ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 767/2017

Decizia nr. 767/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov sub nr. x/93/2012 la data de 19 iulie 2012, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună: recunoașterea dreptului său de a autoriza utilizarea înregistrării prestației sale; constatarea încălcării de către societatea pârâtă a drepturilor sale conexe dreptului de autor privitoare la înregistrarea prestației sale; obligarea pârâtei la plata sumei de 700 de euro, echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României la data plății, reprezentând renumerația cuvenită pentru înregistrarea unui mesaj cu vocea sa; obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000 de euro, echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României din data plății, reprezentând renumerația cuvenită pentru utilizarea înregistrării pe o perioadă de 1 an de zile; obligarea pârâtei la plata sumei de 8.100 de euro, echivalent în lei, la cursul Băncii Naționale a României din data plății, reprezentând despăgubiri pentru încălcarea drepturilor conexe prin utilizarea fără drept a înregistrării ce conține vocea sa.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 92-98, art. 138

7

din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Prin sentința civilă nr. 988 din 9 octombrie 2012, Tribunalul Ilfov a respins cererea ca neîntemeiată, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, s-au reținut următoarele:

În cursul anului 2011, reclamantei, în calitate de prezentator de televiziune, i s-au luat probe de voce care urmau să fie utilizate de societatea pârâtă pentru robotul telefonic al acesteia. În acest scop, la începutul anului 2011, reclamanta a fost contactată de către martorul C. care a realizat probele de voce, iar ulterior agenția de relații publice a societății pârâte a comunicat faptul că aceste probe nu au fost acceptate, prețul solicitat pentru serviciile prestate fiind prea mare. Această situație de fapt reiese din susținerile părților, precum și din declarația martorului audiat în cauză.

Aspectul în privința căruia susținerile părților din cauză sunt contradictorii este acela dacă probele de voce au fost utilizate de către societatea pârâtă pentru robotul telefonic al acesteia, iar din materialul probator administrat, nu reiese că acest lucru s-ar fi întâmplat.

Martorul audiat a declarat că are cunoștință de faptul că vocea reclamantei s-a aflat pe robotul telefonic al pârâtei timp de 7 - 10 zile, din discuțiile telefonice avute cu reclamanta. Același martor a arătat că studioul unde activează a realizat ulterior o înregistrare a vocii unei alte persoane, pe nume x și presupune că la început pe robotul telefonic a apărut vocea x, apoi a reclamantei și din nou a Anei, precum și că a fost vorba de o încurcătură.

Prin urmare, martorul audiat nu are cunoștință direct despre cele relatate, ci numai din cele ce i s-au adus la cunoștință de către reclamantă, precum și din ceea ce el presupune. Or, o trăsătură specifică mărturiei este cunoașterea personală de către martor a faptelor litigioase pe care le relatează.

Nici conținutul corespondenței electronice purtate între părți și depuse la dosarul cauzei nu este de natură să conducă instanța la o concluzie contrară.

Din cuprinsul acesteia reiese faptul că între părți au existat discuții în ceea ce privește cuantumul onorariului ce urma a fi încasat de către reclamantă pentru utilizarea vocii sale, precum și faptul că reclamanta invocă săvârșirea de către societatea pârâtă a unei ilegalități constând în încălcarea drepturilor sale de autor, dar nu rezultă că reprezentantul societății pârâte ar fi recunoscut săvârșirea unei asemenea fapte.

Tribunalul a respins primul capăt al cererii de chemare în judecată, având ca obiect recunoașterea dreptului reclamantei de a autoriza utilizarea înregistrării prestației sale, deoarece acest drept îi este conferit reclamantei prin art. 98 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 8/1996, nefiind necesar a fi recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, care poate doar să constate încălcarea acestui drept, precum și obligarea persoanei care a încălcat acest drept la plata remunerației cuvenite precum și a eventualelor despăgubiri.

Tribunalul a respins ca neîntemeiate și pretențiile privind constatarea încălcării de către societatea pârâtă a drepturilor conexe dreptului de autor privitoare la înregistrarea prestației reclamantei, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 700 de euro, reprezentând remunerația cuvenită pentru această înregistrare, întrucât din materialul probator administrat în cauză nu a reieșit că societatea pârâtă ar fi încălcat acest drept.

