ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1307/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1307/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

în judecată și apărările pârâtului

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamanta SC R.R. SA a solicitat, în contradictoriu

cu pârâtul C.N.A., anularea deciziei din 20 mai 2010 emisă de acesta și

exonerarea societății de la plata amenzii în valoare de 10.000 RON, aplicată

prin această decizie.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că temeiul juridic ce a stat la baza emiterii deciziei contestate

este reprezentat de dispozițiile art. 82 din Legea nr. 504/2002, că se face vorbire

despre posibilitatea unei obligații „must carry” și în Directiva Europeană nr. 2002/22/C.E.

privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele

și serviciile electronice de comunicații, în alin. (43), (44) din preambul și în

art. 31, dar aceste prevederi legale nu au fost încălcate, sancționarea sa fiind

consecința interpretării lor eronate de către pârât.

Astfel, prima eroare a

pârâtului vizează numărul maxim de programe care sunt obligatorii la retransmisie,

respectiv programele incluse în pachetul cunoscut sub denumirea „must carry”, iar

din modul în care este formulat art. 82 rezultă că obligativitatea de retransmitere

a anumitor programe este limitată la 25% din numărul total de servicii distribuite;

a doua eroare este legată de excluderea din categoria programelor regionale a programelor

T.V.R.; o altă eroare este reprezentată de introducerea criteriului „audiență” la

stabilirea ordinii în care sunt introduse programele „must carry”; o altă eroare

referitoare la modalitatea de aplicare a acestui principiu este aceea că, pentru

programele impuse în lista „must carry”, se solicită acord de retransmisie eliberat

de radiodifuzor, iar pretinsa obligație a societății de a respecta art. 82 „atât

în sistem analogic, cât și în sistem digital” nu are niciun fundament juridic, întrucât

societatea reclamantă retransmite, prin intermediul aceleiași rețele, atât servicii

în format analogic, cât și servicii în format digital.

Referitor la amenda aplicată,

societatea reclamantă a susținut, pe de o parte, faptul că acest post era retransmis

(cu excepția a 4 rețele) în toate rețelele societății, iar pe de altă parte, postul

N. nu îndeplinește nici măcar singurul criteriu stabilit de legiuitor pentru a fi

inclus în pachetul „must carry”, respectiv criteriul „audienței”.

Totodată, reclamanta a

solicitat instanței să se pronunțe cu privire la următoarele aspecte:

- să se verifice dacă

numărul de canale ce trebuie rezervate posturilor care beneficiază de statutul „must

carry” nu depășește în mod evident numărul de canale necesare pentru îndeplinirea

obiectivului de apărare a pluralismului și a accesului atât la informația locală,

cât și la cea națională;

- să se decidă dacă beneficiul

statutului „must carry” nu este în mod evident acordat în baza unor condiții pe

care radiodifuzorii din alte state membre sunt mai puțin susceptibili să le îndeplinească

decât posturile naționale, contrar reglementărilor U.E.;

- să se decidă dacă au

fost prevăzute proceduri elementare de apărare a drepturilor diferitelor posturi

pentru a evita posibilitatea ca acordarea beneficiului regimului „must carry” să

conducă la discriminări arbitrare.

Prin întâmpinare, pârâtul

a invocat excepția tardivității formulării acțiunii, având în vedere faptul că decizia

de sancționare contestată i-a fost comunicată reclamantei, prin fax, la data de

25 mai 2010 și prin poștă, cu confirmare de primire, la data de 27 mai 2010, astfel

că sesizarea instanței la data de 14 iunie 2010 (data poștei) s-a făcut cu încălcarea

termenului legal de 15 zile.

Pe fondul cauzei, pârâtul

a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând, în esență, că prevederile

din Directivă, invocate de reclamantă, instituie libertatea țărilor comunitare de

a-și organiza în mod transparent și echilibrat aplicarea principiului „must carry”,

în funcție de interesul general, precum și de conduita societăților comerciale care

transmit servicii de programe.

În scopul transpunerii

în legislația internă a prevederilor din Directivă, legiuitorul român a reglementat,

prin art. 82 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, obligativitatea distribuitorilor

de servicii de a retransmite programele Societății Române de Televiziune, alte servicii

de programe libere la retransmisie ale radiodifuzorilor privați, în limita a 25%

din numărul total de servicii de programe distribuite prin rețeaua respectivă, precum

și serviciile de televiziune a căror obligativitate de retransmitere este stabilită

prin acorduri internaționale la care România este parte (principiul „must carry”).

În legătură cu celelalte

solicitări ale reclamantei, autoritatea pârâtă a susținut că acestea exced cadrului

legal și competenței instanței, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare.

Prin sentința nr. 1646

din 3 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția tardivității formulării acțiunii, invocată de pârât,

precum și cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

În privința excepției

tardivității acțiunii invocată de pârât, prima instanță a reținut că decizia atacată

i-a fost comunicată reclamantei prin poștă cu confirmare de primire la data de 27

mai 2010, iar sesizarea instanței a avut loc la data de 14 iunie 2010 (data poștei),

în cadrul termenului legal de 15 zile care se calculează pe zile libere potrivit

art. 101 C. proc. civ. Acest termen nu se poate determina în raport de data de 25

mai 2010, data transmiterii prin fax către societatea reclamantă a unui înscris,

întrucât probele depuse la dosarul cauzei nu fac dovada identității expeditorului

și a conținutul textului transmis.

