ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1682/2017

Decizia nr. 1682/201

7

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București la data de 19 ianuarie 2012, sub nr. x/302/2012, reclamanta A. SA (fosta B. SA) a solicitat obligarea pârâtei C. SA să includă în grila sa de programe și să retransmită către toți abonații săi postul de televiziune X, în regim „must carry”, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de

10

.

000 euro pentru fiecare zi de întârziere până la îndeplinirea acestei obligații, cu titlu de daune cominatorii. Reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La data de 15 martie 2012, reclamanta a depus o cerere completatoare, prin care a solicitat instanței, pe lângă pretențiile inițial formulate, următoarele:

a) obligarea C. SA la retransmiterea postului de televiziune X în aceleași condiții de calitate a semnalului transmis în rețeaua de comunicații electronice a pârâtei, raportată la condițiile tehnice similare ale semnalului pus la dispoziție de reclamantă, conform acordului de retransmisie dat, în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (2) din Decizia C.N.A. nr. 72 din data de 02 februarie 2012;

b) obligarea pârâtei la plata sumei de 100.033 euro, cu titlu de prejudiciu estimat provizoriu, reprezentând pierderi din publicitate ca urmare a scoaterii din grila de programe și neretransmiterii postului de televiziune X în perioada septembrie 2011- ianuarie 2012 (cuantumul exact al prejudiciului urmând a fi determinat în urma administrării probatoriului);

c) obligarea pârâtei la plata sumei de 10.773.600 euro cu titlu de beneficiu nerealizat, ca urmare a declarării postului de televiziune X liber la retransmisie, fără condiționări tehnice și financiare pentru ca pârâta să retransmită acest post.

Ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria sector 5 București, dosarul a fost înregistrat în final pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/3/2012*.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în privința capetelor de cerere având ca obiect obligații de a face (primul capăt din cererea introductivă și primul capăt din cererea completatoare), în principal respingerea ca lipsite de obiect, iar în subsidiar, respingerea ca neîntemeiate. Astfel, pârâta a susținut că retransmite programul x încă din ianuarie 2012, iar C.N.A. confirmă îndeplinirea de către C SA a obligațiilor privind acest post.

Prin încheierea din data de 04 noiembrie 2013, tribunalul a admis cererea de suspendare formulată de pârâtă, sens în care, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. 1865, a suspendat judecata petitelor de la pct. b) și c) din cererea completatoare depusă de reclamantă la data de 15 martie 2012, până la soluționarea irevocabilă a cererii de chemare în judecată ce formează obiectul Dosarului nr. x/299/2013 (respectiv x/3/2012).

Ca efect al admiterii doar în parte a cererii de suspendare a judecății, s-a dispus disjungerea cererii introductive și a cererii de la punctul a) din cererea completatoare, fiind astfel format Dosarul nr. x/3/2013.

Prin sentința civilă nr. 1559 din data de 28 martie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, a fost respinsă cererea formulată de reclamantă, ca rămasă fără obiect. Totodată, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, sub aspectul probatoriului, a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri, iar pentru reclamantă și proba cu interogatoriul pârâtei, fiind prorogată discutarea probei cu expertiză tehnică judiciară solicitată de pârâtă în scopul de a se determina dacă C. retransmite în prezent postul X în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (2) din Decizia C.N.A. nr. 72/2012. S-a mai reținut că, în ședința publică din data de 20 martie 2014, au fost depuse la dosarul cauzei precizări cu privire la calitatea retransmiterii postului de televiziune Y, indicându-se că în prezent dispozițiile art. 14 alin. (2) din Decizia C.N.A. nr. 72/2012 sunt respectate de către pârâtă deși, atât la data promovării cererii completatoare, cât și ulterior, C. nu și-a respectat această obligație legală, solicitându-se de către reprezentantul convențional al reclamantei respingerea cererii ca rămasă fără obiect.

A apreciat prima instanță că, potrivit principiului disponibilității, în cadrul procesului civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului, precum și de mijloacele procesuale de apărare, acestora aparținându-le rolul hotărâtor în determinarea existenței unui anumit proces civil. Astfel, dând prevalență solicitării reclamantei, instanța a respins cererea ca rămasă fără obiect.

Totodată, prima instanță a reținut că, deoarece reclamanta, anterior finalizării cercetării judecătorești, a solicitat respingerea cererii ca rămasă fără obiect, în cauză nu poate fi reținută culpa procesuală a pârâtei în declanșarea prezentului litigiu. Pe cale de consecință, a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel reclamanta Societatea A. SA, solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării intimatei la plata cheltuielilor de judecată (taxă de timbru și timbru judiciar, onorariul de avocat urmând a fi solicitat pe cale separată), ocazionate de litigiul ce a format obiectul Dosarului nr. x/3/2013. A solicitat de asemenea și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu (taxă de timbru, timbru judiciar, onorariu de avocat etc).

În motivarea apelului, reclamanta a arătat că soluția instanței de fond privind respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată este greșită, întrucât respingerea unei cereri de chemare în judecată ca rămasă fără obiect are loc doar atunci când instanța de judecată constată că era întemeiată, însă de la data sesizării instanței de judecată și până la pronunțarea unei soluții cu privire la cererea de chemare în judecată, pârâta a îndeplinit actul sau a adoptat conduita solicitată prin cererea de chemare în judecată. Dacă instanța de judecată ar fi considerat că nu există temei de drept și de fapt pentru admiterea cererii, chiar și în condițiile celor precizate de societate la termenul din data de 20 martie 2014, trebuia să respingă cererea de chemare în judecată ca nefondată și nu ca rămasă fără obiect. A mai arătat apelanta că soluția instanței de fond cu privire la cheltuielile de judecată este cel puțin surprinzătoare, în raport de soluția dispusă cu privire la aceeași solicitare de Judecătoria sector 5 București în Dosarul nr. x/302/2012 și de conduita intimatei față de această soluție, împotriva căreia nu a mai înțeles să formuleze cale de atac. Cele reținute de Judecătoria sector 5 București în Dosarul nr. x/302/2012 cu privire la culpa procesuală a intimatei, punerea sa în întârziere și momentul îndeplinirii obligațiilor stabilite în sarcina intimatei în conformitate cu dispozițiile art. 82 din Legea nr. 504/2002 se bucură de putere de lucru judecat.

