ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3694/2004

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3694/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 20 iunie 2000, reclamantul F.P.S. București în prezent A.V.A.S. București a

chemat în judecată pe pârâta SC P. SA Piatra Neamț, solicitând instanței ca

prin hotărârea pe care o va pronunța s-o oblige pe aceasta să-i plătească suma

de 775.132.500 lei, din care:

- 342.500.000 lei

reprezentând credite nerestituite pentru plata energiei electrice;

- 432.632.500 lei

reprezentând penalități de întârziere în plata creditelor acordate.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat în esență că, în baza O.G. nr. 13 din 31 ianuarie 1995 și

H.G. nr. 318/1995, a acordat pârâtei două credite.

Astfel, prin convenția nr. 352

din 3 iulie 1996, a acordat pârâtei un credit în valoare de 300.000.000 lei,

rambursabil, conform art. 2 lit. b) din convenție în perioada iunie 1998 – mai

1999, în rate egale eșalonate lunar, cu scadență la data de 20 ale fiecărei

luni, conform graficului de restituire.

Pentru nerestituirea

creditului la termenul scadent, s-a prevăzut la art. 3 din convenție plata de

penalități la nivelul celor care se aplică în cazul veniturilor bugetului de

stat, conform prevederilor legale.

Din creditul acordat în baza

convenției menționate, pârâta mai avea de restituit la data introducerii

acțiunii suma de 25.000.000 lei, iar pentru achitarea cu întârziere a ratelor

plătite deja, aceasta datorează și suma de 94.262.500 lei reprezentând

penalități de întârziere în plată.

În ceea ce privește

convenția nr. 1348 din 5 decembrie 1996, în baza căreia s-a alocat pârâtei un

credit în valoare de 500.000.000 lei, care trebuia restituit în perioada

ianuarie – octombrie 1999, conform graficului de eșalonare, în aceleași

condiții ca și primul credit, reclamantul a precizat că aceasta mai are de

restituit în prezent, suma de 317.500.000 lei și că pentru plata cu întârziere

a ratelor datorează și suma de 338.370.000 lei.

Prin sentința nr. 79/ E din

5 februarie 2001, Tribunalul Neamț, secția comercială și de contencios administrativ,

a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta A.P.A.P.S.

București (fostul F.P.S.) și că în consecință, a obligat pârâta SC P. SA Piatra

Neamț, să plătească acesteia suma de 324.691.069 lei cu titlu de penalități de

întârziere pentru convenția nr. 1348 din 5 decembrie 1996.

A respins cererea pentru

obligarea pârâtei la plata sumei de 260.747.500 lei, credit restant, ca fiind

fără obiect, cât și cu privire la convenția nr. 325/1999.

Pentru a hotărî astfel

instanța de fond, a reținut în esență, în baza probelor administrate în cauză,

inclusiv a expertizei contabile și suplimentul la aceasta, că deși sumele

datorate de pârâtă cu titlu de credit în baza convenției nr. 352/1996, au fost

restituite cu întârziere, respectiv până la 6 iulie 2000, când a fost achitată

ultima rată, această împrejurare, nu poate constitui o piedică în calea

constatării ca fiind rămas fără obiect, primul capăt de cerere, referitor la

restituirea creditului.

În ce privește penalitățile

de întârziere aferente solicitate în baza clauzei înscrisă la art. 3 din

convenție și determinată de expertiză la nivelul sumei de 99.137.500 lei, prima

instanță a reținut că, reclamanta nu le-a mai solicitat și deci, că față de

această situație, în cauză operează, cu privire la aceste pretenții

disponibilitatea creditorului.

Referitor la convenția nr.

1348 din 5 decembrie 1996, prima instanță a reținut că ultima rată în sumă de

342.500.000 lei, din creditul de 500.000.000 lei, din creditul de 500.000.000

lei a fost achitată în perioada 4 iulie – 6 iulie 2000, adică tot cu

întârziere, însă, chiar dacă restituirea creditului a avut loc în aceste

condiții, aceasta nu împiedică constatarea de a se lua act, că principalul

capăt de cerere din convenția menționatei privind restituirea creditului a

rămas de asemenea fără obiect, și ca urmare, că pârâta datorează conform

clauzei penale înscrise la art. 3 din convenție penalități de întârziere în

plată determinate de expertiză la suma de 399.105.000 lei.

Dar, cum și în acest caz,

operează disponibilitatea creditorului, care prin adresa nr. 14/1588 din 16

ianuarie 2001 a solicitat cu titlu de penalități numai suma de 324.691.069 lei,

prima instanță a angajat răspunderea pârâtei (rezultată din ambele convenții)

numai pentru plata penalităților de întârziere în cuantumul arătat (324.691.069

lei).

