ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2912/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2912/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta SC P. SA București a chemat în judecată SC

L.C. SRL București și a solicitat ca, prin sentința care se va pronunța, să fie

obligată: la plata sumei de 344.424.167 lei, reprezentând cotă de asociere, la

rezilierea contractului pentru nerespectarea clauzelor acestuia, în conformitate

cu art. 10; la evacuarea pârâtei din spațiul situat în București.

La rândul său, pârâta a formulat cerere

reconvențională, prin care a solicitat, ca reclamanta, să fie obligată să-i

plătească 117.757.059 lei, reprezentând comision de 10% din valoarea facturilor

achitate fără acord scris sau clauză, care să ateste obligativitatea plății.

În privința cererii principale, pârâta a susținut că,

în urma plăților efectuate cu ordinele de plată nr. 11, 12 și 13 din 21

ianuarie 2000, debitul societății SC L.C. SRL era de 54.916.261 lei, restul

sumei fiind nedatorată.

Tribunalul București, secția comercială, prin

sentința nr. 7359, pronunțată la 14 noiembrie 2000, a apreciat ca fiind

întemeiate pretențiile reclamantei, pentru plata sumei de 54.916.216 lei, reprezentând

contravaloare obligații bănești provenind din contractul de asociere, precum și

pentru plata penalităților de întârziere, cu motivarea că părțile au stipulat

în contract clauza penală pentru sancționarea întârzierii în plată și că termenul

de plată a fost depășit.

Au fost înlăturate apărările pârâtei privind

încetarea contractului la data de 22 iulie 1996, în considerarea faptului că

acesta a fost prelungit, conform stipulației din art. 3 alin. (2), în

condițiile în care SC L.C. SRL nu și-a manifestat dorința de a înceta

contractul la data expirării termenului stabilit inițial.

Cererea reconvențională, formulată de pârâtă, a fost

respinsă, ca nefondată, dar s-au admis celelalte cereri, prin care s-a

solicitat rezilierea contractului și evacuarea pârâtei din spațiul comercial

pentru lipsa titlului.

Sentința pronunțată de instanța de fond a fost

confirmată de Curtea de Apel București, secția comercială, care a respins, ca nefondat,

apelul declarat de pârâta SC L.C. SRL București.

Criticile aduse sentinței, în legătură cu termenul de

valabilitate a contractului, au fost înlăturate, cu motivarea că părțile, de

comun acord, au stabilit prelungirea contractului de asociere pe întreaga

perioadă de valabilitate a contractului de închiriere, mai precis până la data

de 23 noiembrie 1999, când s-a notificat concediul.

Instanța de apel a mai reținut că probele examinate

nu au relevat faptul că apelanta este deținătoarea spațiului, întrucât nu

există nici un act care să ateste încetarea raporturilor de locațiune cu

intimata-reclamantă, iar dacă, după pronunțarea sentinței, deținătorul legal al

spațiului ar accepta locațiunea, atunci evacuarea ar rămâne fără obiect.

Și criticile privind modul de calcul al penalităților

au fost înlăturate ca nefondate, instanța de apel reținând că s-au calculat

penalități de întârziere, în perioada 31 decembrie 1997 - 31 octombrie 1999,

pentru plăți efectuate, dar cu întârziere, și că temeiul obligării la plată îl

constituie contractul și clauza înscrisă în art. 19.

Soluția de respingere a cererii reconvenționale, a

reținut instanța de apel, este corectă față de prevederile art. 13 din

contractul de asociere, prin care apelanta s-a obligat să deconteze „sumele de

orice natură efectuate de SC P. SA.

Instanța de apel a mai reținut că apelanta nu a

practicat refuz de plată parțial la facturile primite și, mai mult, a inclus în

suma de 54.916.216 lei, recunoscută de apelantă și suma de 26.942.892 lei din cererea

reconvențională, ca fiind comision de 10%.