Cu privire la culpa procesuală a intimatei, a arătat că aceasta există, atâta timp cât la data la care a fost înregistrată cererea de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei sector 5 București, respectiv la data la care a fost depusă cererea completatoare, intimata în mod abuziv refuza să își îndeplinească obligațiile legale stabilite în sarcina sa conform dispozițiilor art. 82 din Legea nr. 504/2002 și art. 14 alin. (2) din Decizia nr. 72/2012 cu privire la postul de televiziune X. Practic, formularea cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost completată, a fost determinată de atitudinea intimatei. Dacă intimata și-ar fi respectat obligațiile legale stabilite în sarcina sa prin art. 82 din Legea nr. 504/2002 și art. 14 alin. (2) din Decizia nr. 72/2012, reclamanta nu ar mai fi promovat cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost completată.

În drept, au fost invocate art. 82 din Legea nr. 504/2002, art. 14 alin. (2) din Decizia nr. 72/2012, art. 274, art. 275, art. 284 și urm. din vechiul C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat în principal, respingerea apelului promovat și menținerea în integralitate a sentinței atacate și în subsidiar, ulterior finalizării cercetării judecătorești, respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată ca nefondată, drept consecință a constatării netemeiniciei acțiunii ce face obiectul acestui dosar.

În apărare, intimata a arătat că, pe parcursul litigiului, a avut o poziție fermă în sensul inexistenței faptei ilicite, iar în lipsa unei achiesări la pretențiile reclamantei, cheltuielile de judecată nu pot fi acordate decât dacă se constată temeinicia acțiunii. Atât timp cât cercetarea judecătorească nu a fost finalizată, procesul încheindu-se prematur din pricina poziției reclamantei, nu se poate reține vreo culpă procesuală a pârâtei.

Pe fond, intimata a susținut netemeinicia cererii privind cheltuieli de judecată ca urmare a netemeiniciei acțiunii.

În acest sens, după ce a făcut o prezentare a contextului relațiilor dintre părți, susținând că reclamanta a abuzat de regimul „must carry” pentru formularea unor pretenții bănești împotriva pârâtei, aceasta din urmă s-a referit la disputa privind retransmisia postului Y.

A precizat că postul TV a fost inclus de C.N.A. pe lista „must carry” la data de 15 decembrie 2011, imediat reclamanta solicitând respectarea noului statut al postului. Reticența C. SA de a reinclude în grila de programe postul Y a fost justificată de intimată ca expresie a unei prudențe față de temerea legitimă că reclamanta va pretinde din nou sume de bani exorbitante. Intimata a decis să reintroducă postul Y în grila sa de programe în jurul datei de 20 ianuarie 2012, într-un termen rezonabil.

Intimata a susținut că nu se poate considera că obligația de a modifica grila de programe devine exigibilă instantaneu după publicarea listei „must carry”, invocând în acest sens necesitatea obținerii acordului prealabil al C.N.A., prevederile art. 10 și 13 din Decizia C.N.A. nr. 72/2012, precum și necesitatea interpretării restrictive a obligațiilor prevăzute la art. 82 din Legea nr. 504/2002, în lumina dreptului comunitar și CEDO. Oricum, intimata evidențiază că C.N.A. a reținut îndeplinirea obligațiilor de către C. SA și nu i-a aplicat vreo sancțiune pentru retransmiterea tardivă a postului TV.

Despre disputa privind calitatea semnalului de retransmisie a programului Y, intimata a arătat că art. 14 alin. (2) din Decizia C.N.A. nr. 72/2012 impune similaritate, iar nu identitate între semnalul pus la dispoziție de radiodifuzor și cel retransmis de distribuitor publicului, or din rapoartele ANCOM aflate la dosar rezultă că semnalul postului Y avea valori de intrare și valori de ieșire similare. În fine, reclamanta a recunoscut expres că sunt respectate prevederile art. 14 alin. (2) din Decizia C.N.A. nr. 72/2012 la retransmisia postului Y.

Prin decizia civilă nr. 813 din 15 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, a fost respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia nr. 894 din 24 martie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul reclamantei, a fost casată decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

Cu ocazia rejudecării apelului, verificând legalitatea și temeinicia sentinței pronunțate de prima instanță, conform art. 295 C. proc. civ., în raport de motivele de apel, de limitele efectului devolutiv, de considerentele deciziei de casare și de probele administrate, instanța de apel a reținut următoarele:

Sub aspectul limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat („tantum devolutum quantum apellatum”):

Din motivarea apelului (Dosar Curtea de Apel București nr. x/3/2013), rezultă fără niciun dubiu că sentința a fost atacată parțial, numai cu privire la capătul de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată:

(solicităm modificarea în parte a sentinței în sensul obligării intimatei la plata cheltuielilor de judecată).

Apelanta este de acord cu soluția primei instanțe de respingere a capetelor principale de cerere ca rămase fără obiect:

(„În cazul în care obiectul acțiunii nu mai există, indiferent de poziția procesuală a părților, atunci acțiunea se respinge ca rămasă fără obiect. În prezenta cauză obiectul acțiunii nu mai există ca urmare a îndeplinirii obligațiilor legale stabilite în sarcina intimatei, conform dispozițiilor art. 82 din Legea nr. 504/2002 și art. 14 alin. (2) din Decizia nr. 72/2012”).

