ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3694/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 20 iunie 2000, reclamantul F.P.S. București în prezent A.V.A.S. București a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA Piatra Neamț, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța s-o oblige pe aceasta să-i plătească suma de 775.132.500 lei, din care: - 342.500.000 lei reprezentând credite nerestituite pentru plata energiei electrice; - 432.632.500 lei reprezentând penalități de întârziere în plata creditelor acordate. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat în esență că, în baza O.G. nr. 13 din 31 ianuarie 1995 și H.G. nr. 318/1995, a acordat pârâtei două credite.

Astfel, prin convenția nr. 352 din 3 iulie 1996, a acordat pârâtei un credit în valoare de 300.000.000 lei, rambursabil, conform art. 2 lit. b) din convenție în perioada iunie 1998 – mai 1999, în rate egale eșalonate lunar, cu scadență la data de 20 ale fiecărei luni, conform graficului de restituire. Pentru nerestituirea creditului la termenul scadent, s-a prevăzut la art. 3 din convenție plata de penalități la nivelul celor care se aplică în cazul veniturilor bugetului de stat, conform prevederilor legale. Din creditul acordat în baza convenției menționate, pârâta mai avea de restituit la data introducerii acțiunii suma de 25.000.000 lei, iar pentru achitarea cu întârziere a ratelor plătite deja, aceasta datorează și suma de 94.262.500 lei reprezentând penalități de întârziere în plată.

În ceea ce privește convenția nr. 1348 din 5 decembrie 1996, în baza căreia s-a alocat pârâtei un credit în valoare de 500.000.000 lei, care trebuia restituit în perioada ianuarie – octombrie 1999, conform graficului de eșalonare, în aceleași condiții ca și primul credit, reclamantul a precizat că aceasta mai are de restituit în prezent, suma de 317.500.000 lei și că pentru plata cu întârziere a ratelor datorează și suma de 338.370.000 lei. Prin sentința nr. 79/ E din 5 februarie 2001, Tribunalul Neamț, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta A.P.A.P.S.

București (fostul F.P.S.) și că în consecință, a obligat pârâta SC P. SA Piatra Neamț, să plătească acesteia suma de 324.691.069 lei cu titlu de penalități de întârziere pentru convenția nr. 1348 din 5 decembrie 1996. A respins cererea pentru obligarea pârâtei la plata sumei de 260.747.500 lei, credit restant, ca fiind fără obiect, cât și cu privire la convenția nr. 325/1999. Pentru a hotărî astfel instanța de fond, a reținut în esență, în baza probelor administrate în cauză, inclusiv a expertizei contabile și suplimentul la aceasta, că deși sumele datorate de pârâtă cu titlu de credit în baza convenției nr. 352/1996, au fost restituite cu întârziere, respectiv până la 6 iulie 2000, când a fost achitată ultima rată, această împrejurare, nu poate constitui o piedică în calea constatării ca fiind rămas fără obiect, primul capăt de cerere, referitor la restituirea creditului.

În ce privește penalitățile de întârziere aferente solicitate în baza clauzei înscrisă la art. 3 din convenție și determinată de expertiză la nivelul sumei de 99.137.500 lei, prima instanță a reținut că, reclamanta nu le-a mai solicitat și deci, că față de această situație, în cauză operează, cu privire la aceste pretenții disponibilitatea creditorului.

Referitor la convenția nr. 1348 din 5 decembrie 1996, prima instanță a reținut că ultima rată în sumă de 342.500.000 lei, din creditul de 500.000.000 lei, din creditul de 500.000.000 lei a fost achitată în perioada 4 iulie – 6 iulie 2000, adică tot cu întârziere, însă, chiar dacă restituirea creditului a avut loc în aceste condiții, aceasta nu împiedică constatarea de a se lua act, că principalul capăt de cerere din convenția menționatei privind restituirea creditului a rămas de asemenea fără obiect, și ca urmare, că pârâta datorează conform clauzei penale înscrise la art. 3 din convenție penalități de întârziere în plată determinate de expertiză la suma de 399.105.000 lei.