Câtă vreme comisionul de 10% nu reprezintă o sumă

nedatorată, a conchis instanța de apel, nu se pune problema actualizării cu

indicele de inflație.

Împotriva deciziei pronunțată în apel a declarat

recurs pârâta, SC L.C. SRL București, pe care a criticat-o pentru motive de

netemeinicie și nelegalitate.

Hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a

legii, în speță, a clauzelor contractului de asociere nr. 5984/1992, intervenit

între părți, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv, recurenta a susținut

că, la data de 7 decembrie 1997, contractul de asociere a încetat prin ajungere

la termen, situație în raport cu care trebuia respins capătul de cerere pentru

rezilierea contractului de asociere.

Recurenta s-a referit la contractul de închiriere și

la acordul din 6 martie 1006 și a susținut că durata limită de închiriere era

stabilită până la 6 decembrie 1997, așa încât asocierea nu putea fi prelungită

peste acest termen, art. 4 din contract devenind inoperant.

A doua critică vizează evacuarea din spațiu, măsură

care, în opinia recurentei, nu putea fi dispusă, câtă vreme, prin adresa nr. 105

din 15 ianuarie 1998, Primarul General a dispus încetarea contractului de

închiriere, la data de 1 martie 2000, încheiat cu intimata SC P. SA.

La data de 1 martie 2000, a mai susținut recurenta,

intimata SC P. SA nu mai era titulara dreptului de folosință.

Prin cea de-a treia critică, recurenta a susținut că

a fost greșit obligată la plata penalităților în sumă de 207.680.547 lei.

Recurenta a argumentat că, după data de 31 decembrie

1997 - 31 octombrie 1999, contractul de asociere nu s-a prelungit legal,

întrucât intervenise adresa nr. 105/1998 a P.M.B. și că dispozițiile art. 19

din contract nu erau aplicabile pentru intervalul 31 decembrie 1997 - 31

octombrie 1999, așa cum a reținut instanța de apel.

După data de 31 decembrie 1997, reclamanta a

considerat că, atât SC P. SA, cât și SC L.C. SRL au ocupat acest spațiu fără

titlu.

Pentru perioada următoare lunii decembrie 1997,

calculul echivalentului chiriei este de 54.996.216 lei, pe care recurenta

susține că l-a acceptat încă de la fond.

În subsidiar, dacă s-ar trece peste argumentele

privind inaplicabilitatea sancțiunii pentru plata cu întârziere, recurenta a

contestat cuantumul sumei datorate, apreciind că ar fi doar de 10.462.114 lei.

De asemenea, a contestat și cuantumul penalităților și a arătat că, în urma

punctajului, intimata-reclamantă a recunoscut debitul de 70.833.152 lei și că a

solicitat devalorizarea sumei recunoscute cu rata inflației și nu penalități.

În fine, cu privire la cererea principală, s-a mai

susținut că s-a prorogat discutarea probei cu expertiză, după care instanța a

considerat că proba nu este utilă cauzei și a trecut la soluționarea cauzei.

Ultima critică vizează cererea reconvențională prin

care recurenta se consideră îndreptățită să încaseze suma de 117.787.059 lei,

reprezentând comision nelegal însușit de reclamantă.

Prin art. 13 din contractul de asociere, s-a stabilit

expres obligația de a-i deconta intimatei cheltuielile de întreținere, plata

salariilor, chirii și alte cheltuieli, pe care aceasta din urmă le-a achitat,

dar nu și comision de 10%, astfel că sumele facturate cu acest titlu, a

susținut recurenta, s-au încasat nelegal.

În consecință, recurenta a solicitat casarea

hotărârilor pronunțate în cauză și, în fond, respingerea acțiunii principale și

admiterea cererii reconvenționale. În subsidiar, recurenta a solicitat casarea

hotărârilor și trimiterea cauzei pentru rejudecare.