Următorul paragraf, ultimul de la pagina 5 din motivele de apel (Dosar apel Curtea de Apel București nr. x/3/2013), nu are rolul de a contrazice concluzia anterioară, ci trebuie interpretat ca un argument al reclamantei în sensul că, din moment ce a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca rămasă fără obiect, atunci ar însemna că pretențiile reclamantei erau întemeiate, însă după sesizarea instanței, pârâta a adoptat conduita solicitată prin cererea de chemare în judecată. În sprijinul tezei afirmate, prin raționamentul reducerii la absurd („reductio ad absurdum”), apelanta susține că, dacă prima instanță ar fi apreciat cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, trebuia să o respingă ca nefondată și nu ca rămasă fără obiect, ceea ce nu s-a întâmplat.

Acesta este în mod evident un argument în susținerea capătului de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată, fără a extinde limitele apelului.

Mai mult, în sensul aceleiași concluzii, atât dispozițiile legale relevante, cât și jurisprudența citată în motivarea apelului, se referă doar la cheltuielile de judecată.

S-a mai remarcat și faptul că la termenul din 08 octombrie 2014, cu ocazia dezbaterilor în apel în primul ciclu procesual anterior casării, apelanta-reclamantă a solicitat „modificarea în parte a sentinței (...), în sensul obligării intimatei la plata cheltuielilor de judecată”. A mai considerat că „(...) instanța nu putea decât să ajungă la concluzia că această cerere a rămas fără obiect întrucât până la momentul pronunțării, pârâta a respectat obligațiile ce se dorea a fi executate de către reclamantă”.

În concluzie, soluția pronunțată asupra capetelor principale de cerere a intrat în autoritatea de lucru judecat.

Sub aspectul interpretării deciziei de casare în privința problemelor de drept dezlegate, instanța de apel a mai reținut că:

În lipsa unei lămuriri a deciziei de casare solicitate de părți în temeiul art. 281

1

C. proc. civ. 1865, revine instanței de rejudecare obligația de a determina, în limitele sesizării sale, care sunt problemele de drept dezlegate cu caracter obligatoriu.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în decizia de casare următoarele:

- atitudinea procesuală a reclamantei a fost apreciată greșit de instanțele de fond ca un act de dispoziție de desistare;

- se impunea stabilirea exactă a stării de fapt, prin administrarea tuturor probelor necesare;

- în urma efectuării cercetării judecătorești, instanța fie ajunge la concluzia că demersul judiciar inițial al reclamantei a fost justificat de un interes care nu-și mai păstrează actualitatea prin aceea că pârâta a achiesat la pretenția dedusă judecății, caz în care admite excepția, respinge acțiunea și dispune obligarea pârâtei puse în întârziere la plata cheltuielilor de judecată, fie conchide contrariul, că acțiunea nu era întemeiată, cu consecințele de rigoare în planul cheltuielilor de judecată.

Așadar, dezlegarea cu caracter obligatoriu pentru instanța de rejudecare privește necesitatea stabilirii exacte a stării de fapt, prin administrarea tuturor probelor necesare, de concluzia la care instanța ajunge în urma analizei temeiniciei cererii principale depinzând modul de soluționare a capătului accesoriu de cerere privind cheltuielile de judecată, ce face obiectul apelului.

În cadrul procesual arătat, considerentele din decizia de casare referitoare la nelegalitatea respingerii ca rămase fără obiect a capetelor principale de cerere și la excepția lipsei de interes nu constituie considerente decizorii, ci simple aprecieri de ordin teoretic, care nu sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, nefiind necesare dezlegării legale și temeinice a capătului de cerere privind cheltuielile de judecată.

Fără a contesta corectitudinea din punct de vedere teoretic a analizei instanței de recurs, Curtea a mai remarcat faptul că nu există efecte de ordin practic dacă acțiunea principală este respinsă ca rămasă fără obiect sau ca rămasă fără interes.

De asemenea, în ipoteza în care, în urma cercetării judecătorești, instanța de rejudecare ar ajunge la concluzia că pretențiile reclamantei nu erau întemeiate, nu ar putea să schimbe soluția tribunalului în sensul respingerii cererii principale ca nefondate, în condițiile în care:

- devoluțiunea este parțială, limitată la capătul accesoriu privind cheltuielile de judecată;

- chiar apelanta este de acord și susține că este corectă respingerea ca rămasă fără obiect, însă dă acestei soluții o interpretare eronată;

- s-ar încălca principiul neagravării situației în propria cale de atac („non reformatio in pejus”), prevăzut de art. 296 teza a II-a C. proc. civ. 1865.

În ceea ce privește analiza temeiniciei cererilor principale în scopul stabilirii culpei procesuale, instanța de apel a reținut următoarele:

În aplicarea dispozițiilor art. 274-275 C. proc civ. 1865, în stabilirea obligației de plată a cheltuielilor de judecată prezintă relevanță culpa procesuală. Aceasta aparține pârâtului în cazul în care își execută obligațiile pe parcursul procesului, cu consecința respingerii cererii reclamantului ca rămasă fără interes sau obiect. În acest caz, chiar dacă reclamantului i s-a respins cererea, el nu este în culpă procesuală, întrucât pornirea procesului a fost determinată de atitudinea pârâtului care nu și-a executat obligațiile la timp.

Prevederile art. 275 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în speță, întrucât pârâta nu a recunoscut/nu a achiesat la pretențiile reclamantei, ci dimpotrivă s-a apărat susținând netemeinicia celor două capete principale de cerere. Doar constatarea că, la un moment ulterior al procesului, erau îndeplinite cele două obligații de a face deduse judecății, a dus la respingerea cererii ca rămase fără obiect, la solicitarea ambelor părți. Pârâta a recunoscut prin întâmpinare că pretențiile A. au fost „deja satisfăcute” de către C. SA.

