ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 09.12.2005

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5931/2005

HOTĂRÂRE
09.12.2005
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5931/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 16 mai

2003, astfel cum a fost precizată, reclamanta C.F.R. M. SA a solicitat

obligarea pârâtei SC C. SRL la plata sumei de 73.142,57 CHF în echivalent lei

la data plății, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, prin sentința nr. 9183 din 2 iulie 2004 a respins acțiunea

reclamantei cu motivarea că transportul vagoanelor rămase sub sechestru în

stația L. instituit la cererea pârâtei, nu era asigurat de către aceasta ci de

o altă societate, așa încât nu intră sub incidența convenției încheiate.

Prin decizia nr. 273 din 4 aprilie

2005, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului pe care a schimbat-o în

tot în sensul că a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată și a obligat

pârâta la 73.142,57 CHF în echivalent lei la data plății la cursul B.N.R. cu

titlu de despăgubiri, la 69.172.476 lei cheltuieli de judecată și la 9.230.000

lei reprezentând onorariu de expert, către reclamantă.

S-a reținut în considerentele

deciziei că intimata pârâtă avea calitatea de transportator intermediar pentru

diverse firme din rețeaua C.F.R., de la care beneficia de anumite reduceri

tarifare la transporturile de mărfuri. Că din cele 12 vagoane sechestrate

inițial, ulterior au rămas sechestrate numai două pentru care pârâta cu adresa din

26 octombrie 1999 înaintată reclamantei a precizat că va efectua plata

tarifului, orar de utilizare în baza contractului, după ce îi vor fi comunicate

documentele însoțitoare ale vagoanelor.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC

solicitat casarea acesteia și menținerea ca fiind legală și temeinică a

sentinței Tribunalul București, în sensul respingerii acțiunii formulată de

reclamantă.

A susținut recurenta că în mod

eronat instanța de apel a reținut că în speță ne aflăm în prezența contractului

de plată centralizată, când chiar intimata și-a susținut pretențiile în temeiul

unei convenții civile. Că datorită acestei erori, instanța de apel a reținut în

mod greșit că recurenta a avut calitatea de transportator intermediar față de

vagoanele din litigiu, și nu SC U. SA, societate prin intermediul căreia au

intrat în țară un număr de 25 vagoane.

S-a invocat că această societate a

efectuat și transportul celor 10 vagoane scoase ilegal de sub sechestru asigurător,

dar nu de către recurentă așa cum s-a reținut printr-o hotărâre judecătorească

pe care a atacat-o cu apel ce a fost admis de instanța de control judiciar.

Recurenta a susținut că în mod

greșit instanța de apel a apreciat că adresa din 26 octombrie 1999 reprezintă o

recunoaștere de către pârâtă a pretențiilor reclamantei, fără a se avea în

vedere cele două scrisori de trăsură care deși sunt completate pe numele

pârâtei nu au fost recunoscute ca fiind legale de către B.V. și au fost

returnate către C.F.R. M.

Instanța de apel a făcut aprecieri

contrar actelor existente la dosar din care rezultă că reclamanta trebuia să se

îndrepte împotriva altei firme de transport și nu împotriva pârâtei care nu

poate răspunde pentru plata tarifelor de transport ale vagoanelor din litigiu.

A arătat recurenta că instanța de

fond a pronunțat o hotărâre legală, întrucât nu a avut în vedere contractul

care se referă la transporturile care se efectuează de SC C. SRL, care nu are

legătură cu vagoanele din litigiu, pentru care se face vinovată o altă

societate.

Prin întâmpinare, intimata C.F.R. M.

SA cu sediul în București a solicitat respingerea recursului, întrucât corect

s-a reținut în decizia atacată că pârâta datorează contravaloarea tarifelor de

utilizare pentru vagoanele din litigiu, așa cum de altfel recurenta a

recunoscut prin adresa din 26 octombrie 1999.

Recursul nu este fondat.

Între părți s-a încheiat contractul

având ca obiect acordarea de reduceri tarifare la transporturile de mărfuri în

tranzit, de import și export în vagoane C.F.R., precum și la plata centralizată

a tarifelor de transport convenite pe parcurs C.F.R., a tarifelor accesorii și

a eventualelor imobilizări, pe bază de decont și factura lunară, întocmite de

transportator.

La art. 6.1 din contract s-a

prevăzut clauza potrivit căreia dacă vagoanele staționează în punctele de

frontieră românești din vina clientului sau a clienților acestuia (lipsă

documente, scrisori de trăsură eronat întocmite, neasigurarea mărfii), clientul

va plăti tarife.

În raport de aceste dispoziții

legale și de probele administrate în cauză, în mod corect instanța de apel a

reținut că recurenta pârâtă trebuie să suporte plata tarifului orar de

utilizare pentru vagoanele ce formează obiectul litigiului dedus judecății.

Recurenta pârâtă în calitate de

transportator intermediar, a recunoscut prin adresa din 26 octombrie 1999

pentru vagoane rămase în urma ridicării sechestrului înființat inițial pentru

un număr de 12 vagoane, că va efectua plata în baza contractului încheiat cu

intimata, numai după ce i se va transmite documentele însoțitoare ale

vagoanelor.

Este adevărat că adresa se referă

numai la unul din cele două vagoane ce formează obiectul litigiului.

Această probă se coroborează cu

procesul verbal încheiat la 10 februarie 2000 între părți, în care s-a

menționat că recurenta pârâtă s-a angajat să achite contravaloarea chiriei

vagoanelor încărcate cu motorină din litigiu, în contul de plată centralizată

și eventualele tarife și staționări până la expedierea lor din stație.

Pe de altă parte cu adresa din 10

martie 2000 D.G.V. a comunicat pârâtei că aceasta a stabilit raporturi juridice

directe cu B.V.G., abia la data de 9 martie 2000 odată cu depunerea scrisorilor

de trăsură întocmite conform normelor legale prin care se dovedește încheierea

unui contract de transport.

S-a menționat că staționarea celor

două vagoane este datorată pârâtei până ce aceasta va solicita regimul vamal

corespunzător.

Mai mult, B.V.G. a încunoștințat-o

pe intimata reclamantă cu adresa din 9 martie 2000 că recurenta pârâtă este cea

care nu a îndeplinit formalitățile vamale.

În raport de considerentele reținute

susținerea pârâtei că nu datorează suma pretinsă de reclamantă reprezentând

tarife de utilizare și majorări de întârziere va fi înlăturată întrucât nu are

suport probator.

Argumentul recurentei că o altă

societate, respectiv SC U. SA a avut calitatea de transportator intermediar față

de vagoanele din litigiu este o simplă apărare, care nu a fost dovedită.

Critica recurentei că instanța de

apel nu a pus în vedere intimatei să facă dovada transportului celor 23 de

vagoane din totalul de 25 care au intrat în țară va fi înlăturată, întrucât

litigiul dedus judecății se referă numai la cele două vagoane în raport de care

reclamanta a demonstrat că pârâta trebuie să răspundă pentru paguba cauzată

reprezentând tarife de utilizare și majorări de întârziere.

Așa fiind, decizia instanței de apel

este pronunțată cu respectarea legii și pe cale de consecință, potrivit art. 312

alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtă.

Respinge recursul declarat de pârâta

SC C. SRL București, împotriva deciziei nr. 273 din 4 aprilie 2005, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 9 decembrie 2005.

Sursă