Recursul este întemeiat pentru următoarele

considerente:

Problema de drept, pusă în discuție prin motivele de

recurs, privește, în principal, termenul contractului, mai concret, termenul

până la care acesta își produce efectele și, în raport cu acesta, dacă

celelalte capete de cerere privind sumele datorate, rezilierea contractului și

evacuarea, au fost corect soluționate.

Instanțele care au soluționat cauza au ajuns la

concluzia corectă că raporturile juridice dintre părțile în proces s-au

stabilit conform contractului de asociere nr. 5984 din 1992, prin care s-a

stipulat un termen de 3 ani pentru derularea acestuia, conform art. 3, cu

posibilitate de prelungire pe o perioadă de încă un an, dacă nici una din părți

nu-și manifestă intenția de a înceta contractul.

Părțile nu și-au exprimat voința de a înceta

contractul, ci, dimpotrivă, și-au manifestat acordul expres, conform

răspunsului la adresa nr. 760 din 1995, emisă de recurentă, de a continua

raporturile juridice, „continuarea asocierii nr. 5984 din 22 iulie 1992, până

la limita contractului de închiriere cu I.C.R.A.L. Herăstrău”.

Legătura dintre contractul de asociere, încheiat de

părțile în proces, și contractul de locațiune al intimatei, încheiat cu I.C.R.A.L.

Herăstrău, rezultă din obligația asumată de intimata SC P. SA de a pune la

dispoziție un spațiu pentru desfășurarea actelor de comerț, spațiu pe care

aceasta îl deținea, la rândul său, în locațiune.

Din contractul aflat la dosarul de la fond, rezultă

că, la data de 7 decembrie 1992, contractul intimatei, încheiat cu I.C.R.A.L.

Herăstrău pentru spațiul comercial, a fost prelungit pentru o perioadă de 5

ani, după care a operat tacita relocațiune.

Din coroborarea conținutului adresei nr. 820 din 6

martie 1995, cu prevederile contractului de locațiune la care s-a făcut

trimitere în privința duratei asocierii, rezultă că asocierea din contractul nr.

5984 din 22 iulie 1992 a fost prelungită prin voința expresă a părților, care,

astfel, au modificat implicit procedura de prelungire, care a fost, inițial,

stabilită prin contractul de asociere

[

art. 3 alin. (2) și (3)].

După această dată a operat tacita relocațiune în

contractul de locațiune, cu efecte și asupra contractului de asociere până la

data de 23 noiembrie 1999, când contractul a fost denunțat.

Întrucât contractul de asociere nu implică doar

folosința spațiului, ci și acte de comerț săvârșite în acest spațiu, față de

natura și complexitatea acestuia, nu se poate reține încetarea contractului

prin simplul fapt că s-a împlinit termenul stipulat în condițiile arătate și

aceasta, întrucât spațiul a rămas în folosință, iar actele de comerț au

continuat până la data denunțării prin notificare.

Revenind la obligația de plată a cotei de asociere,

care a constituit primul capăt de cerere, este de reținut că această obligație

contractuală subzistă până la data de 31 octombrie 1999, așa cum au reținut

instanțele care au soluționat cauza.

Ceea ce nu s-a stabilit cu exactitate este cuantumul

sumei datorate drept cotă de asociere, față de calculul aflat la dosarul de la

fond, prin care s-a cerut suma de 125.743.620 lei, din care intimata a

recunoscut cu totul, în subsidiar, 104.621.144 lei, pentru ca, în motivele 2 și

3, să recunoască 70.833.152 lei, și apoi 54.916.216 lei, în care este cuprins

și comisionul, care, în opinia recurentei, este nedatorat.

Așadar, cuantumul cotei de asociere nu a fost

stabilit corect.

Mai mult, recurenta a inițiat o verificare comună în

urma căreia i-a comunicat intimatei că, la data de 17 ianuarie 2000, debitul

său este de 66.300.426 lei.

