dar, în contextul în care părțile nu au procedat de comun acord la încheierea unui act adițional, în care să prevadă expres prelungirea duratei valabilității contractului pe perioada 1 ianuarie 2001-15 mai 2001, se constată că bine a apreciat instanța fondului, că, în realitate, prin cele două adrese, pârâta a solicitat continuarea livrării restanțelor înregistrate față de obligațiile asumate prin contractul (inițial), a cărei valabilitate a expirat la 31 decembrie 2000,

și nu o suplimentare cantitativă de marfă pe perioada solicitată, cu consecința prelungirii corespunzătoare a contractului pe perioada 1 ianuarie 2001-15 mai 2001. Ca urmare a celor arătate mai sus, și cum, în cazul existenței unui dubiu, acesta se interpretează în favoarea debitorului, rezultă că nu se poate considera că pârâta ar fi înregistrat vreo restanță în livrare în perioada 1 ianuarie-15 mai 2001 (când nu a existat contract), și drept urmare, că nu datorează nici penalități de întârziere pe aceeași perioadă, astfel că, în mod întemeiat, instanța de fond și-a însușit varianta a V a din expertiză, prin care au fost calculate penalitățile de întârziere pe intervalul 31 martie-31 decembrie 2000, la suma de 4.552.137.200 lei, și a exclus varianta a III a de calcul (susținută de reclamantă dar fără nici un temei, așa cum s-a arătat mai sus), potrivit căreia, pârâta ar datora cu titlu de penalități de întârziere suma de 10.240.012.540 lei, pe intervalul 31 martie 2000-15 mai 2001, adică inclusiv pe perioada 1 ianuarie 2001-15 mai 2001, pe care nu a existat raporturi contractuale între părți și pe cale de consecință nu se poate vorbi de angajarea răspunderii pârâtei pentru neîndeplinirea unor obligații contractuale inexistente.

Așa fiind, recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat. Cu privire la recursul declarat de pârâta, SC S.F. SA București, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., se constată că aceasta critică sentința, susținând că în mod greșit a fost obligată de instanța fondului la plata penalităților de întârziere în sumă de 4.552.137.200 lei, în contextul în care obligațiile pe care și le-a asumat prin contractul de prestări nr. C 38/7S/NV din 1 februarie 2000, se rezumau la aducerea la sediul executantului (reclamantei) materialul rulant aprobat pentru casare și să recepționeze materialele rezultate din dezmembrare, fără a-și asuma și obligația de a livra lunar o anumită cantitate de vagoane (exprimată în kg), astfel că stabilirea unor penalități, care au ca bază de calcul masa (exprimată în kg), nu au temei legal.

Mai susține pârâta că, de altfel, art. 21 din contract, privind răspunderea părților (în temeiul căruia a fost obligată la penalități de întârziere), are în vedere neplata facturilor de către pârâtă în calitate de beneficiar al prestațiilor și nu obligarea aceleiași părți, la penalități de întârziere în livrare.

În sfârșit, se mai susține că, deși notificată, reclamanta a refuzat să-i plătească cu titlu de daune suma de 1.324.754.317 lei rezultate din sechestrarea a 22 vagoane casate, din care ar fi rezultat 1.000 tone materiale refolosibile, ceea ce demonstrează că nici aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate, aceasta în afara faptului că, în perioada august-septembrie, utilajele destinate dezmembrării vagoanelor, respectiv foarfeca hidraulică, au fost defecte, și ca urmare chiar dacă ar fi livrat cantitatea de marfă contractată, aceasta nu putea fi prelucrată, ceea ce demonstrează alături și de faptul că, procesele verbale de recepție au fost încheiate la intervale mai mari de 30 zile de la data predării vagoanelor, că, în realitate, culpa neexecutării contractului revine, reclamantei, care nu avea capacitatea tehnică de efectuare a operațiunilor de dezmembrare și tăiere-șarje pentru 500 de vagoane lunar.

În consecință se solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii. Recursul pârâtei nu este fondat.