Această sentință a fost

atacată cu apel, atât de reclamanta A.P.A.P.S. București cât și de pârâta SC P.

SA Piatra Neamț.

Curtea de Apel Bacău, secția

comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 467 din 5 iulie

2001 a admis ambele apeluri și a schimbat în parte sentința nr. 79 din 5 februarie

2001 pronunțată de Tribunalul Neamț, în sensul că obligă pârâta să plătească

reclamantei suma de 488.242.500 lei cu titlu de penalități de întârziere în loc

de 324.691.069 lei.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța

de apel a avut în vedere suplimentul raportului de expertiză contabilă,

întocmit la cererea reclamantei A.P.A.P.S. potrivit căruia, pârâta datora

pentru restituirea creditului din convenția nr. 352 din 3 iulie 1996,

penalități în sumă de 99.137.500 lei, iar pentru restituirea cu întârziere a

creditului din convenția nr. 1348 din 5 decembrie 1996, penalități de

întârziere în cuantum de 399.105.000 lei, deci în total suma de 498.242.000

lei, din care a fost dedusă suma de 10.000.000 lei achitată de pârâtă cu acest

titlu.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs pârâta SC P. SA Piatra Neamț.

Prin decizia nr. 2896 din 4

iunie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul

declarat de pârâta SC P. SA Piatra Neamț, a casat hotărârea atacată și a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, respectiv la Curtea de Apel

Bacău.

În motivarea acestei

decizii, instanța de recurs a reținut în esență că, instanța de apel a

pronunțat o soluție cu încălcarea dispozițiilor art. 261 C. proc. civ.,

întrucât nu a examinat și motivat corespunzător cauzele pentru care au fost

respinse susținerile pârâtei în sensul că penalitățile datorate s-ar cifra

numai la suma de 259.502.500 lei și că s-au calculat penalități de întârziere

până la 15 ianuarie 2001, deși debitele din ambele convenții au fost achitate

la 6 iulie 2000.

Totodată, instanța de recurs

a mai reținut că hotărârea instanței de apel este nelegală și sub aspectul că i

s-a creat pârâtei în propria cale de atac o situație mai grea în sensul că,

deși i s-a admis apelul, a fost obligată la plata de penalități de întârziere

în cuantum de 488.242.500 lei, pretinse de intimată în apel, în baza raportului

de expertiză contabilă, efectuat la prima instanță, în loc de 324.691.069 lei,

cât a acordat tribunalul.

În rejudecare după casare,

Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, prin

decizia nr. 12 din 29 ianuarie 2004 a respins ca nefondat apelul declarat de

apelanta reclamantă A.P.A.P.S. București, împotriva sentinței nr. 79 din 5

februarie 2001, pronunțată de Tribunalul Neamț.

Prin aceeași decizie, a

admis apelul declarat de pârâta SC P. SA Piatra Neamț și în consecință a

schimbat în parte sentința atacată, în sensul că, obligă pârâta să plătească

reclamantei suma de 249.465.000 lei, reprezentând penalități de întârziere în

loc de 324.691.069 lei.

A obligat reclamanta să

plătească pârâtei suma de 2.581.157 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut, în fundamentarea soluției că, potrivit probelor

administrate în cauză, pârâta a achitat creditele alocate prin cele două

convenții la data de 6 iulie 2000 și ca atare fără temei, au fost pretinse

penalități de întârziere și după această dată, astfel că valoarea penalităților

legal datorate se cifrează numai la suma de 259.502.500 lei, din care urmează a

fi dedusă suma de 10.000.000 lei achitată cu ordinul de plată depus la dosar

așa încât, suma la care putea fi obligată pârâta cu acest titlu se cifrează la

249.502.500 lei.

În ce privește apelul

reclamantei A.P.A.P.S., instanța de apel a constatat că, pretențiile

reclamantei vizează și penalități de întârziere, calculate după data achitării

integrale a debitului (6 iulie 2000) deși acestea nu mai puteau curge dincolo

de momentul plății debitului de către pârâtă, respectiv a datei de 6 iulie

2001, când creditul era „0” și ca urmare cu această motivare a respins ca

nefondat apelul reclamantei.

