ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1430/2004

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 28/Com din 28

iunie 2002, a Curții de Apel Constanța, secția comercială, s-a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanta, SC M.F. SA Năvodari, în contradictoriu cu

pârâta, SC S.F. SA București, și ca urmare pârâta a fost obligată să plătească

reclamantei suma de 4.552.137.200 lei, cu titlu de penalități de întârziere,

conform raportului de expertiză întocmit de expertul B.C., varianta a V a.

S-au respins ca nefondate celelalte

pretenții.

A fost obligată pârâta să plătească

reclamantei suma de 62.265.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată,

compuse din taxă de timbru proporțională cu pretențiile admise și onorariu de

expert.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut în esență că, perioada legală de calcul a

penalităților este cuprinsă între 31 martie 2000-31 decembrie 2000 (data

expirării contractului), iar în ceea ce privește restanța de vagoane, care nu a

fost livrată de pârâtă pentru dezmembrare, s-a apreciat în baza expertizei

efectuată în cauză, că aceasta se cifrează la 4461 vagoane, și că greutatea

medie a unui vagon este de 15.500 kg/vagon, astfel că în funcție de cele

reținute, s-a considerat ca varianta V-a din raportul de expertiză, potrivit

căreia pârâta datorează reclamantei cu titlu de penalități de întârziere numai

suma de 4.552.137.200 lei, este cea mai rezonabilă, în raport cu celelalte 4

variante, și asigură totodată o răspundere corespunzătoare a pârâtei față de

neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de prestări nr. C.38/55t

din 1 ianuarie 2000.

Împotriva susmenționatei sentințe au

declarat recurs, atât reclamanta, SC M.F. SA Năvodari, cât și pârâta, S.F. SA

București.

În recursul său, reclamanta susține

în esență că, în mod greșit, instanța fondului și-a însușit la pronunțarea

soluției varianta a V a din raportul de expertiză, potrivit căreia pârâta ar

datora penalități de întârziere numai în cuantum de 4.552.137.200 lei

(calculate pe perioada 31 martie-31 decembrie 2000), în loc să aibă în vedere

varianta a III a din același raport de expertiză, prin care s-a concluzionat că

penalitățile de întârziere datorate de pârâtă se cifrează la suma de

10.240.012.540 lei (calculate pe perioada 31 martie 2000-15 mai 2001).

În susținerea acestui punct de

vedere, reclamanta arată că părțile au stabilit valabilitatea contractului până

la 31 decembrie 2000, însă, prin două adrese succesive, pârâta a solicitat (în

baza art. 29 din contract) prelungirea acestuia până la 15 mai 2001, fără a

preciza, în aceste adrese, că solicită numai prelungirea perioadei de execuție

a contractului inițial (valabil până la 31 decembrie 2000), ceea ce duce la

concluzia că în realitate aceasta s-a obligat să livreze câte 500 vagoane

lunar, conform contractului, și pe perioada 31 decembrie 2000-15 mai 2001,

situație în care, evident că raporturile contractuale au fost prelungite tacit

atât în timp cât și cantitativ, și ca urmare răspunderea pârâtei trebuia

angajată în raport de totalul restanțelor înregistrate pe perioada 31 martie

200-15 mai 2001, și nu limitată numai până la 31 decembrie 2000, așa cum s-a

apreciat eronat prin sentința atacată.

În consecință, reclamanta solicită

admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței și pe fond obligarea

pârâtei la plata sumei de 10.240.012.540 lei, reprezentând penalități de

întârziere conform variantei a III a din raportul de expertiză.

Recursul reclamantei nu este fondat.

Din examinarea actelor de dosar, cu

privire specială la contractul de prestări nr. C 38/73/NV/1 februarie 2000,

încheiat între pârâta, SC S.F. SA București, în calitate de beneficiar și

reclamanta, SC M.F. SA Năvodari, în calitate de executant, rezultă că aceasta

din urmă avea obligația de a dezmembra și tăia 6000 de vagoane (pe două sau

patru osii din toate tipurile) aprobate pentru casare, respectiv 500 vagoane

lunar.

Contractul a fost încheiat pe

perioada 1 februarie 2000-31 decembrie 2000, iar prin adresele nr. 7S/55t din 26

ianuarie 2001 și nr. 126/SV din 11 aprilie 2001, pârâta, SC S.F. SA București,

a solicitat inițial prelungirea valabilității contractului până la 15 februarie

2001, iar ulterior până la 15 martie 2001.

Cum pârâta nu și-a respectat

obligația de a pune la dispoziția reclamantei, lunar, spre dezmembrare 500

vagoane, reclamanta a solicitat prin acțiune obligarea acesteia, conform

clauzei penale înscrisă la art. 21 din contract, la plata unor penalități de

întârziere în sumă de 12.449.549.904 lei.