Prin urmare, prezintă relevanță în stabilirea situației de fapt, în conformitate cu decizia de casare, momentul la care au fost îndeplinite de către pârâtă obligațiile de a face constând în:

În ceea ce privește prima obligație de a face, din probele administrate au rezultat următoarele împrejurări de fapt relevante:

Prin decizia nr. 50 din 24 ianuarie 2012 a Consiliului Național al Audiovizualului (în continuare C.N.A.), pârâta C. SA a fost sancționată cu somație publică pentru încălcarea prevederilor art. 74 alin. (3) din Decizia C.N.A. nr. 220/2011 pentru că, în perioada 25 noiembrie - 14 decembrie 2011, structura serviciilor de programe pusă la dispoziția publicului în rețelele de comunicații electronice aparținând C. SA nu cuprindea și programul X, care nu era retransmis, deși acesta era înscris în oferta aprobată de C.N.A.

Astfel cum se reține și în sentința civilă nr. 2304 din 14 martie 2012 a Judecătoriei Sectorului 5 București, pronunțată în Dosarul nr. x/302/2012, prin Decizia C.N.A. din 14 decembrie 2011, s-a inclus în lista posturilor „must carry” și postul X, acesta fiind liber la retransmisie, fără condiționări tehnice și/sau financiare. Conform unei adrese a C.N.A. către pârâtă din data de 13 februarie 2012, se confirmă obligația C. SA de retransmitere a programului X, în vederea respectării principiului „must carry”, prin prisma art. 82 din Legea nr. 504/2002.

Prin notificarea din 15 decembrie 2011, reclamanta a adus la cunoștința pârâtei noul regim aplicabil canalelor de televiziune X și Z și obligația legală de a retransmite aceste canale de televiziune în toate rețelele de cablu deținute sau operate în România.

În condițiile pasivității pârâtei în îndeplinirea obligației legale prevăzute de art. 82 din Legea nr. 504/2002, reclamanta a revenit cu notificarea-somație din 06 ianuarie 2012, trimisă prin executorul judecătoresc D., invocând producerea unor prejudicii ca urmare a încălcării de către pârâtă a obligației de retransmitere a canalului de televiziune X.

După ce la data de 19 ianuarie 2012, reclamanta a sesizat instanța de judecată cu prezenta cerere de chemare în judecată și cu o cerere de ordonanță președințială (Dosarul nr. x/302/2012 al Judecătoriei Sectorului 5 București), începând cu data de 20 ianuarie 2012, pârâta a demarat demersurile necesare pentru intrarea în legalitate.

Astfel cum rezultă din adresa emisă de C.N.A. la data de 30 ianuarie 2012, prin două adrese înregistrate la această instituție publică în datele de 20 ianuarie 2012 și 24 octombrie 2012, pârâta a informat C.N.A. cu privire la introducerea serviciului de programe X, solicitând totodată și acordul de retransmisie. În ședința din 24 ianuarie 2012, C.N.A. pare că a avizat retransmisia programului X.

Prin mai multe decizii interne emise în perioada 31 ianuarie 2012 - 21 februarie 2012, C. SA a aprobat modificarea grilei de programe cu includerea postului X.

Printr-o adresă emisă în data de 28 februarie 2012, C.N.A. confirmă că nu au mai existat reclamații scrise privind neretransmisia programului X ulterior datei de 23 ianuarie 2012 (până la acel moment fiind înregistrate 908 reclamații) și că în data de 02 februarie 2012 programul X era retransmis analogic și digital în 29 reședințe de județ.

În raport de situația de fapt reținută mai sus, Curtea a reținut că pârâta și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 82 din Legea nr. 504/2002 după ce reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată și după ce, mai înainte de sesizarea instanței, pârâta fusese pusă în întârziere prin notificări scrise.

În privința apărării pârâtei potrivit căreia ar fi introdus programul X în grilă într-un termen rezonabil, în condițiile necesității unor operațiuni tehnice și acordului prealabil al C.N.A., Curtea a reținut că în perioada 15 decembrie 2011 - 20 ianuarie 2012 pârâta nu a făcut niciun demers în vederea îndeplinirii obligației care îi revenea. Această pasivitate este imputabilă pârâtei deoarece s-a dovedit că, în fapt, pentru modificarea grilei de programe în sensul respectării obligației prevăzute de art. 82 din Legea nr. 504/2002 au fost suficiente 10 zile - de la informarea CNA din 20 ianuarie 2012 până la emiterea deciziilor interne începând cu 31 ianuarie 2012. Se poate observa că, dacă pârâta ar fi început demersurile pentru intrarea în legalitate imediat după notificările reclamantei, era foarte probabil să nu se mai ajungă la sesizarea instanței de judecată cu prezenta cerere.

Apărările pârâtei întemeiate pe art. 11 și 13 din Decizia C.N.A. nr. 72/2012 privind termenul de 30 de zile nu pot fi reținute întrucât această decizie a fost emisă ulterior faptelor analizate, neputând fi aplicată retroactiv.

În concluzie, s-a apreciat că pârâta este în culpă procesuală în privința obligației de a face de la lit. a) din cererea introductivă.

Pentru acest capăt de cerere, reclamanta a plătit o taxă judiciară de timbru datorată conform art. 13 din Legea nr. 146/1997 în cuantum de 8 RON și a depus timbru judiciar în valoare de 0,3 RON, conform art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 32/1995.

În ceea ce privește a doua obligație de a face, din probele administrate au rezultat următoarele împrejurări de fapt relevante:

Prin adresa înregistrată, din 12 martie 2012, reclamanta a sesizat C.N.A. cu privire la recepționarea de către telespectatori a posturilor X și W la o calitate tehnică foarte slabă, susținând că C. SA a alocat o lățime de bandă total insuficientă, cu încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Decizia C.N.A. nr. 72 din 02 februarie 2012.