Dar, cum și în acest caz, operează disponibilitatea creditorului, care prin adresa nr. 14/1588 din 16 ianuarie 2001 a solicitat cu titlu de penalități numai suma de 324.691.069 lei, prima instanță a angajat răspunderea pârâtei (rezultată din ambele convenții) numai pentru plata penalităților de întârziere în cuantumul arătat (324.691.069 lei). Această sentință a fost atacată cu apel, atât de reclamanta A.P.A.P.S. București cât și de pârâta SC P. SA Piatra Neamț. Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 467 din 5 iulie 2001 a admis ambele apeluri și a schimbat în parte sentința nr. 79 din 5 februarie 2001 pronunțată de Tribunalul Neamț, în sensul că obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 488.242.500 lei cu titlu de penalități de întârziere în loc de 324.691.069 lei.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a avut în vedere suplimentul raportului de expertiză contabilă, întocmit la cererea reclamantei A.P.A.P.S. potrivit căruia, pârâta datora pentru restituirea creditului din convenția nr. 352 din 3 iulie 1996, penalități în sumă de 99.137.500 lei, iar pentru restituirea cu întârziere a creditului din convenția nr. 1348 din 5 decembrie 1996, penalități de întârziere în cuantum de 399.105.000 lei, deci în total suma de 498.242.000 lei, din care a fost dedusă suma de 10.000.000 lei achitată de pârâtă cu acest titlu. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC P. SA Piatra Neamț. Prin decizia nr. 2896 din 4 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de pârâta SC P. SA Piatra Neamț, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, respectiv la Curtea de Apel Bacău.

În motivarea acestei decizii, instanța de recurs a reținut în esență că, instanța de apel a pronunțat o soluție cu încălcarea dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., întrucât nu a examinat și motivat corespunzător cauzele pentru care au fost respinse susținerile pârâtei în sensul că penalitățile datorate s-ar cifra numai la suma de 259.502.500 lei și că s-au calculat penalități de întârziere până la 15 ianuarie 2001, deși debitele din ambele convenții au fost achitate la 6 iulie 2000. Totodată, instanța de recurs a mai reținut că hotărârea instanței de apel este nelegală și sub aspectul că i s-a creat pârâtei în propria cale de atac o situație mai grea în sensul că, deși i s-a admis apelul, a fost obligată la plata de penalități de întârziere în cuantum de 488.242.500 lei, pretinse de intimată în apel, în baza raportului de expertiză contabilă, efectuat la prima instanță, în loc de 324.691.069 lei, cât a acordat tribunalul.

În rejudecare după casare, Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 12 din 29 ianuarie 2004 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă A.P.A.P.S. București, împotriva sentinței nr. 79 din 5 februarie 2001, pronunțată de Tribunalul Neamț. Prin aceeași decizie, a admis apelul declarat de pârâta SC P. SA Piatra Neamț și în consecință a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că, obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 249.465.000 lei, reprezentând penalități de întârziere în loc de 324.691.069 lei. A obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 2.581.157 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în fundamentarea soluției că, potrivit probelor administrate în cauză, pârâta a achitat creditele alocate prin cele două convenții la data de 6 iulie 2000 și ca atare fără temei, au fost pretinse penalități de întârziere și după această dată, astfel că valoarea penalităților legal datorate se cifrează numai la suma de 259.502.500 lei, din care urmează a fi dedusă suma de 10.000.000 lei achitată cu ordinul de plată depus la dosar așa încât, suma la care putea fi obligată pârâta cu acest titlu se cifrează la 249.502.500 lei.

În ce privește apelul reclamantei A.P.A.P.S., instanța de apel a constatat că, pretențiile reclamantei vizează și penalități de întârziere, calculate după data achitării integrale a debitului (6 iulie 2000) deși acestea nu mai puteau curge dincolo de momentul plății debitului de către pârâtă, respectiv a datei de 6 iulie 2001, când creditul era „0” și ca urmare cu această motivare a respins ca nefondat apelul reclamantei. Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta A.P.A.P.S. București invocând ca motive de casare, dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Se susține în esență, că aspectul esențial al soluționării cauzei, îl reprezintă modul de imputare a sumei de 342.500.000 lei, care la data promovării acțiunii, a fost socotită ca achitată în contul penalităților pentru ca fiind ulterior, aceasta să fie înregistrată, în urma unei regularizări, cu prioritate în contul ratelor, context în care, sumele achitate cu O.P.