Contrar celor susținute în recurs de către pârâtă, (în sensul că obligațiile sale asumate prin contract ar consta numai în aducerea la sediul executantului a materialului rulant aprobat la casare (vagoane de diferite tipuri și greutăți), și să recepționeze materialele rezultate din dezmembrare), se constată că prin art. 2 din contract, aceasta s-a obligat să pună la dispoziția executantului, iar acesta să efectueze lucrările de dezmembrare și tăiere șarje pentru 6000 vagoane (adică 500 vagoane lunar, conform art. 11 din contract), cu alte cuvinte s-a obligat, în concret, să livreze reclamantei, lunar, o anumită cantitate de material rulant aprobat la casare, cunoscând că, greutatea medie a unui vagon (exprimată în kg) este de 15.500 kg., care a fost avută în vedere și de expert la stabilirea rezultatelor atât în varianta a III a cât și în varianta a V a la raportul de expertiză, astfel că, în acest context, fără nici o justificare, pârâta susține că nu ar datora penalități, deoarece prin contract nu s-ar fi angajat să pună la dispoziția executantului o anumită cantitate de vagoane exprimată în kg., și deci că în această situație, neexistând restanțe nu putea fi angajată nici răspunderea sa cu plata de penalități.

De asemenea, tot neîntemeiat, pârâta susține că, prin art. 21 din contract, s-a prevăzut sancționarea cu plata penalităților numai pentru neplata facturilor de către beneficiarul SC S.F.

SA (pârâta), deoarece, din conținutul clauzei penale înscrisă de părți la articolul menționat, rezultă că prin aceasta s-a urmărit sancționarea cu penalități de întârziere de 0,15% pe zi a părții aflate în culpă, în legătură cu neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațiilor asumate prin contract, care la art. 2 prevede că obiectul acestuia constituie efectuarea de către executant (reclamanta) a lucrărilor de dezmembrare și tăiere a 6000 vagoane aprobate pentru casare proprietatea beneficiarului (a pârâtei), ceea ce altfel spus, înseamnă că, pentru ca reclamanta să efectueze lucrările la care s-a făcut referire mai sus, pârâta, în calitate de beneficiar, trebuia mai întâi să pună la dispoziția reclamantei în calitate de executant cele 6000 de vagoane (adică câte 500 vagoane lunar).

Or, toate probele de la dosar, inclusiv expertiza, confirmă că pârâta a livrat numeric o cantitate mai mică de vagoane decât cea contractată de 500 vagoane lunar, și ca atare, bine instanța de fond a acceptat doar parțial susținerile acesteia din apărare, în sensul că pe perioada 1 ianuarie-15 mai 2001, nu a existat un contract valabil încheiat de părți, și ca urmare, nu se poate pretinde, că pe acest interval pârâta ar fi înregistrat restanțe în livrare de natură a atrage incidența clauzei penale, astfel că penalitățile datorate sunt numai în cuantumul prevăzut în varianta a V a raportului de expertiză, calculate pe perioada 31 martie-31decembrie 2000. Susținerile recurentei, în sensul că și reclamanta i-ar datora la rândul ei, ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate prin contractul în discuție, cu titlu de daune suma de 1.324.754.317 lei, nu pot fi reținute, atâta timp cât acestea nu au făcut obiectul unei cereri reconvenționale, cum de asemenea nu pot fi primite nici cele referitoare la lipsa de capacitate de prelucrare a reclamantei a materialului livrat, atâta timp cât, așa cum s-a arătat, în fiecare lună pârâta a livrat sub 500 de vagoane (și nu în plus), care reprezenta obligația sa contractuală.

Ca atare, invocarea excepției de neexecutare, cu consecința exonerării pârâtei de plata penalităților, acordate prin sentință, este în afara probelor de la dosar, și ca urmare, nu poate fi reținută în apărarea acesteia. Așa fiind și recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta, SC M.F. SA Năvodari, și de pârâta, SC. S.F. SA București, împotriva sentinței civile nr. 28 din 28 iunie 2002, a Curții de Apel Constanța, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 aprilie 2004.