Prin decizia nr. 161 din 29 martie 2012, C.N.A. a sancționat distribuitorul de servicii C. SA cu amendă în cuantum de 50.000 RON, pentru încălcarea art. 74 alin. (3) și art. 82 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 504/2002, reținându-se între altele că, referitor la reclamația înregistrată din 12 martie 2012, s-a constatat că C. SA nu asigură aceeași calitate a semnalului pentru unele servicii de programe, cum sunt, de exemplu, T și W.

De remarcat că această decizie nu face referire la programul X, ci privește alte posturi.

Potrivit măsurătorilor făcute de A.N.C.O.M. în perioada 20 iunie - 22 iunie 2012 și în data de 29 ianuarie 2014, au fost înregistrate viteze pentru fluxurile de date la intrare și la ieșire, constatându-se valori apropiate/similare; de exemplu, 3.794 MHz la intrare față de 3.535 MHz la ieșire sau 3.293 la intrare față de 2.732 la ieșire.

Potrivit art. 14 alin. (2) din Decizia C.N.A. nr. 72/2012, fiecare distribuitor de servicii de programe trebuie să asigure, pentru fiecare serviciu de programe cu regim „must carry”, aceeași calitate a semnalului retransmis în respectiva rețea de comunicații electronice, raportată la condiții tehnice similare ale semnalului pus la dispoziție de radiodifuzor.

În lipsa unei expertize tehnice, instanța nu poate stabili o concluzie cu privire la încălcarea de către pârâtă a normei de mai sus, în condițiile în care nu dispune de elemente de natură tehnică pentru a aprecia în ce măsură o anume diferență între valorile de intrare și de ieșire a fluxurilor de date afectează calitatea semnalului.

În concluzie, probele administrate nu sunt de natură să convingă instanța cu privire la încălcarea de către pârâtă a obligației prevăzută de art. 14 alin. (2) din Decizia C.N.A. nr. 72/2012.

În plus, Curtea mai remarcă și faptul că, în privința obligației de mai sus, pârâta nu a fost pusă în întârziere de către reclamantă printr-o notificare scrisă anterior formulării cererii completatoare din data de 15 martie 2012. De altfel, chiar reclamanta recunoaște în notele scrise depuse în data de 24 martie 2016 că a realizat punerea în întârziere prin depunerea și înregistrarea cererii completatoare.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 1522 alin. (5) noul C. civ., conform cărora cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligația este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.

În concluzie, nu se poate reține vreo culpă procesuală în sarcina pârâtei în privința obligației de a face de la lit. a) din cererea completatoare.

Față de cele ce preced, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 704/A/2016 din 19 aprilie 2016 a admis în parte apelul declarat de apelanta-reclamantă A. SA împotriva sentinței civile nr. 1559 din 28 martie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte cererea privind cheltuielile de judecată formulată de reclamantă și a obligat pârâta C. SA să îi plătească reclamantei suma de 8,3 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A SA solicitând, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului formulat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1559 din 28 martie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013 și, pe cale de consecință, obligarea intimatei la plata integrală a cheltuielilor de judecată, inclusiv sub aspectul capătului de cerere având ca obiect calitatea semnalului cu care era retransmis postul X.

Recurenta și-a întemeiat în drept recursul pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. și pe dispozițiile art. 105 alin. (2) raportat la art. 304 pct. 5 din același act normativ.

Subsumat criticilor formulate în dezvoltarea recursului prin care se invocă nesocotirea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de către instanța de apel, instanță care ar fi pronunțat o hotărâre ce nu a ținut seama de decizia de casare prin care instanța de control judiciar a dat mai multe îndrumări instanței de apel, recurenta înțelege să invoce motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu referire la nulitățile prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Arată recurenta că prin decizia de casare instanța de control judiciar a dat următoarele îndrumări instanței de apel, îndrumări care în raport de dispozițiile art. 315 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. erau obligatorii: administrarea tuturor probelor necesare în vederea stabilirii situației de fapt; relevanța soluției dispusă cu privire la cererea principală, și cu privire la cererea accesorie de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., instanța rejudecă procesul, făcând abstracție de hotărârea care a fost desființată prin casare și ținând seama de indicațiile date de instanța de recurs, în legătură cu problemele de drept tranșate și necesitatea administrării anumitor probe.

Or, prin decizie instanța de apel nu a ținut cont de indicațiile/îndrumările instanței de casare cu privire la administrarea tuturor probelor necesare în vederea stabilirii situației de fapt, respingând cererea recurentei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată și pentru capătul de cerere având ca obiect calitatea semnalului cu care era retransmis postul X, pe motivul că „probele administrate nu sunt de natură să convingă instanța cu privire la încălcarea de către pârâtă a obligației prevăzute de art. 14 alin. (2) din Decizia C.N.A. nr. 72/2012”. Iar această concluzie a instanței de apel vine după ce anterior reține „Prevederile art. 275 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în speță, întrucât pârâta nu a recunoscut/nu a achiesat la pretențiile reclamantei, ci dimpotrivă s-a apărat susținând netemeinicia celor două capete principale de cerere. Doar constatarea că, la un moment ulterior al procesului, erau îndeplinite cele două obligații de a face deduse judecății, a dus la respingerea cererii ca rămase fără obiect, la solicitarea ambelor părți. Pârâta a recunoscut prin întâmpinare că pretențiile A. au fost deja satisfăcute de către C.”.

De asemenea, recurenta apreciază că instanța de apel nu a ținut cont de aspectele de drept referitoare la relevanța soluției de respingere ca rămasă fără obiect (lipsită de interes) asupra soluției ce urma a se pronunța cu privire la cererea accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată.