Astfel, reclamanta a fost de acord cu înregistrarea vocii sale, prezentându-se în acest scop în studioul unde martorul audiat în cauză activează pentru a i se lua probe de voce. Nimic nu o împiedica pe reclamantă să solicite încheierea în prealabil a unui contract unde să fie prevăzută remunerația convenită pentru această înregistrare. Nu reiese din materialul probator faptul că părțile ar fi convenit plata unui onorariu de 700 de euro pentru efectuarea acestei înregistrări.

Tribunalul a respins ca neîntemeiate și solicitările de obligare a pârâtei la plata remunerației și a despăgubirii pentru utilizarea fără drept a acestei înregistrări, în temeiul art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, întrucât, din materialul probator administrat în cauză, nu a reieșit faptul că societatea pârâtă ar fi utilizat vocea reclamantei pe robotul său telefonic.

Prin Decizia nr. 94 din 7 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței menționate.

Prin Decizia nr. 1629 din 16 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut incidența cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece la pronunțarea deciziei au fost încălcate, pe de o parte, prevederile art. 287 și 295 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, cele ale art. 167 alin. (1) și art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

Prin hotărârea primei instanțe s-a confirmat calitatea reclamantei de titular de drepturi conexe, conferite de Legea nr. 8/1996, generate de înregistrarea sonoră necontestat a fi făcută, reținându-se, totodată, că nu s-a făcut dovada că societatea pârâtă a utilizat vocea pe robotul său telefonic, pentru ca drepturile să fie revendicate în contradictoriu cu aceasta.

În aceste condiții, instanța de apel, concluzionând că nu s-a făcut dovada că proba reprezintă o operă în sensul Legii nr. 8/1996, în absența unui contract privind înțelegerea părților, a depășit limitele fixate prin cererea de apel, conform art. 287 C. proc. civ. - la care nici nu s-a formulat întâmpinare -, care trebuie să vizeze hotărârea primei instanțe.

De asemenea, deși a încuviințat proba solicitată de către reclamantă cu înregistrarea audio, instanța de apel nu a făcut nicio referire în motivarea deciziei la această probă, astfel încât, în condițiile în care nu a revenit motivat asupra probei încuviințate, a fost încălcat art. 167 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că dovezile se încuviințează numai dacă pot aduce dezlegarea pricinii.

Pe de altă parte, au fost încălcate și prevederile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, deși, pe acest temei, s-a respins cererea de probe constând în reaudierea martorului audiat în fața primei instanțe, cu motivarea că împrejurările pe care partea înțelege să dovedească se pot proba și prin alte modalități, în justificarea soluției se analizează și deficiențele declarației acestuia, avându-se în vedere proba în analiza criticii aferente.

Înalta Curte a arătat că, în clarificarea acestei chestiuni, la rejudecare se vor avea în vedere și dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește pretențiile reclamantei justificate pe înregistrare - probă, s-a dispus ca instanța de apel să aibă în vedere susținerea din recurs referitoare la sensul afirmațiilor din motivarea acțiunii și a apelului vizând practica în industria artistică pentru remunerația solicitată pentru probe.

Prin Decizia nr. 286 din 20 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei împotriva sentinței nr. 988 din 9 octombrie 2012 a Tribunalului Ilfov, pe care a schimbat-o în tot, în sensul admiterii în parte a acțiunii, a obligării pârâtei la plata sumei de 665 euro în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru încălcarea dreptului de proprietate intelectuală al reclamantei, cu obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată în sumă de 6.280 lei, reprezentând cuantumul taxelor de timbru și onorariul avocatului reclamantei.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Conform corespondenței electronice purtate între părți, reclamanta a comunicat pârâtei un tarif de 500 euro pentru înregistrarea vocii și de 2.000 euro pentru utilizarea înregistrării pentru o perioadă de 1 an, anterior acestei corespondențe vocea reclamantei fiind înregistrată ca probă. Oferta nu a fost acceptată de pârâtă, care a comunicat reclamantei că poate plăti doar suma de 1.500 euro, astfel că negocierile privind utilizarea înregistrării nu s-au concretizat în sensul încheierii contractului. Cu toate acestea, pârâta a utilizat înregistrarea ce conținea vocea reclamantei, utilizare ce a avut loc pe o perioadă de 7 - 10 zile, după cum rezultă din declarațiile celor trei martori ascultați în cauză, în faza apelului. Relația de prietenie dintre martori și apelanta - reclamantă nu creează prezumția de lipsă de obiectivitate, așa cum susține intimata, aceste declarații sunt analizate în complexul întregului material probator, în condițiile în care partea potrivnică nu a administrat probe care să combată cele rezultate din declarațiile martorilor.