din 4, 5 și 6 iulie 2000 au fost considerate ca fiind plătite în contul ratelor și ca urmare, că debitul a fost achitat în întregime la data de 6 iulie 2000. Astfel, cum recurenta precizează că a recunoscut prin adresa nr. 633 din 23 ianuarie 2004, situație care a obligat-o însă pe aceasta, față de faptul că totuși creditele au fost restituite cu întârziere, să-și modifice acțiunea inițială și să solicite obligarea pârâtei la plata sumei de 490.447.500 lei, cu titlu de majorări de întârziere, respectiv la plata diferenței de 240.982.500 lei rezultată dintre suma pretinsă (4.90.447.500 lei) și suma de 259.465.000 lei, din care a fost dedusă suma achitată de 10.000.000 lei, cât i-a acordat instanța de apel.

Ca atare, susține recurenta în continuare, penalitățile stabilite prin raportul de expertiză din 3 noiembrie 2000, nu sunt corect determinate, întrucât expertul le-a calculat numai până la datele la care se împlinea termenul de prescripție de 3 ani, de la data încheierii convențiilor, respectiv până la 3 iulie 1999, pentru convenția nr. 352 din 3 iulie 1996 și 5 decembrie 1999 pentru convenția nr. 1348 din 5 decembrie 1996, în loc să constate că potrivit dispozițiilor legale în materie, penalitățile trebuiau calculate de la data scadenței ratelor prevăzute în grafice și până la plata efectivă a acestora, așa cum a procedat ulterior prin suplimentul de expertiză întocmit la data de 11 decembrie 2000, în care s-a oprit la data ultimei plăți, și ca atare a rezultat că pârâta datora și penalități de întârziere în plată până la data de 6 iulie 2000 în sumă de 498.242.500 lei.

În consecință, reclamanta solicită admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul obligării pârâtei și la plata diferenței de 240.982.500 lei cu titlu de majorări de întârziere (pentru suma de 259.465.000 lei acordată de instanța de apel). Recursul reclamantei nu este fondat. Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că atât prin acțiune, cât și ulterior, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei pentru plata cu întârziere a sumelor acordate cu titlu de credit în baza convențiilor nr. 352 din 3 iulie 1996 și 1348 din 5 decembrie 1996, la plata unor penalități de întârziere în plată (conform art. 3 din fiecare convenție) al căror cuantum a fost modificat succesiv.

Astfel, prin acțiune, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 432.632.500 lei, cu titlu de penalități de întârziere, ca mai apoi, prin adresa nr. 14/15734 din 20 septembrie 2000 să-și restrângă pretențiile referitoare la acest capăt de cerere, la 279.321.004 lei, pentru ca ulterior prin adresa nr. 14/1479 din 15 ianuarie 2001 să-și majoreze pretențiile referitoare la penalități de întârziere în plată la suma de 324.691.069 lei pentru ca în apel să solicite obligarea pârâtei la plata unor penalități de întârziere în cuantum de 498.242.500 lei, în baza suplimentului de expertiză întocmit la cererea sa.

Ori, primul ciclu procesual (în care pârâta a fost obligată de instanța de fond la plata penalităților de întârziere în plată în sumă de 324.691.069 lei, iar de instanța de apel la plata cu același titlu a sumei de 498.242.500 lei) s-a încheiat prin decizia nr. 2826 din 4 iunie 2003, prin care instanța supremă a admis recursul pârâtei, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare tocmai considerabil, că pârâtei i s-a creat în propria cale de atac o situație mai grea, în sensul că deși i s-a admis apelul, aceasta a fost obligată la penalități în cuantum de 488.242,500 lei, pretinse de reclamantă în apel, în baza raportului de expertiză contabilă efectuată la fond, în loc de 324.691.069 lei cât s-a acordat de prima instanță.

Cum decizia de casare nu a fost anulată eventual prin exercitarea împotriva acesteia a unei căi extraordinare de atac și având în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța de trimitere, rezultă că, în nici un caz, instanța de apel nu putea să ia în discuție obligarea pârâtei la plata unor penalități care să depășească cuantumul celor acordate de instanța de fond (324.691.069 lei).

