ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5931/2005
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5931/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 16 mai
2003, astfel cum a fost precizată, reclamanta C.F.R. M. SA a solicitat
obligarea pârâtei SC C. SRL la plata sumei de 73.142,57 CHF în echivalent lei
la data plății, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul București, secția a VI-a
comercială, prin sentința nr. 9183 din 2 iulie 2004 a respins acțiunea
reclamantei cu motivarea că transportul vagoanelor rămase sub sechestru în
stația L. instituit la cererea pârâtei, nu era asigurat de către aceasta ci de
o altă societate, așa încât nu intră sub incidența convenției încheiate.
Prin decizia nr. 273 din 4 aprilie
2005, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul
declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului pe care a schimbat-o în
tot în sensul că a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată și a obligat
pârâta la 73.142,57 CHF în echivalent lei la data plății la cursul B.N.R. cu
titlu de despăgubiri, la 69.172.476 lei cheltuieli de judecată și la 9.230.000
lei reprezentând onorariu de expert, către reclamantă.
S-a reținut în considerentele
deciziei că intimata pârâtă avea calitatea de transportator intermediar pentru
diverse firme din rețeaua C.F.R., de la care beneficia de anumite reduceri
tarifare la transporturile de mărfuri. Că din cele 12 vagoane sechestrate
inițial, ulterior au rămas sechestrate numai două pentru care pârâta cu adresa din
26 octombrie 1999 înaintată reclamantei a precizat că va efectua plata
tarifului, orar de utilizare în baza contractului, după ce îi vor fi comunicate
documentele însoțitoare ale vagoanelor.
Împotriva acestei decizii, pârâta SC
C. SRL a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. și a
solicitat casarea acesteia și menținerea ca fiind legală și temeinică a
sentinței Tribunalul București, în sensul respingerii acțiunii formulată de
reclamantă.
A susținut recurenta că în mod
eronat instanța de apel a reținut că în speță ne aflăm în prezența contractului
de plată centralizată, când chiar intimata și-a susținut pretențiile în temeiul
unei convenții civile. Că datorită acestei erori, instanța de apel a reținut în
mod greșit că recurenta a avut calitatea de transportator intermediar față de
vagoanele din litigiu, și nu SC U. SA, societate prin intermediul căreia au
intrat în țară un număr de 25 vagoane.
S-a invocat că această societate a
efectuat și transportul celor 10 vagoane scoase ilegal de sub sechestru asigurător,
dar nu de către recurentă așa cum s-a reținut printr-o hotărâre judecătorească
pe care a atacat-o cu apel ce a fost admis de instanța de control judiciar.
Recurenta a susținut că în mod
greșit instanța de apel a apreciat că adresa din 26 octombrie 1999 reprezintă o
recunoaștere de către pârâtă a pretențiilor reclamantei, fără a se avea în
vedere cele două scrisori de trăsură care deși sunt completate pe numele
pârâtei nu au fost recunoscute ca fiind legale de către B.V. și au fost
returnate către C.F.R. M.
Instanța de apel a făcut aprecieri
contrar actelor existente la dosar din care rezultă că reclamanta trebuia să se
îndrepte împotriva altei firme de transport și nu împotriva pârâtei care nu
poate răspunde pentru plata tarifelor de transport ale vagoanelor din litigiu.
A arătat recurenta că instanța de
fond a pronunțat o hotărâre legală, întrucât nu a avut în vedere contractul
care se referă la transporturile care se efectuează de SC C. SRL, care nu are
legătură cu vagoanele din litigiu, pentru care se face vinovată o altă
societate.
Prin întâmpinare, intimata C.F.R. M.
SA cu sediul în București a solicitat respingerea recursului, întrucât corect
s-a reținut în decizia atacată că pârâta datorează contravaloarea tarifelor de
utilizare pentru vagoanele din litigiu, așa cum de altfel recurenta a
recunoscut prin adresa din 26 octombrie 1999.
Recursul nu este fondat.
Între părți s-a încheiat contractul
având ca obiect acordarea de reduceri tarifare la transporturile de mărfuri în
tranzit, de import și export în vagoane C.F.R., precum și la plata centralizată
a tarifelor de transport convenite pe parcurs C.F.R., a tarifelor accesorii și
a eventualelor imobilizări, pe bază de decont și factura lunară, întocmite de
transportator.
La art. 6.1 din contract s-a
prevăzut clauza potrivit căreia dacă vagoanele staționează în punctele de
frontieră românești din vina clientului sau a clienților acestuia (lipsă
documente, scrisori de trăsură eronat întocmite, neasigurarea mărfii), clientul
va plăti tarife.
În raport de aceste dispoziții
legale și de probele administrate în cauză, în mod corect instanța de apel a
reținut că recurenta pârâtă trebuie să suporte plata tarifului orar de
utilizare pentru vagoanele ce formează obiectul litigiului dedus judecății.
Recurenta pârâtă în calitate de
transportator intermediar, a recunoscut prin adresa din 26 octombrie 1999
pentru vagoane rămase în urma ridicării sechestrului înființat inițial pentru
un număr de 12 vagoane, că va efectua plata în baza contractului încheiat cu
intimata, numai după ce i se va transmite documentele însoțitoare ale
vagoanelor.
Este adevărat că adresa se referă
numai la unul din cele două vagoane ce formează obiectul litigiului.
Această probă se coroborează cu
procesul verbal încheiat la 10 februarie 2000 între părți, în care s-a
menționat că recurenta pârâtă s-a angajat să achite contravaloarea chiriei
vagoanelor încărcate cu motorină din litigiu, în contul de plată centralizată
și eventualele tarife și staționări până la expedierea lor din stație.
Pe de altă parte cu adresa din 10
martie 2000 D.G.V. a comunicat pârâtei că aceasta a stabilit raporturi juridice
directe cu B.V.G., abia la data de 9 martie 2000 odată cu depunerea scrisorilor
de trăsură întocmite conform normelor legale prin care se dovedește încheierea
unui contract de transport.
S-a menționat că staționarea celor
două vagoane este datorată pârâtei până ce aceasta va solicita regimul vamal
corespunzător.
Mai mult, B.V.G. a încunoștințat-o
pe intimata reclamantă cu adresa din 9 martie 2000 că recurenta pârâtă este cea
care nu a îndeplinit formalitățile vamale.
În raport de considerentele reținute
susținerea pârâtei că nu datorează suma pretinsă de reclamantă reprezentând
tarife de utilizare și majorări de întârziere va fi înlăturată întrucât nu are
suport probator.
Argumentul recurentei că o altă
societate, respectiv SC U. SA a avut calitatea de transportator intermediar față
de vagoanele din litigiu este o simplă apărare, care nu a fost dovedită.
Critica recurentei că instanța de
apel nu a pus în vedere intimatei să facă dovada transportului celor 23 de
vagoane din totalul de 25 care au intrat în țară va fi înlăturată, întrucât
litigiul dedus judecății se referă numai la cele două vagoane în raport de care
reclamanta a demonstrat că pârâta trebuie să răspundă pentru paguba cauzată
reprezentând tarife de utilizare și majorări de întârziere.
Așa fiind, decizia instanței de apel
este pronunțată cu respectarea legii și pe cale de consecință, potrivit art. 312
alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de
pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta
SC C. SRL București, împotriva deciziei nr. 273 din 4 aprilie 2005, pronunțată
de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțata în ședință publică,
astăzi 9 decembrie 2005.