În raport de art. 103 alin. (1) și art. 94 din Legea nr. 8/1996, prin înregistrarea prestației constând în mesajul de întâmpinare la serviciul de relații cu clienții al pârâtei, reclamanta este titulara de drepturi conexe ale dreptului de autor, a căror încălcare antrenează răspunderea civilă pentru repararea prejudiciului cauzat, conform art. 139 alin. (1) din același act normativ.

Așa cum rezultă din conținutul art. 103 din Legea nr. 8/1996, înregistrarea sonoră este protejată independent de orice criteriu de originalitate și valoare, iar dreptul la protecție se naște din primul moment al fixării sunetelor. Fixarea unor sunete, ce nu reprezintă o operă protejată, generează tocmai prin operațiunea de fixare o existență proprie a sunetelor, care devin astfel creații autonome.

Înregistrarea vocii de către pârâtă nu constituie o încălcare a drepturilor patrimoniale conexe celor de autor ale reclamantei, care a autorizat fixarea interpretării sale, remunerația cuvenită pentru înregistrare nefiind, însă, achitată de pârâtă.

Așa cum rezultă din corespondența electronică a părților, prețul înregistrării urma să fie plătit odată cu remunerația pentru utilizare, nefiind dovedit prin probatoriul administrat că acesta a fost stabilit la suma de 700 euro, așa cum pretinde reclamanta prin acțiune. Singura mențiune a sumei de 700 euro se regăsește în notificările trimise de reclamantă pârâtei, notificări ulterioare negocierilor, prin care solicită acoperirea prejudiciului cauzat prin utilizarea înregistrării efectuate ca probă, fără autorizarea titularei de drepturi de proprietate intelectuală.

Instanța de apel a avut în vedere, deci, suma de 500 euro comunicată de reclamantă pârâtei, ca remunerație pentru înregistrarea probei vocale, efectuată cu acordul său, dar utilizată ilicit.

Încălcarea dreptului de comunicare se sancționează prin plata de despăgubiri, evaluate în raport de durata utilizării, de 10 zile, rezultată din probe, susținerea reclamantei potrivit căreia prejudiciul se constituie din suma solicitată cu titlu de remunerație pentru un an fiind lipsită de temei legal.

Una dintre condițiile reparării prejudiciului este certitudinea acestuia, atât în privința existenței, cât și a posibilității de evaluare, prejudiciul eventual nejustificând plata despăgubirilor. Afirmația pârâtei, potrivit căreia acordul său privind utilizarea înregistrării ar fi fost dat pe o perioadă de minim un an, nu poate fi reținută, întrucât are caracterul unei posibilități, ce nu este susceptibilă de evaluare, efectul negativ suferit de reclamantă fiind rezultatul unei acțiuni cu o anumită durată în timp.

În evaluarea despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei, instanța de apel a avut ca reper tariful comunicat de aceasta pârâtei, care, deși a refuzat încheierea contractului, a utilizat interpretarea fixată cu scopul efectuării unei selecții care presupunea evaluarea calităților fiecărui participant.

La stabilirea despăgubirilor se au în vedere dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, criteriile de la lit. a) din același text neputând fi utilizate, față de circumstanțele concrete ale cauzei. Sumele care ar fi fost legal datorate de către utilizator sunt stabilite prin prisma remunerației ce s-ar fi cuvenit reclamantei dacă s-ar fi finalizat negocierile părților, Curtea reținând ca element de apreciere a despăgubirilor și remunerația din contractul de cesiune din 2012. Acest contract constituie dovada împrejurării că remunerația solicitată de reclamantă nu este disproporționată față de sumele pe care le-a primit pentru interpretări similare celei din speță.

Așadar, suma legal datorată, adică cea care s-ar fi plătit dacă s-ar fi încheiat convenția, este de 55 euro pentru o perioadă de 10 zile (ținând seama că suma de 2.000 euro corespunde unei utilizări de 365 de zile), sumă de care s-a ținut seama la evaluarea despăgubirilor, conform art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, acordându-se triplul acesteia.

