ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 728/2004
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 728/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Reclamanta, SC. I.I. SRL, a
chemat-o în judecată pe pârâta, SC. I.T. SRL, și a solicitat ca prin sentința
care se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 31.767.508 lei
reprezentând contravaloare marfă și penalități de întârziere.
Tribunalul Constanța, prin sentința nr.
3066/2000, a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de
18.487.750 lei reprezentând contravaloare marfă și la 6.138.750 lei penalități
de întârziere.
Prin aceeași sentință au fost
respinse pretențiile, pentru plata penalităților de întârziere, calculate
pentru întârzierea în plata contravalorii facturii nr. 7492489/2000.
Apelul declarat de pârâta, SC. I.T.
SRL Constanța, împotriva sentinței nr. 2066/2000, a fost admis de Curtea de
Apel Constanța care, prin decizia nr. 306 din 29 martie 2001, a schimbat în
parte sentința apelată și, în fond, a respins capătul de cerere pentru plata
penalităților de întârziere în sumă de 6.138.750 lei, restul dispozițiilor
sentinței fiind menținute.
Pentru a decide astfel, Curtea a
examinat criticile aduse sentinței și a apreciat că, în lipsa clauzei penale,
nu putea fi obligată pârâta la plata penalităților de întârziere.
Împotriva acestei decizii a declarat
recurs, reclamanta, SC. I.I.
Recurenta a invocat motivele de
casare prevăzute de art. 304 pct.8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a
susținut că actul dedus judecății a fost greșit interpretat.
În concret recurenta a susținut
că au fost nesocotite prevederile art. 46 C. com., prin care s-a stabilit că
operațiunile comerciale pot fi dovedite cu facturi acceptate, că aceste
înscrisuri fac dovada raportului juridic și, în măsura acceptării, exprimă
voința părților contractante.
În aceste condiții, mențiunea făcută
pe factură în legătură cu penalitățile ce urmează să fie percepute pentru
întârzierea în plată reprezintă, potrivit opiniei recurentei, voința părților
cu privire la clauza penală.
Al doilea motiv invocat de
recurentă, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privește restrângerea
sferei de aplicare a art. 948 C. civ., care potrivit susținerii recurentei a
avut ca finalitate respingerea capătului de cerere privind penalitățile de
întârziere.
Recursul este nefondat pentru
următoarele considerente:
Este adevărat că potrivit art. 46
Cod Comercial, în materie comercială se pot folosi mijloace de probă specifice
activității comerciale, printre care se înscriu și facturile acceptate.
Aceste înscrisuri, sub semnătură
privată, au rolul de a constata executarea unei operațiuni comerciale. Nu este
mai puțin adevărat că factura cuprinde mențiuni care se bazează pe actul
juridic încheiat de părțile contractante, fără însă a se confunda cu acesta.
Factura, cu alte cuvinte, face
dovada existenței actului juridic în sens de
negotium
, precum și a
executării operațiunii care constituie obiectul ei.
Fundamentul emiterii facturii este
raportul juridic de drept comercial, fără însă ca acest înscris să se
substituie fundamentului său, întrucât aceasta constată numai executarea operațiunii.
Ca urmare, factura acceptată de
destinatar face dovada în favoarea emitentului, dar numai asupra elementelor
esențiale ale operațiunii, și anume: preț, cantitate de marfă, condiții de
predare, recepție.
A admite teza recurentei, potrivit
căreia înscrierea penalităților pe factură reprezintă rezultatul acordului de
voință cu privire la aplicarea acestei sancțiuni, înseamnă a nesocoti noțiunea
însăși de clauză penală, care presupune acordul de voință pentru evaluarea
anticipată a reparației prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a
executării cu întârziere a obligației de plată.
Așadar, mențiunea penalităților
făcută pe factură în mod unilateral, după îndeplinirea prestației și nu
anticipat (art. 1066 C. civ.), cât și lipsa acordului de voință neîndoielnic,
cu privire la această convenție accesorie, nu dă dreptul creditorului la
reparația cerută.
Se mai impune precizarea că
facilitatea asigurării mijloacelor de probă prevăzută de art. 46 C. com., pentru
eventualele neînțelegeri legate de executarea contractului, nu poate fi extinsă
și asupra clauzei penale care are ca scop aplicarea unei sancțiuni contractuale
bazată pe răspundere contractuală în care voința părților este definitorie.
Și ultima critică, prin care se
invocă nerespectarea dispozițiilor art. 948 C. civ., neargumentată însă de
recurentă, este nefondată.
În speță, lipsește consimțământul
valabil al părții care se obligă, așa încât, nu se poate reține că s-a aplicat
greșit articolul mai sus citat și nici că s-a acceptat tacit clauza penală,
prin faptul efectuării plăților parțiale înscrise în acest document.
În consecință, față de cele ce
preced, potrivit art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
reclamanta, SC. I.I. SRL București, împotriva deciziei nr. 306 din 29 martie
2001, a Tribunalului Constanța, secția comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședința publică,
astăzi, 25 februarie 2004.