S-a mai învederat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, așa încât, în cauză, își găsesc aplicarea prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Sub acest aspect s-a arătat că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, existând o contradicție evidentă între dispozitivul deciziei și considerentele acesteia. Astfel, pe de o parte instanța de apel a reținut că, o eventuală constatare a netemeiniciei capătului de cerere având ca obiect calitatea semnalului cu care este retransmis postul de televiziune X nu poate avea loc prin raportare la aspectele criticate de către recurentă prin motivele de apel și în lipsa formulării unei căi de atac din partea intimatei, iar pe de altă parte, respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată aferente acestui capăt de cerere, pe motiv că recurenta nu a administrat suficiente probe din care să rezulte nerespectarea dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Decizia nr. 72/2012. Deși instanța de apel a menținut soluția instanței de fond, de respingere a cererii de chemare în judecată ca rămasă fără obiect (lipsită de interes), aceasta respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Or, menținerea soluției de respingere a celor două capete de cerere ca rămase fără obiect (lipsite de interes) raportată la cele dispuse de instanța de casare prin decizia de casare, impune admiterea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată și nu respingerea ei.

Decizia pronunțată în apel a fost criticată și pentru că ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Decizia C.N.A. nr. 72/2012 și a art. 1522 alin. (5) din noul C. civ., sens în care a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a învederat că potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Decizia C.N.A. nr. 72/2012 „Fiecare distribuitor de servicii de programe trebuie să asigure, pentru fiecare serviciu de programe cu regim must carry, aceeași calitate a semnalului retransmis în respectiva rețea de comunicații electronice, raportată la condiții tehnice similare ale semnalului pus la dispoziție de radiodifuzor, conform acceptului acordat”.

Potrivit art. 14 alin. (2) din Decizia C.N.A. nr. 72/2012 și contrar celor reținute de instanța de apel, intimata avea obligația de a retransmite postul de televiziune X cu aceeași calitate a semnalului cu care recurenta îl punea la dispoziția acesteia. Singura excepție prevăzută de art. 14 alin. (2) din Decizia C.N.A. nr. 72/2012, în care intimata putea să modifice calitatea semnalului era aceea în care condițiile tehnice nu îi permiteau, acest lucru. Or, intimata, în niciun moment nu a invocat o imposibilitate tehnică pentru modificarea calității semnalului între valoarea de intrare și valoarea de ieșire.

Art. 14 alin. (2) din Decizia nr. 72/2012 impune aceeași calitate a semnalului cu cel transmis de radiodifuzor, similaritatea vizând condițiile tehnice și nu calitatea semnalului. Textul de lege trebuie interpretat în sensul în care, dacă condițiile tehnice ale operatorului de cablu permit, acesta trebuie să retransmită postul tv la aceeași calitate a semnalului cu cel pus la dispoziție de radiodifuzor. Orice altă interpretare ar fi absurdă și ar duce la apariția unor abuzuri din partea operatorilor de cablu deoarece nu s-ar putea stabili în mod obiectiv ce marjă este permisă între semnalul primit de la radiodifuzor și cel transmis către abonați de către operator.

Așadar, în raport de interpretarea corectă a art. 14 alin. (2) din Decizia C.N.A. nr. 72/2012 și de probele existente la dosar, respectiv:

- planșele din care rezultă valoarea semnalului la intrare și valoarea semnalului la ieșire din care rezultă calitatea imaginii cu care postul X era retransmis de intimată - dvd-ul depus la dosar de recurentă;

- decizia C.N.A. nr. 161 din data de 29 martie 2012 în care se precizează: „De asemenea, în aceeași ședință publică, membrii Consiliului au vizionat imagini și au analizat raportul întocmit în baza reclamației înregistrate sub nr. 3965 din 12 martie 2012 cu privire la calitatea semnalului transmis pentru unele servicii de programe cu regim must carry și au constatat că distribuitorul C. nu asigură aceeași calitate a semnalului pentru unele servicii de programe, cum sunt, de exemplu, T și W”. Această decizie a C.N.A. trebuie coroborată cu plângerea formulată de Societate din 12 martie 2012, dar și cu răspunsul C.N.A. la plângerea formulată de Societate din 02 aprilie 2012. Astfel din plângerea formulată de Societate rezultă că aceasta a sesizat C.N.A. cu privire la calitatea semnalului și respectarea dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Decizia nr. 72/2012 de către C. în legătură cu posturile X și W. Din adresa din 02 aprilie 2012 rezultă că C.N.A. a considerat plângerea Societății întemeiată atât cu privire la postul X, cât și cu privire la postul W, deoarece în cuprinsul acestui răspuns nu se menționeză că în privința postului X, C. ar fi respectat dispozițiile art. 14 alin. (2) din Decizia nr. 72/2012, iar pe de altă parte, deși în cuprinsul deciziei de sancționare nr. 161 din 29 martie 2012 se vorbește despre reclamația Societății și despre indicarea cu titlu de exemplu doar a postului W, în realitate această decizie de sancționare vizează și postul X - actele ce constituie anexa 5 la opisul depus de Societate la termenul din data de 20 martie 2014, în fața Tribunalului București;

- adresa ANCOM din data de 27 iunie 2012, de unde rezultă (din Anexele nr. 1, 2 și 3) faptul că în ceea ce privește postul de televiziune X fluxul de intrare al semnalului video la operatorul C. era de 3.296 valoarea maximă și 3.293 valoarea minimă, în timp ce fluxul de ieșire al semnalului video către abonat era de maxim 2.882 și minim de 2.732. Prin urmare, între semnalul transmis de radiodifuzor și cel retransmis de C. către abonat există o diferență de 0.414 între valorile maxime și de 0.561 între valorile minime - actele ce constituie anexa 8 la opisul depus de Societate la termenul din data de 20 martie 2014, în fața Tribunalului București, instanța de apel trebuia să constate și încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Decizia C.N.A. nr. 72/2012 de către intimată.