În lipsa unei convenții, plata sumei de 2.000 de euro cu titlu de remunerație nu este justificată, răspunderea delictuală alcătuind dreptul comun al răspunderii civile, a conchis instanța de apel.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta SC B. SA, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Art. 103 face o distincție clară între sunetele provenite dintr-o interpretare sau execuție, realizată, deci, de un artist interpret sau executant și alte sunete.

În înțelesul legii, fixarea oricăror sunete „independent de orice criteriu de originalitate și valoare” poate fi considerată înregistrare sonoră, de natură a fi protejată legal prin drepturi conexe dreptului de autor pentru producătorul înregistrării.

Dar această fixare a sunetelor, astfel protejată, poate să se refere sau nu la o interpretare ori execuție: dacă sunetele provin dintr-o interpretare sau execuție, atunci înregistrarea sonoră poartă simultan și concomitent și drepturi conexe dreptului de autor aparținând artistului interpret sau executant, pe lângă cele ale producătorului; dacă este vorba de „alte sunete” decât cele provenite dintr-o interpretare și execuție, atunci înregistrarea sonoră nu poartă și drepturi conexe dreptului de autor aparținând artistului interpret sau executant, ci doar drepturi conexe ale producătorului.

În plus, art. 103 se regăsește în capitolul dedicat drepturilor conexe dreptului de autor aparținând producătorului de înregistrări sonore, iar nu în capitolul în capitolul dedicat drepturilor conexe dreptului de autor aparținând artistului interpret sau executant și nici măcar în capitolul referitor la dispoziții comune.

Mai mult, prevederile art. 103 și implicațiile acestuia se află într-o perfectă concordanță cu prevederile art. 95 din lege, care definește artiștii interpreți sau executanți.

A contrario din acest text, în cazul în care nu se interpretează sau nu se execută o operă sau un spectacol, persoana respectivă nu este recunoscută ca titular de drepturi conexe dreptului de autor în calitate de artist interpret sau executant, deși este posibil ca înregistrarea respectivă să reprezinte o fonogramă în înțelesul legii (art. 103) și să dea naștere la drepturi conexe dreptului de autor, dar doar pentru producătorul înregistrării sonore, nu și pentru orice persoană care ar fi emis în vreun fel sunetele respective, dacă nu sunt legate de vreo operă sau vreun spectacol.

În speță, intimata-reclamantă a citit un mesaj comercial, care nu era nici operă literară sau artistică, nici spectacol, și care a fost înregistrat sonor.

Aceasta înseamnă că reclamanta nu poate fi recunoscută ca artist interpret sau executant, titular de drepturi conexe dreptului de autor cu privire la înregistrarea acestui mesaj, conform art. 95 din Legea nr. 8/1996. Înregistrarea sonoră în sine beneficiază de protecție, conform art. 103 din Legea nr. 8/1996, dar drepturile conexe dreptului de autor care se nasc aparțin producătorului înregistrării.

Raportul juridic dintre reclamantă și pârâtă nu poate fi analizat din perspectiva drepturilor conexe dreptului de autor, ci eventual din perspectiva dreptului comun, activitatea reclamantei fiind o simplă prestație, iar nu o prestație artistică, generatoare de drepturi conexe dreptului de autor, în sensul Legii nr. 8/1996.

În consecință, nici celelalte efecte ale Legii nr. 8/1996 (de exemplu, acordarea triplului remunerației conform art. 139 alin. (2) lit. b) nu pot fi reținute, instanța de apel făcând o aplicare greșită a Legii nr. 8/1996.

În primul rând, din perspectiva considerațiilor anterioare, această problemă nu ar trebui analizată ca o problemă de drepturi conexe dreptului de autor aparținând artistului interpret sau executant.

În al doilea rând, nu a existat decât o singură înregistrare a mesajului, cea făcută în momentul probei, care s-a realizat cu consimțământul reclamantei (ceea ce a reținut și instanța de apel) și cu titlu gratuit, după cum însăși intimata-reclamantă a recunoscut.

Nu se poate cere post-factum o remunerație pentru o prestație cu privire la care a existat consimțământul reclamantei de a fi fost realizată cu titlu gratuit.

Nu poate fi condiționată solicitarea unei remunerații pentru înregistrare de utilizarea sau nu a acesteia; cele două drepturi, de a autoriza înregistrarea și de a autoriza utilizarea înregistrării, sunt două drepturi distincte, atât în regimul Legii nr. 8/1996 (art. 98 alin. (1)), cât și în regimul dreptului comun.