Prin sentința atacată, instanța de

fond și-a însușit varianta a V a din raportul de expertiză efectuată în cauză,

ca fiind cea mai rezonabilă în raport cu celelalte patru variante, și în

consecință a obligat pârâta la penalități de întârziere în sumă de

4.552.137.200 lei.

Criticile reclamantei, în sensul că,

în mod greșit instanța de fond nu și-a însușit la soluționarea pricinii

varianta a III a din expertiză, potrivit căreia pentru restanțele înregistrate

pârâta datora cu titlu de penalități de întârziere suma de 10.240.012.540 lei,

și nu numai suma de 4.552.137.200 lei, conform variantei a V a din aceeași

lucrare, nu pot fi primite, întrucât, așa cum bine a constatat expertul și a

reținut instanța, contractul de prestări a fost valabil și deci și-a produs

efectele, potrivit convenției părților numai pe perioada 31 martie 2000-31

decembrie 2000.

Este adevărat că, prin art. 29 din

contract, părțile au prevăzut posibilitatea prelungirii și suplimentării

cantitative a cantităților de marfă din contract, și că pârâta a solicitat,

prin două adrese succesive, prelungirea valabilității contractului inițial până

la 15 februarie 2001, iar apoi până la 15 martie 2001, dar, în contextul în

care părțile nu au procedat de comun acord la încheierea unui act adițional, în

care să prevadă expres prelungirea duratei valabilității contractului pe

perioada 1 ianuarie 2001-15 mai 2001, se constată că bine a apreciat instanța

fondului, că, în realitate, prin cele două adrese, pârâta a solicitat

continuarea livrării restanțelor înregistrate față de obligațiile asumate prin

contractul (inițial), a cărei valabilitate a expirat la 31 decembrie 2000, și

nu o suplimentare cantitativă de marfă pe perioada solicitată, cu consecința prelungirii

corespunzătoare a contractului pe perioada 1 ianuarie 2001-15 mai 2001.

Ca urmare a celor arătate mai sus,

și cum, în cazul existenței unui dubiu, acesta se interpretează în favoarea

debitorului, rezultă că nu se poate considera că pârâta ar fi înregistrat vreo

restanță în livrare în perioada 1 ianuarie-15 mai 2001 (când nu a existat

contract), și drept urmare, că nu datorează nici penalități de întârziere pe

aceeași perioadă, astfel că, în mod întemeiat, instanța de fond și-a însușit

varianta a V a din expertiză, prin care au fost calculate penalitățile de

întârziere pe intervalul 31 martie-31 decembrie 2000, la suma de 4.552.137.200

lei, și a exclus varianta a III a de calcul (susținută de reclamantă dar fără

nici un temei, așa cum s-a arătat mai sus), potrivit căreia, pârâta ar datora

cu titlu de penalități de întârziere suma de 10.240.012.540 lei, pe intervalul

31 martie 2000-15 mai 2001, adică inclusiv pe perioada 1 ianuarie 2001-15 mai

2001, pe care nu a existat raporturi contractuale între părți și pe cale de

consecință nu se poate vorbi de angajarea răspunderii pârâtei pentru

neîndeplinirea unor obligații contractuale inexistente.

Așa fiind, recursul reclamantei

urmează a fi respins ca nefondat.

Cu privire la recursul declarat de

pârâta, SC S.F. SA București, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 10 C.

proc. civ., se constată că aceasta critică sentința, susținând că în mod greșit

a fost obligată de instanța fondului la plata penalităților de întârziere în

sumă de 4.552.137.200 lei, în contextul în care obligațiile pe care și le-a

asumat prin contractul de prestări nr. C 38/7S/NV din 1 februarie 2000, se

rezumau la aducerea la sediul executantului (reclamantei) materialul rulant

aprobat pentru casare și să recepționeze materialele rezultate din dezmembrare,

fără a-și asuma și obligația de a livra lunar o anumită cantitate de vagoane

(exprimată în kg), astfel că stabilirea unor penalități, care au ca bază de

calcul masa (exprimată în kg), nu au temei legal.

Mai susține pârâta că, de altfel, art.

21 din contract, privind răspunderea părților (în temeiul căruia a fost

obligată la penalități de întârziere), are în vedere neplata facturilor de

către pârâtă în calitate de beneficiar al prestațiilor și nu obligarea

aceleiași părți, la penalități de întârziere în livrare.

În sfârșit, se mai susține că, deși

notificată, reclamanta a refuzat să-i plătească cu titlu de daune suma de

1.324.754.317 lei rezultate din sechestrarea a 22 vagoane casate, din care ar

fi rezultat 1.000 tone materiale refolosibile, ceea ce demonstrează că nici

aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate, aceasta în afara

faptului că, în perioada august-septembrie, utilajele destinate dezmembrării

vagoanelor, respectiv foarfeca hidraulică, au fost defecte, și ca urmare chiar

dacă ar fi livrat cantitatea de marfă contractată, aceasta nu putea fi

prelucrată, ceea ce demonstrează alături și de faptul că, procesele verbale de

recepție au fost încheiate la intervale mai mari de 30 zile de la data predării

vagoanelor, că, în realitate, culpa neexecutării contractului revine,

reclamantei, care nu avea capacitatea tehnică de efectuare a operațiunilor de

dezmembrare și tăiere-șarje pentru 500 de vagoane lunar.