Apoi, potrivit dispozițiilor art. 1522 alin. (5) noul C. civ. „Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligația este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului”. Din interpretarea dispozițiilor art. 1522 alin. (5) noul C. civ. rezultă că termenul de grație acordat de legiuitor pentru îndeplinirea obligației se aplică în ipoteza în care debitorul nu este pus în întârziere (în conformitate cu dispozițiile art. 1522 noul C. civ.) sau nu este de drept în întârziere conform art. 1523 noul C. civ.; art. 1521 noul C. civ. prevede că „Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului”). Or, contrar celor reținute de instanța de apel (deși recurenta a precizat în cuprinsul notelor scrise faptul că intimata se afla de drept în întârziere), în prezenta cauză nu se aplică dispozițiile art. 1522 alin. (5) noul C. civ. deoarece intimata era de drept în întârziere conform dispozițiilor art. 1523 alin. (2) lit. e) noul C. civ.

Intimata C. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității cererii de recurs și excepția lipsei de interes în privința anumitor motive de recurs, iar pe fondul pretențiilor recurentei s-a apărat în fapt și în drept, susținând, în esență, următoarele:

Parte a criticilor aduse A. nu se încadrează în motivele limitative de recurs.

Sub pretextul unei pretinse aplicări greșite a legii și a unei pretinse contradicții în hotărârea instanței de apel (art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.), A. critică în realitate modul în care instanța de apel a interpretat probele privind respectarea art. 14 alin. (2) din Decizia C.N.A. nr. 72/2012 de către C., după cum vom arăta în continuare.

Prin primul motiv de recurs (pag. 7 din cererea de recurs), A. pretinde că instanța de apel ar fi nerespectat îndrumările instanței de casare, pe de o parte, pe motiv că instanța de apel nu ar fi administrat toate probele necesare. În realitate, instanța de recurs nu a indicat vreo probă anume care ar fi trebuit administrată, ci doar menționează că soluționarea cererii trebuie realizată prin „administrarea tuturor probelor necesare”, spre deosebire de instanța din primul ciclu procesual care a soluționat cererea privind cheltuielile de judecată ca o consecință automată a faptului că reclamanta a solicitat respingerea cererilor principale ca rămase fără obiect. Deși recurenta A. nu a contestat că instanța de apel din al doilea ciclu procesual a soluționat cererea în urma administrării de probe (fapt evident), criticile de recurs formulate maschează nemulțumirea pe care A. o are în realitate față de modul în care instanța de apel a interpretat probele aflate la dosar cu privire la încălcarea art. 14 alin. (2) din Decizia C.N.A. nr. 72/2012 (Secțiunea 2.1 din recursul A.). Or, aprecierea probelor de către instanțele de fond nu se încadrează în motivele limitative de recurs permise de lege.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat (pag. 8 din cererea de recurs), deși pretinde o contradicție în motivarea insanței de apel, A. lasă să se înțeleagă că în realitate este nemulțumită de faptul că instanța de rejudecare a apelului a respins cheltuielile de judecată în legătură cu unul din capetele de cerere principale „pe motiv că Recurenta nu a administrat suficiente probe din care să rezulte nerespectarea dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Decizia nr. 72/2012” (citatul reprezintă un pasaj din motivarea cererii de recurs, în secțiunea dedicată celui de-al doilea motiv invocat). Astfel, A. este nemulțumită tot de modalitatea de interpretare a materialului probator de către instanța de rejudecare a apelului, critică inadmisibilă raportat la motivele limitative de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. aplicabil.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, A. încearcă să disimuleze (de data aceasta, sub pretextul unei greșite interpretări a legii) tot nemulțumiri cu privire la interpretarea materialului probator de către instanța de rejudecare a apelului. În mod evident, A. dezvoltă critici ample (pag. 9 din cererea de recurs) cu privire la modalitatea în care instanța de apel ar fi trebuit să interpreteze o serie de probe: planșe și imagini vidreo, o decizie C.N.A. și o adresă ANCOM. Nu poate exista vreun dubiu că astfel de critici nu sunt admisibile în raport de prevederile imperative ale art. 304 C. proc. civ.

Prin criticile menționate anterior, A. pretinde instanței supreme să realizeze o nouă judecată asupra fondului cauzei, pentru stabilirea culpei procesuale a C. prin reinterpretarea probelor privind calitatea semnalului cu care era retransmis postul X de către intimata-pârâtă C. Calea extraordinară de atac a recursului nu permite însă o devoluțiune a fondului cauzei și nu poate fi primită decât în cazurile limitative prevăzute de lege (interpretate restrictiv, ca orice normă de excepție). În jurisprudența instanței supreme s-a reținut (i) necesitatea încadrării stricte a criticilor formulate pe calea recursului în motivele limitative prevăzute de art. 304 C. proc. civ., precum și că (ii) interpretarea probelor nu este un aspect care să se încadreze în cazurile admisibile de recurs.

În ceea ce privește netemeinicia motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se arată că:

Primul motiv de recurs se referă la o pretinsă nerespectare, de către instanța de apel, a îndrumărilor instanței de casare în privința (i) administrării tuturor probelor necesare pentru acordarea cheltuielilor de judecată pentru cererea referitoare la încălcarea art. 14 alin. (2) din Decizia C.N.A. nr. 72/2012 și (ii) relevanța soluției pe capetele de cerere principale (respinse ca lipsite de obiect) asupra soluției pe cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Această critică se bazează pe o prezentare incorectă a indicațiilor din decizia de casare.

