ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3498/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 579/COM din

13 martie 2001, Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantei SC N.O. SA

București și a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de

78.545.455 lei penalități de întârziere.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

de către instanța de fond că pârâta a beneficiat din partea reclamantei de

servicii în valoare de 1.678.348.967 lei, sumă pe care a achitat-o cu

întârziere, încât corect i s-au calculat de către reclamantă penalitățile de

întârziere.

Apelul declarat de pârâtă, împotriva

sentinței pronunțată de instanța de fond, a fost admis de Curtea de Apel

Constanța, secția comercială, care, prin decizia nr. 961/COM din 5 decembrie

2001, a schimbat în parte hotărârea instanței de fond, în sensul că a obligat-o

pe pârâtă la plata de penalități de întârziere de 56.766.581 lei și a dispus

obligarea la plata cheltuielilor de judecată aferente, atât în sarcina pârâtei,

cât și a reclamantei.

La pronunțarea acestei hotărâri,

instanța de apel a reținut că sentința instanței de fond nu a luat în considerare

că pârâta a achitat reclamantei un avans de 414.000.000 lei, cu consecința

reducerii cuantumului penalităților de întârziere pentru contravaloarea

facturilor achitate cu întârziere de pârâtă și care au fost emise începând cu 1

iunie 2000.

Împotriva hotărârii de mai sus,

pârâta a declarat recurs și a solicitat modificarea acesteia, în sensul

admiterii apelului său, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii

reclamantei, ca nefondată.

Temeiul de drept al recursului

pârâtei a vizat următoarele aspecte:

– art. 304 pct. 10 C. proc. civ., anume

că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unei dovezi administrate în cauză,

neținând seama de conținutul raportului de expertiză și de cel al suplimentului

la raportul de expertiză;

– art. 304 pct. 8 C. proc. civ., critica

fiind aceea că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății și a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia;

– art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

respectiv, că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal.

Recursul pârâtei este nefondat.

Pentru criticile de mai sus, pârâta

a susținut că hotărârea recurată este nelegală și netemeinică și a solicitat

admiterea recursului, modificarea deciziei recurate admiterea și a apelului său

și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantei.

Nici unul însă, dintre motivele de

recurs nu este de natură a modifica această hotărâre.

Critica recurentei, că nu s-a ținut

seama de raportul de expertiză efectuat în cauză, nu este întemeiată. Această

expertiză a fost dispusă și efectuată în apel. În hotărârea recurată s-a ținut

seama de concluziile contabile din expertiză, respectiv, de faptul că pârâta a

achitat suma de 414.000.000 lei, iar nu de opinia expertului, potrivit cu care

pârâta nu ar datora penalități, aspect la care vom reveni în analiza ultimului

motiv de recurs.

În motivul doi de recurs, pârâta a

susținut că s-au interpretat de către instanța de apel în mod greșit

dispozițiile art. 13 și 14 din contractul de prestări de servicii nr. 3095 din

7 martie 2000 și în continuare actele juridice încheiate în baza acestuia.

La art. 13 din contractul menționat,

care se află la dosarul instanței de fond, părțile au stipulat regularizarea

obligațiilor financiare, iar art. 24 din acest contract cuprinde reglementarea

generală a răspunderii contractuale.

Recurenta a reproșat instanțelor

anterioare că nu au ținut seama de textele de mai sus și nu au observat că în

baza acestor texte, precum și a procesului-verbal de regularizare din 23

ianuarie 2001 nu datorează reclamantei penalități de întârziere.

Corect, prin hotărârea recurată, s-a

reținut că pârâta nu este scutită de plata penalităților de întârziere

convenite contractual, astfel cum rezultă din analiza ultimului motiv de

recurs.

În cererea sa de recurs, pârâta a

susținut în cel din urmă motiv de recurs că hotărârea recurată este lipsită de

temei legal, nulitatea fiind prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La această critică, recurenta a

susținut că este exonerată de plata de penalități de întârziere prin mai sus

menționatul proces-verbal de regularizare din 23 ianuarie 2001.

În contractul încheiat între părțile

în proces, la art. 16, s-a convenit clauza penală potrivit cu care, pentru

neefectuarea la termen a plăților privind contravaloarea facturilor și

avansului, beneficiarul va plăti prestatorului penalități de 0,30% pe fiecare

zi de întârziere, calculat asupra sumei facturate de la data scadenței, până la

achitarea acesteia.

Procesul-verbal de regularizare invocat,

reprezintă rezultatul unui punctaj efectuat de părți, din care rezultă că s-au

achitat integral facturile emise de prestatorul de servicii și face mențiunea

că obligațiile bănești ale beneficiarului, pentru perioada asupra căreia s-a

făcut punctajul, au fost încheiate. Acest proces-verbal nu are valoare de

tranzacție atâta vreme, cât, pentru problema în litigiu, s-a convenit clauza

penală.

Clauza penală, convenită de părți la

art. 16 din contractul nr. 3095 din 7 martie 2000, este o convenție accesorie,

prin care părțile au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de

prestatorul de servicii, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau

necorespunzătoare a obligației de către debitorul său.

Ca atare, pârâta datorează prestatoarei

sale de servicii penalități de întârziere în baza textului de mai sus din

contractul ce reprezintă legea părților, iar recursul acesteia se privește ca

nefondat și va fi respins cu această mențiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC H.P. SRL București împotriva deciziei nr. 961/Com din 5

decembrie 2001 a Curții de Apel Constanța, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 16 septembrie 2003.