Împotriva acestei ultime

hotărâri a declarat recurs reclamanta A.P.A.P.S. București invocând ca motive

de casare, dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Se susține în esență, că

aspectul esențial al soluționării cauzei, îl reprezintă modul de imputare a

sumei de 342.500.000 lei, care la data promovării acțiunii, a fost socotită ca

achitată în contul penalităților pentru ca fiind ulterior, aceasta să fie

înregistrată, în urma unei regularizări, cu prioritate în contul ratelor,

context în care, sumele achitate cu O.P. din 4, 5 și 6 iulie 2000 au fost

considerate ca fiind plătite în contul ratelor și ca urmare, că debitul a fost

achitat în întregime la data de 6 iulie 2000.

Astfel, cum recurenta

precizează că a recunoscut prin adresa nr. 633 din 23 ianuarie 2004, situație

care a obligat-o însă pe aceasta, față de faptul că totuși creditele au fost

restituite cu întârziere, să-și modifice acțiunea inițială și să solicite

obligarea pârâtei la plata sumei de 490.447.500 lei, cu titlu de majorări de

întârziere, respectiv la plata diferenței de 240.982.500 lei rezultată dintre

suma pretinsă (4.90.447.500 lei) și suma de 259.465.000 lei, din care a fost

dedusă suma achitată de 10.000.000 lei, cât i-a acordat instanța de apel.

Ca atare, susține recurenta

în continuare, penalitățile stabilite prin raportul de expertiză din 3

noiembrie 2000, nu sunt corect determinate, întrucât expertul le-a calculat

numai până la datele la care se împlinea termenul de prescripție de 3 ani, de

la data încheierii convențiilor, respectiv până la 3 iulie 1999, pentru

convenția nr. 352 din 3 iulie 1996 și 5 decembrie 1999 pentru convenția nr. 1348

din 5 decembrie 1996, în loc să constate că potrivit dispozițiilor legale în

materie, penalitățile trebuiau calculate de la data scadenței ratelor prevăzute

în grafice și până la plata efectivă a acestora, așa cum a procedat ulterior

prin suplimentul de expertiză întocmit la data de 11 decembrie 2000, în care

s-a oprit la data ultimei plăți, și ca atare a rezultat că pârâta datora și

penalități de întârziere în plată până la data de 6 iulie 2000 în sumă de

498.242.500 lei.

În consecință, reclamanta

solicită admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul

obligării pârâtei și la plata diferenței de 240.982.500 lei cu titlu de

majorări de întârziere (pentru suma de 259.465.000 lei acordată de instanța de

apel).

Recursul reclamantei nu este

fondat.

Din examinarea actelor de la

dosar, rezultă că atât prin acțiune, cât și ulterior, reclamanta a solicitat

obligarea pârâtei pentru plata cu întârziere a sumelor acordate cu titlu de

credit în baza convențiilor nr. 352 din 3 iulie 1996 și 1348 din 5 decembrie

1996, la plata unor penalități de întârziere în plată (conform art. 3 din

fiecare convenție) al căror cuantum a fost modificat succesiv.

Astfel, prin acțiune,

reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 432.632.500 lei, cu

titlu de penalități de întârziere, ca mai apoi, prin adresa nr. 14/15734 din 20

septembrie 2000 să-și restrângă pretențiile referitoare la acest capăt de

cerere, la 279.321.004 lei, pentru ca ulterior prin adresa nr. 14/1479 din 15

ianuarie 2001 să-și majoreze pretențiile referitoare la penalități de

întârziere în plată la suma de 324.691.069 lei pentru ca în apel să solicite

obligarea pârâtei la plata unor penalități de întârziere în cuantum de

498.242.500 lei, în baza suplimentului de expertiză întocmit la cererea sa.

Ori, primul ciclu procesual

(în care pârâta a fost obligată de instanța de fond la plata penalităților de

întârziere în plată în sumă de 324.691.069 lei, iar de instanța de apel la

plata cu același titlu a sumei de 498.242.500 lei) s-a încheiat prin decizia nr.

2826 din 4 iunie 2003, prin care instanța supremă a admis recursul pârâtei, a

casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare tocmai considerabil, că

pârâtei i s-a creat în propria cale de atac o situație mai grea, în sensul că

deși i s-a admis apelul, aceasta a fost obligată la penalități în cuantum de

488.242,500 lei, pretinse de reclamantă în apel, în baza raportului de

expertiză contabilă efectuată la fond, în loc de 324.691.069 lei cât s-a

acordat de prima instanță.

Cum decizia de casare nu a

fost anulată eventual prin exercitarea împotriva acesteia a unei căi

extraordinare de atac și având în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ.,

potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța de trimitere,

rezultă că, în nici un caz, instanța de apel nu putea să ia în discuție

obligarea pârâtei la plata unor penalități care să depășească cuantumul celor

acordate de instanța de fond (324.691.069 lei).

