ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3498/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 579/COM din 13 martie 2001, Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantei SC N.O. SA București și a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 78.545.455 lei penalități de întârziere. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut de către instanța de fond că pârâta a beneficiat din partea reclamantei de servicii în valoare de 1.678.348.967 lei, sumă pe care a achitat-o cu întârziere, încât corect i s-au calculat de către reclamantă penalitățile de întârziere.

Apelul declarat de pârâtă, împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, a fost admis de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, care, prin decizia nr. 961/COM din 5 decembrie 2001, a schimbat în parte hotărârea instanței de fond, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata de penalități de întârziere de 56.766.581 lei și a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată aferente, atât în sarcina pârâtei, cât și a reclamantei.

La pronunțarea acestei hotărâri, instanța de apel a reținut că sentința instanței de fond nu a luat în considerare că pârâta a achitat reclamantei un avans de 414.000.000 lei, cu consecința reducerii cuantumului penalităților de întârziere pentru contravaloarea facturilor achitate cu întârziere de pârâtă și care au fost emise începând cu 1 iunie 2000. Împotriva hotărârii de mai sus, pârâta a declarat recurs și a solicitat modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului său, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, ca nefondată. Temeiul de drept al recursului pârâtei a vizat următoarele aspecte: – art. 304 pct. 10 C. proc. civ., anume că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unei dovezi administrate în cauză, neținând seama de conținutul raportului de expertiză și de cel al suplimentului la raportul de expertiză; – art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., critica fiind aceea că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; – art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv, că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal. Recursul pârâtei este nefondat. Pentru criticile de mai sus, pârâta a susținut că hotărârea recurată este nelegală și netemeinică și a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate admiterea și a apelului său și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantei. Nici unul însă, dintre motivele de recurs nu este de natură a modifica această hotărâre. Critica recurentei, că nu s-a ținut seama de raportul de expertiză efectuat în cauză, nu este întemeiată.

Această expertiză a fost dispusă și efectuată în apel. În hotărârea recurată s-a ținut seama de concluziile contabile din expertiză, respectiv, de faptul că pârâta a achitat suma de 414.000.000 lei, iar nu de opinia expertului, potrivit cu care pârâta nu ar datora penalități, aspect la care vom reveni în analiza ultimului motiv de recurs. În motivul doi de recurs, pârâta a susținut că s-au interpretat de către instanța de apel în mod greșit dispozițiile art. 13 și 14 din contractul de prestări de servicii nr. 3095 din 7 martie 2000 și în continuare actele juridice încheiate în baza acestuia. La art. 13 din contractul menționat, care se află la dosarul instanței de fond, părțile au stipulat regularizarea obligațiilor financiare, iar art. 24 din acest contract cuprinde reglementarea generală a răspunderii contractuale.

Recurenta a reproșat instanțelor anterioare că nu au ținut seama de textele de mai sus și nu au observat că în baza acestor texte, precum și a procesului-verbal de regularizare din 23 ianuarie 2001 nu datorează reclamantei penalități de întârziere. Corect, prin hotărârea recurată, s-a reținut că pârâta nu este scutită de plata penalităților de întârziere convenite contractual, astfel cum rezultă din analiza ultimului motiv de recurs. În cererea sa de recurs, pârâta a susținut în cel din urmă motiv de recurs că hotărârea recurată este lipsită de temei legal, nulitatea fiind prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La această critică, recurenta a susținut că este exonerată de plata de penalități de întârziere prin mai sus menționatul proces-verbal de regularizare din 23 ianuarie 2001. În contractul încheiat între părțile în proces, la art. 16, s-a convenit clauza penală potrivit cu care, pentru neefectuarea la termen a plăților privind contravaloarea facturilor și avansului, beneficiarul va plăti prestatorului penalități de 0,30% pe fiecare zi de întârziere, calculat asupra sumei facturate de la data scadenței, până la achitarea acesteia. Procesul-verbal de regularizare invocat, reprezintă rezultatul unui punctaj efectuat de părți, din care rezultă că s-au achitat integral facturile emise de prestatorul de servicii și face mențiunea că obligațiile bănești ale beneficiarului, pentru perioada asupra căreia s-a făcut punctajul, au fost încheiate.

Acest proces-verbal nu are valoare de tranzacție atâta vreme, cât, pentru problema în litigiu, s-a convenit clauza penală. Clauza penală, convenită de părți la art. 16 din contractul nr. 3095 din 7 martie 2000, este o convenție accesorie, prin care părțile au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de prestatorul de servicii, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său. Ca atare, pârâta datorează prestatoarei sale de servicii penalități de întârziere în baza textului de mai sus din contractul ce reprezintă legea părților, iar recursul acesteia se privește ca nefondat și va fi respins cu această mențiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC H.P. SRL București împotriva deciziei nr. 961/Com din 5 decembrie 2001 a Curții de Apel Constanța, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 16 septembrie 2003.