În consecință, autorizarea, pentru fiecare dintre cele două activități - înregistrare și utilizarea înregistrării, se acordă în mod distinct și, după caz, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Pentru înregistrare, consimțământul intimatei-reclamante a fost cu titlu gratuit - aceasta s-a prezentat la studio de bunăvoie și nu a solicitat niciun fel de contract sau remunerație.

În argumentarea acestei cereri există o confuzie între înregistrare și utilizarea înregistrării, între dreptul de a autoriza înregistrarea din martie 2011 și dreptul de a autoriza orice fel de înregistrări ulterioare, între dreptul de a autoriza înregistrarea din martie 2011 și dreptul de a utiliza înregistrarea, confuzie creată de reclamantă și preluată ca atare de către instanța de apel.

Mai mult, împrejurarea că o astfel de remunerație pentru înregistrarea inițială nu era cerută rezultă inclusiv din negocierile părților în perioada noiembrie 2011 - ianuarie 2012: s-a negociat o altă prestație - o nouă înregistrare pentru care s-a solicitat 500 euro, iar nu 500 euro pentru o prestație anterioară, deja realizată cu consimțământul oferit gratuit de reclamantă.

Dimpotrivă, în absența unui contract pentru înregistrări viitoare, pretențiile reclamantei s-ar fi limitat la un total de 2.000 euro, pentru utilizare.

Din lectura corespondenței emanând de la reclamantă, rezultă aceasta dorea să fie plătită pentru fiecare înregistrare nouă (500 euro), ca și pentru utilizarea înregistrării pe o perioadă de un an (2.000 euro), această din urmă sumă fiind de fapt suma la care reclamanta aprecia contravaloarea utilizării pe un an a unei înregistrări preexistente (despăgubirea), cu excluderea oricărei sume pentru însăși acea înregistrare preexistentă.

Așadar, chiar și după momentul în care relațiile dintre părți au început să se deterioreze, intimata-reclamantă cunoștea și accepta faptul că prima înregistrare, cea din martie 2011 s-a făcut cu titlu gratuit.

Actele juridice beneficiază de forță obligatorie (pacta sunt servanda), ceea ce înseamnă inclusiv că intimata-reclamantă, care și-a dat consimțământul pentru înregistrarea din martie 2011 cu titlul gratuit, nu poate sa schimbe unilateral regulile, sa se răzgândească și să ceară ulterior o remunerație pentru această înregistrare.

În primul rând, din perspectiva considerațiilor de la primul motiv de recurs, această problemă nu ar trebui analizată ca o problemă de drepturi conexe dreptului de autor aparținând artistului interpret sau executant.

În al doilea rând, nu există probe dincolo de orice dubiu rezonabil cu privire la săvârșirea de către pârâtă a faptei ilicite de utilizare neautorizată a înregistrării vocii intimatei-reclamante vreme de 10 zile.

Martorul C. a revenit în fața instanței de apel la declarația dată la prima instanță (unde, în calitate de unic martor, declarase că are cunoștință de utilizare doar din discuțiile cu intimata-reclamantă), deși ar fi putut să o facă pe loc, la prima instanță, în cazul în care s-ar fi constatat inadvertențe între cele declarate și cele consemnate;

Același martor avea un interes material direct, beneficiind de un comision de 10% în cazul în care pârâta ar fi făcut plăți către reclamantă.

Toți cei trei martori au o relație subiectivă apropiată cu reclamantă - concubin, fost șef, respectiv, amic, putând fi pusă sub semnul întrebării obiectivitatea lor, mai cu seamă că martorii se puteau coordona cu privire la declarații înainte de ședința de judecată, iar declarațiile martorilor sunt singura probă, necoroborându-se cu alte mijloace de probă.

Martorii nu au putut lămuri pe ce perioadă s-ar fi utilizat înregistrarea. Deși s-a menționat o perioadă de 7-10 zile, instanța de apel a reținut în final 10 zile de utilizare, fără a fi clar de unde a tras această concluzie.

Vocea telefonică este un sunet digitalizat, astfel încât din punct de vedere tehnic este posibil ca vocea într-un mesaj telefonic înregistrat să fie diferită de vocea reală; simpla recunoaștere a unei voci la telefon nu poate fi considerată probă unică și irefutabilă cu privire la utilizarea exact a vocii intimatei-reclamante.