În mod contrar celor pe care recurenta A: încearcă să le lase să se înțeleagă, prin decizia nr. 894/2015 (decizia de casare din primul ciclu procesual):

a) Pe de o parte, Înalta Curte nu a indicat anumite probe ce ar fi obligatoriu de administrat, ci doar a stabilit că se impune soluționarea cererii privind cheltuieli de judecată în urma analizării probelor „necesare” (fără a indica care ar fi acestea): „se impunea administrarea tuturor probelor necesare” (pag. 5, penultimul paragraf din decizia nr. 894/2015).

În esență, Înalta Curte a desființat decizia de apel din primul ciclu procesual nu pentru că nu s-ar fi administrat anumite probe particulare, ci pentru că nu s-a administrat nicio probă, iar cererea a fost soluționată în mod greșit pentru că s-a „dat prevalență solicitării recurentei, potrivit principiului disponibilității, care, anterior finalizării cercetării judecătorești a formulat prin reprezentantul convențional o cerere de respingere a acțiunii sale ca fiind rămasă fără obiect”.

Astfel, singura indicație dată prin decizia de casare a fost că trebuie să se soluționeze cererea în urma administrării de probe, fără însă a se indica vreo probă obligatoriu de administrat.

b) Pe de altă parte, Înalta Curte nu a dat vreo relevanță soluției pronunțate asupra capetelor de cerere principale (respinse ca lipsite de obiect) asupra soluției pe cheltuielile de judecată.

Din contră, în decizia de casare se menționează expres că este greșită teza recurentei A. în sensul că respingerea capetelor principale de cerere ca rămase fără obiect ar fi trebuit să atragă constatarea temeiniciei cererii (și, astfel, admiterea cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei):

„Concluzia la care a ajuns însă reclamanta, potrivit căreia prima instanță a stabilit temeinicia cererii atunci când a respins acțiunea ca rămasă fără obiect este eronată și nu rezultă din motivare, în sensul examinării probelor administrate”. (pag. 6 din decizia nr. 894/2015)

De altfel, instanța de rejudecare a respectat îndrumările instanței supreme deoarece a ținut cont de îndrumările instanței de casare și chiar a dedicat o întreagă secțiune din motivarea sa „Interpretării deciziei de casare în privința problemelor de drept dezlegate” (pag. 5 din decizia recurată):

a) În primul rând, Curtea de Apel București nu a soluționat cererea privind cheltuielile de judecată ca o simplă consecință a modului de soluționare a capetelor de cerere principale, ci a avut în vedere stabilirea situației de fapt pentru a stabili existența sau inexistența culpei procesuale a pârâtei C.;

În consonanță cu cele stabilite prin decizia de casare (a se vedea paragraful anterior), instanța de rejudecare a apelului a concluzionat în mod corect următoarele:

„(...) nu există efecte de ordin practic dacă acțiunea principală este respinsă ca rămasă fără obiect sau rămasă fără interes (...).

Prin urmare, prezintă relevanță în stabilirea situației de fapt, în conformitate cu decizia de casare, momentul la care au fost îndeplinite de către pârâtă obligațiile de a face (...)” (pag. 5-6 din decizia nr. 704/A/2016)

b) În al doilea rând, Curtea de Apel București a soluționat cererile în urma unei analize amănunțite a materialului probator amplu de la dosarul cauzei.

A se vedea Secțiunea 3.2 de la pag. 7-8 din decizia nr. 704/A/2016 (rejudecarea apelului), care începe cu afirmația „din probele administrate rezultă următoarele împrejurări de fapt relevante:”. Mai departe, instanța de rejudecare a apelului face trimitere la numeroase înscrisuri (adrese ale părților, decizii ale Consiliului Național al Audiovizualului, rapoarte de măsurare efectuate de ANCOM etc.), indicând filele de la dosar unde acestea se găsesc și prezentând interpretarea acestora de către instanță.

Pe lângă faptul că A. critică în mod nelegal interpretarea probelor, recurenta se prevalează de propria pasivitate probatorie. Așa cum s-a arătat mai sus, Înalta Curte nu a indicat anumite probe obligatorii de administrat (astfel că a rămas instanței de rejudecare sarcina de a aprecia probele necesare), ci doar a menționat că trebuie administrate probe (ceea ce instanța de apel a realizat). A. este însă nemulțumită atât de modul în care probele administrate au fost interpretate de instanța de rejudecare (critică inadmisibilă în recurs), cât și de probele care au fost administrate. În privința acestei din urmă critici, pe lângă faptul că este inadmisibilă în recurs, aceasta se bazează pe propria pasivitate a recurentei A.

În primul ciclu procesual, A. chiar s-a opus administrării unei expertize de specialitate ce fusese solicitată de către pârâta C.:

„În plus, încheierea de ședință consemnează că reclamanta, prin reprezentant convențional s-a opus cererii pârâtei de administrare a probei cu expertiza tehnică, pentru lipsa utilității ei (...)”

(pag. 5 din decizia nr. 894/2015, decizia de casare din primul ciclu procesual)

În rejudecarea apelului, pârâta C. nu a mai insistat în solicitarea efectuării expertizei, dar nici reclamanta nu a solicitat această probă;

Astfel, reclamanta nu a solicitat nicio probă suplimentară față de cele administrate de instanța de rejudecare (a se vedea încheierea de ședință din 29 martie 2016), motiv pentru care nu se poate prevala de propria pasivitate probatorie pentru a critica instanța de apel că nu a administrat din oficiu probe nesolicitate de părți.

În ceea ce privește netemeinicia motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se arată că:

Nu există nicio contradicție între considerentele și dispozitivul deciziei recurate. La pag. 7-8 din decizia recurată, Curtea de Apel București și-a motivat soluția de neacordare a cheltuielilor de judecată cu privire la capătul de cerere vizând încălcarea art. 14 alin. (2) din Decizia C.N.A. nr. 72/2012, stabilind că în urma administrării probelor nu s-a dovedit existența unei culpe procesuale a pârâtei cu privire la