În consecință se solicită admiterea

recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii.

Recursul pârâtei nu este fondat.

Contrar celor susținute în recurs de

către pârâtă, (în sensul că obligațiile sale asumate prin contract ar consta

numai în aducerea la sediul executantului a materialului rulant aprobat la

casare (vagoane de diferite tipuri și greutăți), și să recepționeze materialele

rezultate din dezmembrare), se constată că prin art. 2 din contract, aceasta

s-a obligat să pună la dispoziția executantului, iar acesta să efectueze

lucrările de dezmembrare și tăiere șarje pentru 6000 vagoane (adică 500 vagoane

lunar, conform art. 11 din contract), cu alte cuvinte s-a obligat, în concret,

să livreze reclamantei, lunar, o anumită cantitate de material rulant aprobat

la casare, cunoscând că, greutatea medie a unui vagon (exprimată în kg) este de

15.500 kg., care a fost avută în vedere și de expert la stabilirea rezultatelor

atât în varianta a III a cât și în varianta a V a la raportul de expertiză,

astfel că, în acest context, fără nici o justificare, pârâta susține că nu ar

datora penalități, deoarece prin contract nu s-ar fi angajat să pună la

dispoziția executantului o anumită cantitate de vagoane exprimată în kg., și deci

că în această situație, neexistând restanțe nu putea fi angajată nici

răspunderea sa cu plata de penalități.

De asemenea, tot neîntemeiat, pârâta

susține că, prin art. 21 din contract, s-a prevăzut sancționarea cu plata

penalităților numai pentru neplata facturilor de către beneficiarul SC S.F. SA

(pârâta), deoarece, din conținutul clauzei penale înscrisă de părți la

articolul menționat, rezultă că prin aceasta s-a urmărit sancționarea cu

penalități de întârziere de 0,15% pe zi a părții aflate în culpă, în legătură

cu neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațiilor

asumate prin contract, care la art. 2 prevede că obiectul acestuia constituie

efectuarea de către executant (reclamanta) a lucrărilor de dezmembrare și

tăiere a 6000 vagoane aprobate pentru casare proprietatea beneficiarului (a

pârâtei), ceea ce altfel spus, înseamnă că, pentru ca reclamanta să efectueze

lucrările la care s-a făcut referire mai sus, pârâta, în calitate de

beneficiar, trebuia mai întâi să pună la dispoziția reclamantei în calitate de

executant cele 6000 de vagoane (adică câte 500 vagoane lunar).

Or, toate probele de la dosar,

inclusiv expertiza, confirmă că pârâta a livrat numeric o cantitate mai mică de

vagoane decât cea contractată de 500 vagoane lunar, și ca atare, bine instanța

de fond a acceptat doar parțial susținerile acesteia din apărare, în sensul că

pe perioada 1 ianuarie-15 mai 2001, nu a existat un contract valabil încheiat

de părți, și ca urmare, nu se poate pretinde, că pe acest interval pârâta ar fi

înregistrat restanțe în livrare de natură a atrage incidența clauzei penale,

astfel că penalitățile datorate sunt numai în cuantumul prevăzut în varianta a

V a raportului de expertiză, calculate pe perioada 31 martie-31decembrie 2000.

Susținerile recurentei, în sensul că

și reclamanta i-ar datora la rândul ei, ca urmare a neexecutării obligațiilor

asumate prin contractul în discuție, cu titlu de daune suma de 1.324.754.317

lei, nu pot fi reținute, atâta timp cât acestea nu au făcut obiectul unei

cereri reconvenționale, cum de asemenea nu pot fi primite nici cele referitoare

la lipsa de capacitate de prelucrare a reclamantei a materialului livrat, atâta

timp cât, așa cum s-a arătat, în fiecare lună pârâta a livrat sub 500 de

vagoane (și nu în plus), care reprezenta obligația sa contractuală.

Ca atare, invocarea excepției de

neexecutare, cu consecința exonerării pârâtei de plata penalităților, acordate

prin sentință, este în afara probelor de la dosar, și ca urmare, nu poate fi

reținută în apărarea acesteia.

Așa fiind și recursul pârâtei

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta,

SC M.F. SA Năvodari, și de pârâta, SC. S.F. SA București, împotriva sentinței

civile nr. 28 din 28 iunie 2002, a Curții de Apel Constanța, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 22 aprilie 2004.