ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1744/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 259 din 13 februarie 2001,

Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantei SC A.R.S. SA, obligând pârâta

SC E.R. SA la plata sumei de 9.411.235 lei, reprezentând rest din

contravaloarea produselor livrate, plus 180.634.352 lei penalități de

întârziere, precum și cheltuieli de judecată în sumă de 11.246.824 lei.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a

reținut că, în baza contractului comercial încheiat, reclamanta a furnizat

pârâtei materiale de construcții, dar prețul nu a fost achitat în întregime din

factura nr. 7258134 din 2000, refuzând suma de 9.411.235 lei.

Cum marfa a fost achitată cu întârziere, potrivit

clauzei penale inserate în contract, pârâta a fost obligată și la plata

penalităților de întârziere, în sumă de 180.634.352 lei.

Împotriva acestei sentințe a promovat apel pârâta,

criticile vizând modul eronat în care instanța de fond a reținut situația de

fapt, ce a condus la pronunțarea soluției atacate.

Se susține că factura nr. 7258134 din 2000 a fost

achitată în întregime cu ordinul de plată nr. 1070 din 19 iulie 2000, că s-au

calculat penalități de întârziere ce exced cadrului contractual, iar o parte

din materiale au fost livrate peste termenul fixat, nerespectându-se

cantitățile cerute și prețurile negociate.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 493

din 10 mai 2001, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a

reținut că, între părți, a fost încheiat contractul comercial nr. 53 din 28

ianuarie 2000 și că, potrivit anexei, în perioada februarie - martie 2000, s-au

livrat pârâtei materiale de construcție.

Pentru încasarea prețului s-au emis facturi, iar din

contravaloarea facturii nr. 7258134 din 2000 nu s-a achitat suma în litigiu și

nici nu s-a făcut dovada achitării, ordinul de plată invocat de apelantă nu face

referire la această factură.

Pe de altă parte, se reține că nu s-au produs dovezi

privind livrări de marfă cu întârziere și în afara contractului, situație în

care, potrivit clauzei penale, justificat a fost sancționat cu plata

penalităților de întârziere.

La data de 2 iulie 2001, pârâta a declarat recurs, în

termen și legal timbrat, criticile vizând aspectele de nelegalitate și

netemeinicie prevăzute de art. 304 pct. 8 și 10 C. proc. civ.

Se susține că instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra unor dovezi hotărâtoare pentru soluționarea cauzei, respectiv, ordinele

de plată cu care s-au achitat facturile în litigiu, inclusiv, contravaloarea

facturii nr. 7258134 din 2000, în valoare totală de 43.299.810 lei.

De asemenea, recurenta critică modul cum a fost interpretat

contractul de vânzare-cumpărare nr. 53/2000, susținând că, în clauza inserată,

la art. III, nu se menționează durata convenției, iar termenul prevăzut în

anexa 1 se referă la data de 29 februarie 2000.

Or, o parte din produse au fost livrate în afara

termenului, astfel că nu se datorează penalități de întârziere.

Recursul este nefondat.

Instanțele au dat o interpretare corectă clauzelor

stipulate în contractul încheiat.

Este adevărat că anexa 1 la contract prevede termen

de livrare 29 februarie 2000, dar pentru neexecutarea în termen,

pârâta-recurentă avea la îndemână clauza penală din contractul încheiat, putând

sancționa furnizorul cu penalități de întârziere.

Din moment ce a acceptat marfa, avea obligația

achitării în termen de 15 zile de la data primirii facturii, obligație

neîndeplinită, nedecontarea potrivit convenției încheiate fiind sancționată.

Nu se poate reține achitarea în totalitate a

facturilor emise, întrucât, așa cum s-a pronunțat și instanța de apel, din

conținutul ordinului de plată nr. 1070, nu rezultă că acea sumă a fost achitată

în contul facturii nr. 7258134/2000.

De asemenea, nu s-au produs dovezi din conținutul

cărora să rezulte că o parte din materiale au fost livrate în afara

contractului, atâta timp cât nu s-a stabilit durata convenției.

Față de cele arătate în considerarea dispozițiilor art.

312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta, SC E.R.

SA București, împotriva deciziei nr. 493/COM din 10 mai 2001 a Curții de Apel

Constanța, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 21 martie

2003.