A doua problemă, care trebuia examinată și lămurită

de instanțe, era cea referitoare la efectele clauzei penale stipulată pentru

sancționarea întârzierii plății (art. 19).

Întrucât contractul a fost prelungit până la limita

contractului de locațiune, această clauză a operat până la denunțarea

contractului de asociere, așa încât penalitățile de întârziere în plată sunt

datorate.

Dar, pentru că nu a fost stabilită cu exactitate suma

datorată conform facturilor enumerate în situația de la fond, urmează să se

determine cuantumul penalităților în raport cu suma corect calculată.

Pentru a răspunde la critica referitoare la

respingerea cererii reconvenționale, prin care a fost pus în discuție

comisionul încasat nejustificat de intimata-reclamantă, sunt de observat

prevederile art. 13 din contract, pe care ambele părți își bazează susținerile.

Prin art. 13 din contractul de asociere s-a stipulat

că sumele care privesc plata salariilor și a celorlalte drepturi bănești,

precum și cele referitoare la cheltuielile de întreținere

administrativ-gospodărești, chirii și cheltuieli de orice altă natură efectuate

de SC P. SA, se vor deconta de SC L.C. SRL, pe baza actelor legale.

Rezultă că orice cheltuieli justificate cu înscrisuri,

care sunt făcute de intimata-reclamantă se decontează de recurentă.

Facturile depuse ca probă la fond poartă, în adevăr,

mențiunea „comision de 10%”, care se aplică la diversele sume trecute ca

reprezentând chirie, telefon, T.V.A, etc.

Aceste facturi, care au fost reluate în tabelul

justificativ de la dosarul de apel, privesc sume facturate și anterior datei de

31 decembrie 1997, de la care s-a pornit în calculul din acțiunea principală,

așa încât în raport cu mențiunea „comision” nejustificată în concret cu acte,

în sensul că intră în noțiunea de alte cheltuieli pe care reclamanta le-a făcut

și care, conform art. 13 din contract, se impun a fi suportate de recurenta-pârâtă,

pretențiile din cererea reconvențională apar întemeiate. Numai că, și de

această dată, se pune problema cuantificării sumei în măsura în care va fi

probată în condițiile art. 13 din contract, pentru fiecare factură în parte.

De asemenea, actualizarea eventualei sume rezultate

din calcul nu poate fi făcută în lipsa probelor în legătură cu indicele mediu

de inflație, care a operat în perioada dintre data încasării și cea a

restituirii.

În contextul celor arătate, critica referitoare la

greșita soluționare a capătului de cerere privind rezilierea contractului este

nefondată.

Este, de asemenea, nerelevantă, în cauză,

corespondența și negocierea recurentei pentru cumpărarea spațiului, întrucât,

pentru perioada luată în discuție, este evident că spațiul s-a aflat în

asociere la dispoziția recurentei, care a desfășurat acte de comerț, pentru

care a plătit, cel puțin în parte, cota de asociere.

În fine și problema evacuării în lipsa probelor, care

să ateste că titularul locațiunii este recurenta, însăși, a fost corect

soluționată. Susținerea recurentei, în legătură cu lipsa titlului intimatei,

cel puțin pentru perioada în litigiu, nu poate fi primită câtă vreme contractul

de asociere a produs efecte până la data denunțării, așa cum deja s-a arătat.

În consecință, conform art. 304 pct. 9, raportat la art.

314 C. proc. civ., întrucât situația de fapt a fost numai în parte stabilită de

instanțele care au soluționat cauza, pentru motivele arătate recursul se va

admite, decizia pronunțată în apel va fi casată, iar cauza se va trimite,

pentru rejudecare, la Curtea de Apel București, pentru completarea probelor și

stabilirea corectă a sumelor datorate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC L.C. SRL București,

împotriva deciziei nr. 41/A din 12 februarie 2002 a Curții de Apel București,

secția VI comercială, pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță

pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 4 iunie 2003.