Nu a fost verificată în niciun fel autenticitatea pretinselor apeluri făcute de martori către centrala telefonică SC B. SA nefiind nici depuse, nici solicitate listinguri telefonice, deși acestea ar fi fost disponibile în anul 2012, când a început litigiul.

Mai mult, doi dintre martori au apărut mai târziu, deși, dacă într-adevăr au dat telefon la centrala SC B. SA cu scopul de a verifica dacă vocea amicei lor era folosită, ar fi putut fi citați ca martori de la bun început.

Martorul C. a și explicat că de fapt exista o altă înregistrare, realizată de x care era utilizată în activitatea SC B. SA: În acest context, nu este clar de ce ar fi utilizat SC B. SA mesajul cu vocea intimatei-reclamante dacă avea drepturi de utilizare pentru o altă înregistrare; instanța de apel nu a lămurit cauza sub acest aspect.

Din înscrisurile aflate la dosar (corespondența electronică a părților din perioada noiembrie 2011 - februarie 2012) nu rezultă în niciun fel utilizarea înregistrării, ci doar negocierea; mai mult, se constată o încetare a răspunsurilor din partea SC B. SA în momentul în care a devenit clar că se încerca impunerea condițiilor financiare.

În al treilea rând, cu privire la întinderea remunerației, în speță nu se aplică Legea 8/1996, astfel încât nu se aplică nici art. 139 alin. (2) lit. b).

În subsidiar, admițând că totuși Legea nr. 8/1996 s-ar fi aplicat în speță, art. 139 alin. (2) stabilește o ordine de aplicare a regulilor privind calculul prejudiciului.

Astfel, dacă există probe cu privire la întinderea prejudiciului, se aplică lit. a) și doar dacă nu se pot aplica criteriile de calcul de la lit. a), atunci se aplică lit. b), cu titlu de subsidiaritate.

Or, în cazul de față, dacă se cunoaște că valoarea câștigului nerealizat de reclamantă din utilizarea înregistrării ar fi fost 2.000 euro pe an, respectiv, 5,5 euro/zi și dacă se apreciază că s-ar fi făcut proba indubitabilă că înregistrarea s-a utilizat 10 zile, despăgubirile trebuiau calculate conform art. 139 alin. (2) lit. a) la 55 euro, iar nu conform art. 139 alin. (2) lit. b) la 165 euro.

Dacă se consideră că nu se pot estima consecințele economice negative (câștigul nerealizat), pentru că de fapt nu se cunoaște cât timp s-ar fi utilizat înregistrarea, înseamnă că nu există o probă indubitabilă nici măcar referitoare la utilizare și nu ar trebui sancționată pârâta prin triplarea sumei, ci să se facă aplicarea principiului de drept in dubio pro reo.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

În raport de dezlegările din decizia de casare pronunțată în ciclul procesual anterior, Înalta Curte constată că aceste critici sunt formulate omisso medio și, ca atare, inadmisibile.

Prin Decizia nr. 1629 din 16 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat decizia de apel și pentru motivul că aspectul privind calitatea reclamantei de titular de drepturi conexe, conferite de Legea nr. 8/1996, generate de înregistrarea sonoră necontestat a fi făcută, nu a făcut obiectul învestirii instanței de apel. Astfel, s-a reținut că această calitate a fost confirmată prin hotărârea primei instanțe, iar apel a declarat doar reclamanta, fără ca intimatul să formuleze întâmpinare, drept pentru care, în mod greșit, instanța de apel s-a pronunțat asupra acestui aspect.

Față de caracterul obligatoriu al dezlegărilor din decizia de casare și în aplicarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., calitatea reclamantei de titular de drepturi conexe generate de înregistrarea sonoră nu putea fi reapreciată în cadrul rejudecării apelului.

De altfel, instanța de apel nici nu a reanalizat chestiunea în discuție, considerentele expuse în raport de art. 103 alin. (1) și art. 94 din Legea nr. 8/1996 având ca scop stabilirea premisei de analiză în evaluarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, antrenate de încălcarea drepturilor reclamantei.

În aceste condiții, va înlătura ca inadmisibile susținerile recurentei referitoare la calitatea reclamantei de titular de drepturi conexe, conferite prin Legea nr. 8/1996.

În conformitate cu art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996,

artistul interpret sau executant deține

dreptul exclusiv

de a autoriza ori de a interzice fixarea interpretării sau a execuției sale.