Deci, sub acest aspect, cererea formulată de reclamantă în recurs în sensul ca pârâta să fie obligată la plata sumei de 490.447.500 lei, respectiv a diferenței de 240.982.500 lei (rezultată dintre suma pretinsă 490.447.500 lei și cea acordată de instanța de apel, în rejudecare după casare 259.465.000 lei care a fost diminuată cu 10.000.000 lei achitată deja) nu plata în nici un caz să fie primită deoarece într-o astfel de situație s-ar încălca cele statuate prin decizia de casare.

Pe de altă parte, se constată că reclamanta formulează critici împotriva deciziei instanței de apel pe motiv că nu i-ar fi acordat diferența de 240.982.500 lei, nu cu titlu de penalități (așa cum a pretins în primul ciclu procesual prin acțiune și prin adresele ulterioare) ci cu titlu de majorări de întârziere ceea ce, demonstrează lipsa de consecvență a acesteia în ceea ce privește titlul, în baza căruia ar putea solicita sumele pretins datorate de pârâtă și mai precis cuantumul accesoriu, așa cum s-a arătat anterior.

Referitor la susținerile reclamantei, în sensul că și-a precizat pretențiile la suma de 490.447.500 lei la termenul de la 29 ianuarie 2004 și deci că instanța de apel era datoare să-i admită acțiunea la acest nivel, se constată că nici acestea nu pot fi reținute, deoarece, suma menționată anterior a fost solicitată cu un alt titlu și anume dobânzi de întârziere, în loc de penalități de întârziere, care au făcut obiectul cererii inițiale și în raport de care, au fost examinate și s-au dispus probe, pe parcursul primului ciclu procesual care s-a finalizat prin pronunțarea deciziei nr. 2896 din 4 iunie 2003, prin care instanța supremă a examinat și dispus casarea deciziei nr. 467 din 5 iulie 2001 a Curții de Apel Bacău, tocmai pentru faptul că pârâta a fost obligată în propria sa cale de atac (apel) la plata unor penalități de întârziere (și nu dobânzi de întârziere) superioare valoric celor acordate de instanța de fond.

Ca atare și ținând cont de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., instanța de apel nu era datoare să țină seama de cererea de majorare a acțiunii din 23 ianuarie 2004 (făcută în cel de al doilea ciclu procesual) care reprezintă în fapt o cerere nouă, și care a fost promovată cu încălcarea dispozițiilor art. 132 din codul menționat, adică cu depășirea substanțială a primului termen de judecată. Pe cale de consecință și în raport de decizia de casare, instanța de apel era datoare să examineze pretențiile reclamantei, exclusiv la penalități și în limita sumei de 324.691.069 lei, la plata cărora pârâta a fost obligată prin sentința primei instanțe.

Dar, cum probele de la dosar, cu referire specială la raportul de expertiză contabilă au confirmat că ambele credite care au făcut obiectul celor două convenții au fost restituite la data de 6 iulie 2000 și că, în raport de această dată, penalitățile de întârziere se cifrează la suma de 259.465.000 lei (din care a fost dedusă suma de 10.000.000 lei deja achitată de pârâtă) se constată că bine instanța de apel a dispus obligarea pârâtei numai la plata sumei de 249.465.000 lei cu acest titlu în loc de 324.691.069 lei, așa cum hotărâse prima instanță.

De altfel, din considerentele sentinței, rezultă că tribunalul a făcut o greșită apreciere a probelor de la dosar, în sensul că și-a însușit, fără nici un temei, cuantumul penalităților la care și-a restrâns reclamanta pretențiile în loc să ia în considerație nivelul acestora stabilit în contradictoriu cu ambele părți prin expertiză ale cărei concluzii le-a ignorat, în ceea ce privește cuantumul penalităților fără nici o motivare. În concluzie, bine instanța de apel a reținut spre deosebire de tribunal, că o dată ce creditul a fost achitat, penalitățile nu mai pot merge dincolo de momentul plății debitului, către pârâta reclamantă, întrucât aceasta era „zero” și ca urmare a hotărât în consecință, adică a limitat răspunderea pârâtei la penalități de întârziere în plată la nivelul sumei de 259.465.000 lei, din care a dedus suma de 10.000.000 lei achitată deja de aceasta.

Așa fiind, recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 12 din 29 ianuarie 2004 a Curții de Apel Bacău. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 14 octombrie 2004.