ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 696/2003

Asupra recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta

S.N.C.F.R. R.A., a chemat în judecată pe pârâta S.C. S. S.A. Constanța

solicitând obligarea acesteia la plata tarifelor de imobilizare a vagoanelor,

actualizate cu indicele de inflație, pentru întârzierea încărcării mijloacelor

de transport peste termenul liber tarifar.

Pârâta

a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. N.S.S., solicitând ca aceasta

să fie obligată la plata sumelor reprezentând imobilizări vagoane (77.365.500

lei) și cheltuieli de judecată (8.679.160 lei), întrucât predătoarea mărfii

este chemata în garanție și se face vinovată de întârzierea operațiunii de

amarare.

Tribunalul

Constanța, prin sentința civilă 1752 din 27 iunie 2000 a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, a admis acțiunea și cererea de

chemare în garanție, obligând pe S.C. S. la plata sumei de 77.364.500 lei

tarife de imobilizare a vagoanelor, la 19.330.593 lei diferență rezultată din

reactualizarea sumei și la 5.082.804 lei cheltuieli de judecată către

reclamantă iar pe S.C. N.S.S. la 77.364.500 lei tarife de imobilizare și

10.422.384 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

Instanța

de fond a reținut, în esență, că în calitate de beneficiar al transportului,

pârâta avea obligația să încarce mijloacele de transport în termenele stabilite

de art. 7 pct. 1 din TLM, altfel suportând plata unor penalități calculate în

funcție de numărul de vagoane imobilizate și de ore de întârziere (art. 10 din

T.L.M.).

Cu

privire la reactualizarea sumei, instanța a făcut aplicație dispozițiilor art. 1084

C. civ considerând că beneficiul de care a fost lipsită reclamanta reprezintă

actualizarea cu indicele de inflație a debitului.

Chemata

în garanție a fost considerată vinovată de întârzierea în operațiunea de

încărcare a celor 96 de vagoane pentru că operațiunea de amarare nu s-a făcut

în ritmul descărcării rolelor din navă.

Curtea

de Apel Constanța, soluționând apelurile declarate de pârâtă și chemata în

garanție, prin decizia civilă 979/COM din 6 decembrie 2000, a respins cererile

formulate considerând că între reclamantă și pârâtă s-a născut un raport

juridic din contractul de transport care a determinat obligația predătorului să

încarce vagoanele într-un anumit interval de timp, depășit însă din cauza

amarării defectuoase a mărfii de care se face vinovată chemata în garanție.

Instanța

de apel mai reține că pârâta nu și-a majorat pretențiile față de chemata în

garanție așa încât nu putea să acorde mai mult decât a cerut.

Împotriva

deciziei astfel pronunțate, pârâta S.C. S. S.A. Constanța a declarat recurs la

data de 11 decembrie 2000, fără a întemeia expres, cererea de unul dintre

motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Recurenta

susține lipsa calității sale procesuale, contractul de transport încheindu-se

între expeditor și cărăuș iar reclamanta nu a făcut dovada unei asemenea

convenții. De altfel imobilizarea vagoanelor survenită în stația de predare

este imputabilă expeditorului mărfii și nu prestatorului de servicii portuare

pentru că depășirea termenului de încărcare a fost determinat de greșita

amarare a mărfii, care era în sarcina altei societăți comerciale.

Recursul

este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune.

Prin

contractul 244 din 23 iunie 1998, S.C. S. S.A. Constanța, în calitate de

prestator de servicii, se obliga față de beneficiarul S.C. N.S.S. SRL Constanța

să preia mărfurile conform documentelor de transport și să întocmească avizul

de expediție potrivit cu instrucțiunile beneficiarului de prestații și cu

reglementările legale în vigoare (art. 5.1 lit. a) și c) din contract). Același

articol prevedea obligația pârâtei recurente să deconteze pe bază de factură

contravaloarea descărcării mărfii, comisionul, imobilizări vagoane, manevra

vagoanelor și barjelor, indicând elemente de identificare, adică natura

cheltuielilor.

Beneficiarul

de prestații s-a obligat să transmită prestatorului de servicii dispoziții și

instrucțiuni privind expedierea mărfii (art. 5.2).

Încheiat

în asemenea termeni, contractul celor două părți capătă, pe lângă caracterul de

prestări de servicii și natura mandatului fără reprezentare care conferă

mandatarului - recurent, personal calitatea de debitor, creditor sau titular al

dreptului, în raporturile cu terții.

De

aceea prestatorului de servicii îi revenea și sarcina întocmirii planului de

transport și a avizelor de expediție pentru mijloacele de transport maritime,

fluviale, feroviare sau auto.

Schimbându-se

așadar regulile generale ale contractului de mandat, recurenta avea obligația

contractuală să efectueze operațiile pe care să le deconteze pe bază de factură

beneficiarei prestațiilor [art. 5.1. lit. f)].

Astfel

se explică dobândirea calității procesuale pasive a recurentei. De altfel

concluzia instanței de apel privind existența raporturilor comerciale dintre

reclamantă și pârâtă, este consecința notelor de constatare a Direcției CF Port

Constanța a Registrului veghetor CFR și a ordinelor de plată, pârâta recurentă

fiind în nume propriu semnatara acestora.

Instanțele

de fond interpretând judicios actele deduse judecății și raporturile juridice

născute între părți, au pronunțat hotărâri legale și temeinice.

Urmează

așadar, ca în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Curtea să respingă

ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei civile 979/COM din 6 decembrie

2000 pronunțată de Curtea de Apel Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. S.

S.A. Constanța împotriva deciziei nr. 979 COM din 6 decembrie 2000 a Curții de

Apel Constanța, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 7 februarie 2003.