ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5931/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 16 mai 2003, astfel cum a fost precizată, reclamanta C.F.R. M. SA a solicitat obligarea pârâtei SC C. SRL la plata sumei de 73.142,57 CHF în echivalent lei la data plății, cu cheltuieli de judecată. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 9183 din 2 iulie 2004 a respins acțiunea reclamantei cu motivarea că transportul vagoanelor rămase sub sechestru în stația L. instituit la cererea pârâtei, nu era asigurat de către aceasta ci de o altă societate, așa încât nu intră sub incidența convenției încheiate.

Prin decizia nr. 273 din 4 aprilie 2005, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului pe care a schimbat-o în tot în sensul că a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată și a obligat pârâta la 73.142,57 CHF în echivalent lei la data plății la cursul B.N.R. cu titlu de despăgubiri, la 69.172.476 lei cheltuieli de judecată și la 9.230.000 lei reprezentând onorariu de expert, către reclamantă. S-a reținut în considerentele deciziei că intimata pârâtă avea calitatea de transportator intermediar pentru diverse firme din rețeaua C.F.R., de la care beneficia de anumite reduceri tarifare la transporturile de mărfuri.

Că din cele 12 vagoane sechestrate inițial, ulterior au rămas sechestrate numai două pentru care pârâta cu adresa din 26 octombrie 1999 înaintată reclamantei a precizat că va efectua plata tarifului, orar de utilizare în baza contractului, după ce îi vor fi comunicate documentele însoțitoare ale vagoanelor. Împotriva acestei decizii, pârâta SC C. SRL a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. și a solicitat casarea acesteia și menținerea ca fiind legală și temeinică a sentinței Tribunalul București, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamantă. A susținut recurenta că în mod eronat instanța de apel a reținut că în speță ne aflăm în prezența contractului de plată centralizată, când chiar intimata și-a susținut pretențiile în temeiul unei convenții civile.

Că datorită acestei erori, instanța de apel a reținut în mod greșit că recurenta a avut calitatea de transportator intermediar față de vagoanele din litigiu, și nu SC U. SA, societate prin intermediul căreia au intrat în țară un număr de 25 vagoane. S-a invocat că această societate a efectuat și transportul celor 10 vagoane scoase ilegal de sub sechestru asigurător, dar nu de către recurentă așa cum s-a reținut printr-o hotărâre judecătorească pe care a atacat-o cu apel ce a fost admis de instanța de control judiciar. Recurenta a susținut că în mod greșit instanța de apel a apreciat că adresa din 26 octombrie 1999 reprezintă o recunoaștere de către pârâtă a pretențiilor reclamantei, fără a se avea în vedere cele două scrisori de trăsură care deși sunt completate pe numele pârâtei nu au fost recunoscute ca fiind legale de către B.V.

și au fost returnate către C.F.R. M. Instanța de apel a făcut aprecieri contrar actelor existente la dosar din care rezultă că reclamanta trebuia să se îndrepte împotriva altei firme de transport și nu împotriva pârâtei care nu poate răspunde pentru plata tarifelor de transport ale vagoanelor din litigiu. A arătat recurenta că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, întrucât nu a avut în vedere contractul care se referă la transporturile care se efectuează de SC C. SRL, care nu are legătură cu vagoanele din litigiu, pentru care se face vinovată o altă societate. Prin întâmpinare, intimata C.F.R. M. SA cu sediul în București a solicitat respingerea recursului, întrucât corect s-a reținut în decizia atacată că pârâta datorează contravaloarea tarifelor de utilizare pentru vagoanele din litigiu, așa cum de altfel recurenta a recunoscut prin adresa din 26 octombrie 1999. Recursul nu este fondat.

Între părți s-a încheiat contractul având ca obiect acordarea de reduceri tarifare la transporturile de mărfuri în tranzit, de import și export în vagoane C.F.R., precum și la plata centralizată a tarifelor de transport convenite pe parcurs C.F.R., a tarifelor accesorii și a eventualelor imobilizări, pe bază de decont și factura lunară, întocmite de transportator. La art. 6.1 din contract s-a prevăzut clauza potrivit căreia dacă vagoanele staționează în punctele de frontieră românești din vina clientului sau a clienților acestuia (lipsă documente, scrisori de trăsură eronat întocmite, neasigurarea mărfii), clientul va plăti tarife. În raport de aceste dispoziții legale și de probele administrate în cauză, în mod corect instanța de apel a reținut că recurenta pârâtă trebuie să suporte plata tarifului orar de utilizare pentru vagoanele ce formează obiectul litigiului dedus judecății.

Recurenta pârâtă în calitate de transportator intermediar, a recunoscut prin adresa din 26 octombrie 1999 pentru vagoane rămase în urma ridicării sechestrului înființat inițial pentru un număr de 12 vagoane, că va efectua plata în baza contractului încheiat cu intimata, numai după ce i se va transmite documentele însoțitoare ale vagoanelor. Este adevărat că adresa se referă numai la unul din cele două vagoane ce formează obiectul litigiului. Această probă se coroborează cu procesul verbal încheiat la 10 februarie 2000 între părți, în care s-a menționat că recurenta pârâtă s-a angajat să achite contravaloarea chiriei vagoanelor încărcate cu motorină din litigiu, în contul de plată centralizată și eventualele tarife și staționări până la expedierea lor din stație.

Pe de altă parte cu adresa din 10 martie 2000 D.G.V. a comunicat pârâtei că aceasta a stabilit raporturi juridice directe cu B.V.G., abia la data de 9 martie 2000 odată cu depunerea scrisorilor de trăsură întocmite conform normelor legale prin care se dovedește încheierea unui contract de transport. S-a menționat că staționarea celor două vagoane este datorată pârâtei până ce aceasta va solicita regimul vamal corespunzător. Mai mult, B.V.G. a încunoștințat-o pe intimata reclamantă cu adresa din 9 martie 2000 că recurenta pârâtă este cea care nu a îndeplinit formalitățile vamale. În raport de considerentele reținute susținerea pârâtei că nu datorează suma pretinsă de reclamantă reprezentând tarife de utilizare și majorări de întârziere va fi înlăturată întrucât nu are suport probator.

Argumentul recurentei că o altă societate, respectiv SC U. SA a avut calitatea de transportator intermediar față de vagoanele din litigiu este o simplă apărare, care nu a fost dovedită. Critica recurentei că instanța de apel nu a pus în vedere intimatei să facă dovada transportului celor 23 de vagoane din totalul de 25 care au intrat în țară va fi înlăturată, întrucât litigiul dedus judecății se referă numai la cele două vagoane în raport de care reclamanta a demonstrat că pârâta trebuie să răspundă pentru paguba cauzată reprezentând tarife de utilizare și majorări de întârziere. Așa fiind, decizia instanței de apel este pronunțată cu respectarea legii și pe cale de consecință, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC C. SRL București, împotriva deciziei nr. 273 din 4 aprilie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2005.