Acest drept, la fel ca celelalte prerogative recunoscute artiștilor interpreți și executanți prin art. 98 din lege, are caracter patrimonial și poate fi cedat de către titular, în condițiile prevăzute la art. 39 - 43, care se aplică prin analogie, astfel cum prevede în mod expres art. 92 alin. (2) din lege.

Or, cesiunea drepturilor patrimoniale este un act juridic cu titlu oneros, remunerația cuvenită titularului dreptului fiind un element esențial al cesiunii, după cum rezultă din art. 41 din lege.

Pentru a stabili caracterul oneros al actului juridic încheiat de părți, ca urmare a înregistrării autorizate a prestației reclamantei, instanța de apel s-a raportat la probatoriul administrat, respectiv la corespondența electronică purtată între părți, din care a rezultat că reclamanta a comunicat pârâtei tariful pretins și pentru înregistrarea vocii, nu numai pentru utilizarea înregistrării, totodată, că prețul înregistrării urma a fi plătit odată cu remunerația pentru utilizare.

Susținând că înregistrarea s-a făcut cu titlu gratuit și că suma de 500 euro a fost solicitată de reclamantă pentru o altă prestație decât cea deja efectuată, recurenta tinde la reaprecierea probatoriului administrat și, implicit, la schimbarea situației de fapt, din perspectiva intenției urmărite de părți la efectuarea înregistrării.

Această finalitate a susținerilor nu poate fi acceptată, în condițiile în care controlul judiciar exercitat de instanța de recurs vizează exclusiv legalitatea deciziei de apel, prin prisma cazurilor de recurs expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu și temeinicia hotărârii, ce ar permite reevaluarea probelor și schimbarea situației faptice stabilite în evocarea fondului de către instanța de apel.

Nu vor fi primite nici susținerile referitoare la pretinsa confuzie făcută de instanța de apel între dreptul de a autoriza înregistrarea și dreptul de a autoriza utilizarea înregistrării, întrucât rezultă în mod neechivoc din motivarea deciziei analiza distinctă a faptelor pârâtei și acordarea de despăgubiri pe temeiuri diferite.

Astfel, instanța de apel a constatat că reclamanta a autorizat înregistrarea, dar nu i-a fost achitată remunerația cuvenită, în schimb, nu și-a dat consimțământul pentru utilizarea înregistrării, motiv pentru care, dată fiind utilizarea neautorizată, este îndreptățită la despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale, calculate în conformitate cu art. 139 din Legea nr. 8/1996.

Față de considerentele expuse, vor fi înlăturate criticile vizând acordarea remunerației pentru înregistrarea prestației reclamantei.

Prin motivele de recurs, s-a criticat, în primul rând, valorificarea declarațiilor unor martori aflați în relații de prietenie sau chiar de interes cu reclamanta, pe baza cărora s-a stabilit utilizarea neautorizată a înregistrării vocii reclamantei timp de 10 zile.

Aceste critici nu sunt fondate, întrucât, după cum a arătat în mod corect instanța de apel, relația apropiată dintre martori și partea care a propus administrarea probei nu prezumă prin ea însăși lipsa de obiectivitate, așa cum se întâmplă în cazul persoanelor menționate în art. 189 C. proc. civ., care nu pot fi ascultate ca martori (dar și în acel caz, incapacitatea legală este relativă, partea adversă putând fi de acord cu audierea lor ca martori).

Valoarea probatorie a mărturiilor se apreciază în contextul tuturor probelor administrate, iar reaprecierea acestora, cu finalitatea schimbării situației de fapt, nu este posibilă în faza recursului.

Pe de altă parte, recurenta - pârâtă nu a administrat vreo probă în combaterea declarațiilor martorilor, iar în recurs nu a făcut măcar referire la vreun element de fapt care să contrazică situația de fapt reținută de către instanța de apel, cu toate că se află în posesia înregistrării utilizate, având cunoștință și despre perioada în care a fost utilizată.

Astfel, se reține că reprezentantul pârâtei a depus în dosarul de apel un CD cu privire la care a susținut că vizează înregistrările de voce folosite de SC B. SA în anul 2011, iar unul dintre martori a recunoscut vocea reclamantei în cuprinsul înregistrării derulate în fața instanței. În aceste condiții, pârâta ar fi putut demonstra că vocea aparține altei persoane decât reclamanta sau faptul că înregistrarea a fost utilizată mai puțin de 10 zile, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, motiv pentru care susținerile pe acest aspect vor fi înlăturate.