Deci, sub acest aspect,

cererea formulată de reclamantă în recurs în sensul ca pârâta să fie obligată

la plata sumei de 490.447.500 lei, respectiv a diferenței de 240.982.500 lei

(rezultată dintre suma pretinsă 490.447.500 lei și cea acordată de instanța de

apel, în rejudecare după casare 259.465.000 lei care a fost diminuată cu

10.000.000 lei achitată deja) nu plata în nici un caz să fie primită deoarece

într-o astfel de situație s-ar încălca cele statuate prin decizia de casare.

Pe de altă parte, se

constată că reclamanta formulează critici împotriva deciziei instanței de apel

pe motiv că nu i-ar fi acordat diferența de 240.982.500 lei, nu cu titlu de

penalități (așa cum a pretins în primul ciclu procesual prin acțiune și prin

adresele ulterioare) ci cu titlu de majorări de întârziere ceea ce,

demonstrează lipsa de consecvență a acesteia în ceea ce privește titlul, în

baza căruia ar putea solicita sumele pretins datorate de pârâtă și mai precis

cuantumul accesoriu, așa cum s-a arătat anterior.

Referitor la susținerile

reclamantei, în sensul că și-a precizat pretențiile la suma de 490.447.500 lei

la termenul de la 29 ianuarie 2004 și deci că instanța de apel era datoare să-i

admită acțiunea la acest nivel, se constată că nici acestea nu pot fi reținute,

deoarece, suma menționată anterior a fost solicitată cu un alt titlu și anume

dobânzi de întârziere, în loc de penalități de întârziere, care au făcut

obiectul cererii inițiale și în raport de care, au fost examinate și s-au

dispus probe, pe parcursul primului ciclu procesual care s-a finalizat prin

pronunțarea deciziei nr. 2896 din 4 iunie 2003, prin care instanța supremă a

examinat și dispus casarea deciziei nr. 467 din 5 iulie 2001 a Curții de Apel

Bacău, tocmai pentru faptul că pârâta a fost obligată în propria sa cale de

atac (apel) la plata unor penalități de întârziere (și nu dobânzi de

întârziere) superioare valoric celor acordate de instanța de fond.

Ca atare și ținând cont de

dispozițiile art. 294 C. proc. civ., instanța de apel nu era datoare să țină

seama de cererea de majorare a acțiunii din 23 ianuarie 2004 (făcută în cel de

al doilea ciclu procesual) care reprezintă în fapt o cerere nouă, și care a

fost promovată cu încălcarea dispozițiilor art. 132 din codul menționat, adică

cu depășirea substanțială a primului termen de judecată.

Pe cale de consecință și în

raport de decizia de casare, instanța de apel era datoare să examineze

pretențiile reclamantei, exclusiv la penalități și în limita sumei de

324.691.069 lei, la plata cărora pârâta a fost obligată prin sentința primei

instanțe.

Dar, cum probele de la

dosar, cu referire specială la raportul de expertiză contabilă au confirmat că

ambele credite care au făcut obiectul celor două convenții au fost restituite

la data de 6 iulie 2000 și că, în raport de această dată, penalitățile de

întârziere se cifrează la suma de 259.465.000 lei (din care a fost dedusă suma

de 10.000.000 lei deja achitată de pârâtă) se constată că bine instanța de apel

a dispus obligarea pârâtei numai la plata sumei de 249.465.000 lei cu acest

titlu în loc de 324.691.069 lei, așa cum hotărâse prima instanță.

De altfel, din

considerentele sentinței, rezultă că tribunalul a făcut o greșită apreciere a

probelor de la dosar, în sensul că și-a însușit, fără nici un temei, cuantumul

penalităților la care și-a restrâns reclamanta pretențiile în loc să ia în

considerație nivelul acestora stabilit în contradictoriu cu ambele părți prin

expertiză ale cărei concluzii le-a ignorat, în ceea ce privește cuantumul

penalităților fără nici o motivare.

În concluzie, bine instanța

de apel a reținut spre deosebire de tribunal, că o dată ce creditul a fost

achitat, penalitățile nu mai pot merge dincolo de momentul plății debitului,

către pârâta reclamantă, întrucât aceasta era „zero” și ca urmare a hotărât în

consecință, adică a limitat răspunderea pârâtei la penalități de întârziere în

plată la nivelul sumei de 259.465.000 lei, din care a dedus suma de 10.000.000

lei achitată deja de aceasta.

Așa fiind, recursul

reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 12

din 29 ianuarie 2004 a Curții de Apel Bacău.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 14 octombrie 2004.