ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1910/2003

Deliberând asupra recursului de

față:

Prin cererea înregistrată sub nr. 2 din 5 octombrie 2001 la

Tribunalul Neamț, reclamanta – furnizoare SC P.B. SA Roman a chemat în judecată

pe pârâta-beneficiară SC E.G.M. Piatra Neamț, solicitând obligarea acesteia la

plata sumei de 47.393.759 lei, reprezentând contravaloarea unor mărfuri livrate

și 10.592.410 lei cu titlu de penalități.

În motivarea cererii, reclamanta

arată că între părți există un contract comercial de custodie, în baza căruia a

livrat țevi cu avize de expediție în cursul anului 1998, iar ulterior, pârâta a

refuzat la plată factura nr. 1531003 din 20 iulie 2000, reprezentând

contravaloarea acestor facturi.

Pârâta nu a formulat întâmpinare,

dar, la termenul din 30 ianuarie 2001, reprezentantul său a solicitat acordarea

unui termen pentru a achita ceea ce datorează reclamantei, ulterior,

nemaiprezentându-se spre a face dovada plății.

Prin sentința civilă ne.154 din 27

februarie 2001, a fost admisă acțiunea, astfel cum a fost formulată,

reținându-se că pârâta are o răspundere contractuală de plată a prețului, pe

care nu și-a îndeplinit-o, deși a recunoscut-o în instanță.

Nemulțumită de această soluție,

pârâta a declarat apel, criticând soluția pronunțată de tribunal pentru

nelegalitate și netemeinicie și susținând că nu s-a putut apăra pe motivul

lipsei pârâtului, greșit a fost obligată la plata penalităților deoarece

dispozițiile art. 4 din contract se refereau la anul 1998, iar imposibilitatea

plăților s-au datorat terților beneficiari, care au refuzat plata, nefiind

văzute.

Curtea de Apel Bacău, secția

comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 576 din 13

septembrie 2001, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.

Pentru a pronunța astfel, Curtea de

apel a reținut:

Într-adevăr, potrivit art. III lit.

b) din contractul de custodie, prețul pentru produsele livrate pârâtei, ca

„intermediară” a unei vânzări, nu devine scadent la data încheierii procesului-verbal

de custodie.

Conform aceluiași contract, procesul

de efectuare a plății se derula astfel: pârâta vindea produsul terțului

beneficiar, iar apoi era obligată a transmite furnizorului specificații cu

produsele vândute, în concordanță cu și dintre cele preluate inițial cu

procese-verbale. Pe baza specificațiilor primite, furnizorul emitea factura

custodelui, iar nu beneficiarului real, iar primul avea obligația de a achita

prețul în trei zile de la data facturii.

În speță, este cert că prețul nu s-a

achitat, iar dacă reclamanta a facturat și produse neincluse în specificațiile

transmise de pârâtă, acest lucru trebuia dovedit de aceasta din urmă, care, la

fond, n-a contestat datoria, dar o face în apel, fără a dispune de acte

probante.

În privința penalităților, ele sunt

prevăzute contractual pentru anul 1998 și au fost calculate pentru livrări

efectuate tot în cursul acelui an, iar nu după încetarea contractului.

În contra celei din urmă hotărâri a

declarat recurs pârâta, susținând, în esență, că produsele menționate în

factura nr. 1531003 din 20 iulie 2000 au fost livrate și preluate în custodie

de ea, în cursul anului 1999, unor societăți cu capital de stat, care, datorită

blocajului financiar, nu i le-a achitat nici în prezent și consideră că

obligarea ei la plata penalităților de întârziere este neîntemeiată, fiind

extracontractuală și, în consecință, recurenta solicită admiterea recursului și

obligarea sa numai la plata contravalorii produselor livrate de reclamantă.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit contractului încheiat de

părți, pârâta trebuia ca, lunar, să întocmească o situație cu mărfurile vândute

și s-o transmită reclamantei, care urma să emită factura, iar pârâta să achite

prețul mărfurilor ce le vânduse după ce, în prealabil, oprea comisionul

stabilit.

Însă, pârâta nu și-a îndeplinit

obligațiile contractuale, respectiv, nu a achitat prețul datorat, de 47.393.759

lei, conform facturii fiscale nr. 1531003 din 20 iulie 2000, situație în care,

conform art. III lit. c) din contract, i s-au calculat penalități de

întârziere, în sumă de 10.592.410 lei.

Având în vedere că pârâta a

consimțit la încheierea contractului, precum și că, potrivit art. 969 C. civ.,

convențiile legale făcute de părți au putere de lege, aceasta va fi obligată și

la plata penalităților de întârziere, conform clauzei penale inserate în

contractul părților, așa cum legal și temeinic au stabilit celelalte instanțe.

Față de cele ce preced, Curtea

urmează ca, în baza art. 316 C. proc. civ., raportat la art. 296 C. proc. civ.,

să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul pârâtei, SC E.G.M. SA Piatra

Neamț, împotriva deciziei nr. 576 din 13 septembrie 2001 a Curții de Apel

Bacău.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 27 martie 2003.