În al doilea rând, recurenta a criticat aplicarea de către instanța de apel a ipotezei de la lit. b) din art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în condițiile în care era incidentă ipoteza de la lit. a) din aceeași normă, care trebuia aplicată prioritar, față de ordinea stabilită chiar de către legiuitor.

Instanța de apel a calculat despăgubirile cuvenite reclamantei pentru utilizarea neautorizată a prestației sale în funcție de triplul remunerației care ar fi fost legal datorată de către utilizator în cazul unei utilizări autorizate, apreciind că suma de bani pretinsă cu titlu de despăgubiri este confirmată printr-un alt contract care relevă sume pe care reclamanta le-a primit pentru interpretări similare celei din speță.

Criteriul de calcul al despăgubirilor aplicat corespunde întocmai celui prevăzut de art. 139 alin. (2) lit. b) din lege, în sensul că reprezintă

triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, așadar, dacă era vorba despre o utilizare autorizată.

Chiar dacă s-ar putea considera că suma de bani care i s-ar fi cuvenit reclamantei în cazul în care ar fi autorizat utilizarea reprezintă o pierdere materială și, deci, un câștig nerealizat, în termenii ipotezei de la lit. a), consecința unei atare calificări ar fi aceea că același criteriu se regăsește în același timp în ambele variante de calcul al despăgubirilor.

Or, acest lucru contrazice intenția legiuitorului de a permite repere de calcul

care se exclud, ipoteza de la lit. b) fiind concepută ca o alternativă la cea de la lit. a), în măsura în care aceasta nu ar putea fi aplicată.

Mai mult, dubla calificare

ar conduce la o aplicare arbitrară a normei, atât timp cât alegerea între cele două ipoteze alternative ar urma să aparțină, de fapt, instanței, ceea ce nu poate fi acceptat, dat fiind că s-a intenționat ca alegerea

modalității de calcul să revină titularului dreptului de creanță, în funcție de soluția considerată convenabilă și de elementele pe care le are la dispoziție pentru a-și susține opțiunea.

Așadar, atunci când legiuitorul a descris în termeni expliciți un anumit criteriu de calcul, precum în cazul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, nu există nicio rațiune pentru a ignora încadrarea făcută de legiuitor, însemnând că celelalte ipoteze au în vedere situații diferite de cea astfel calificată legal.

Drept urmare, instanța de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a normei, în raport de modalitatea de calcul aleasă de către reclamantă, criticile pe acest aspect fiind nefondate.

4.

În privința cheltuielilor de judecată acordate în apel, se constată că nu au temei susținerile recurentei referitoare la pretinsa ignorare a prevederilor art. 276 C. proc. civ.

Norma invocată nu impune acordarea proporțională a cheltuielilor de judecată atunci când pretențiile reclamantului au fost admise în parte, ci doar lasă la aprecierea instanței, într-o asemenea ipoteză, măsura în care partea adversă poate fi obligată la plata cheltuielilor dovedite de către reclamant.

Fiind vorba despre o chestiune de apreciere a instanței de apel, controlul de legalitate a deciziei poate fi exercitat pe aspectul criteriilor pe baza cărora se face evaluarea, nu și în privința modalității concrete de acordare a cheltuielilor.

Din această perspectivă, trebuie precizat că taxa judiciară de timbru nu a fost achitată la valoarea pretențiilor, deoarece Legea nr. 146/1997 - aplicabilă cererii de chemare în judecată formulate la data de 19 iulie 2012 - a prevăzut o taxă fixă în materia dreptului de autor și a drepturilor conexe (39 lei), astfel încât nu se poate reproșa instanței de apel că nu a limitat cheltuielile de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru într-o proporție corespunzătoare pretențiilor admise.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat, aprecierea proporției acordării lor relevă dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a căror aplicare nu a fost solicitată în apel de către intimata - pârâtă și la care nici nu s-a făcut referire prin motivele de recurs.

În aceste condiții, Înalta Curte va înlătura criticile vizând acordarea cheltuielilor de judecată și, față de toate considerentele expuse, va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta pârâtă SC B. SA la plata sumei de 2.677,5 lei către intimata reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs constând în onorariu de avocat, conform chitanței din 11 mai 2017 (fila 55 dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 286/A din 20 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta pârâtă SC B. SA la plata sumei de 2.677,5 lei către intimata reclamantă A., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 mai 2017.