Pe fondul cauzei, prima

instanță a reținut că prin decizia din 20 mai 2010 emisă de pârât s-a dispus sancționarea

societății reclamante cu amendă în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor

art. 82 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările

ulterioare.

Din interpretarea acestor

dispoziții legale, prima instanță a reținut că în sarcina distribuitorilor de servicii

sunt instituite trei obligații distincte, respectiv:

- obligația de a include

în ofertele lor, serviciile de programe ale Societății Române de Televiziune destinate

publicului din România;

- obligația de a retransmite

alte servicii de programe libere la retransmisie și fără condiționării tehnice sau

financiare, ale radiodifuzorilor privați, aflați sub jurisdicția României, în limita

a 25% din numărul total de servicii de programe distribuite din rețeaua respectivă;

- obligația de a retransmite

serviciile de televiziune stabilite prin acorduri internaționale la care România

este parte.

Textul în discuție evidențiază

serviciile Societății Române de Televiziune distinct de serviciile radiodifuzorilor

privați, numai în privința acestora din urmă fiind prevăzută limita de 25% din numărul

total de servicii de programe distribuite prin rețeaua respectivă.

Prima instanță a reținut

că reclamanta are obligația de a retransmite programul N., care ocupă locul 12 în

ordinea audienței, conform situației întocmite de Asociația Română pentru Măsurarea

Audiențelor, în localitățile în care în structura ofertei de servicii de programe

există mai mult de 48 de programe retransmise.

Obligația de retransmitere

a programelor Societății Române de Televiziune este reglementată de art. 82

alin. (1) și nu de art. 82 alin. (2), iar studiourile teritoriale ce aparțin Societății

Române de Televiziune nu sunt considerate programe regionale, în sensul art. 82

alin. (2) din același act normativ.

Obligația prezentării

acordurilor de retransmisie eliberate de radiodifuzori este impusă de dispozițiile

art. 4 alin. (1) lit. g) din decizia C.N.A. nr. 12/2003 privind eliberarea avizului

de retransmisie în sarcina tuturor distribuitorilor de servicii, inclusiv a societății

reclamante.

De altfel, prin decizia

de sancționare nu s-a reținut în sarcina reclamantei obligația de retransmitere

a programelor „atât în sistem analogic, cât și în sistem digital”, ci a fost menționată

obligația tuturor distribuitorilor de servicii de a respecta prevederile art. 82

din Legea audiovizualului, indiferent de modalitatea de retransmitere a programelor

(analogic sau digital).

În concluzie, prima instanță

a reținut că reclamanta nu a făcut dovada respectării prevederilor art. 82 din Legea

audiovizualului, în privința retransmisiei programului N., precum și a celorlalte

programe ce intră sub incidența acestor norme legale.

Referitor la celelalte

aspecte cu privire la care reclamanta solicită instanței să se pronunțe, se constată

că acestea exced controlului de legalitate și competenței instanței de contencios

administrativ, raportat la dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18 din

Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

SC R.R. SA

Împotriva sentinței a

formulat recurs reclamanta SC R.R. SA București invocând dispozițiile art. 304

1

C proc. civ.

În esență, recurenta combate

hotărârea fondului sub următoarele aspecte:

3.1. Omisiunea instanței

de a se pronunța asupra motivului nr. 6 din acțiune

În dezvoltare, recurenta

arată că instanța nu a examinat susținerile din acțiune referitoare la neîndeplinirea

de către postul N. a singurului criteriu stabilit de legiuitor pentru a fi inclus

în pachetul „must carry”, respectiv criteriul audienței. Audiența comunicată de

A.R.M.A. pentru anul 2009 nu poate fi luată în considerare, afirmă recurenta, întrucât

în ianuarie 2010 postul de știri s-a transformat în „Televiziunea generalistă exclusiv

românească N.” Prin urmare, potrivit rațioonamentului său, noul post de televiziune

este altul decât cel care a făcut obiectul măsurătorilor de audiență în anul 2009

și, deci, în mod obiectiv acesta nu poate fi inclus în pachetul „must carry”.

3.2. Faptele care au atras

sancționarea sa au fost greșit stabilite

La acest punct recurenta

afirmă că situația de fapt a fost reținută eronat, în condițiile în care nu i s-a

imputat prin actul sancționator că ar mai exista și alte programe, în afara N.,

pe care ar fi refuzat să le retransmită.

3.3. Prevederile art.

82 din Legea nr. 504/2002 au fost interpretate necorespunzător, cu ignorarea argumentelor

reclamantei

Potrivit recurentei, interpretarea

gramaticală pe care instanța a dat-o dispoziției legale nu clarifică natura limitei

de 25% din numărul total de servicii distribuite, respectiv dacă această limită

instituită de legiuitor este minimă, cum consideră C.N.A.

De asemenea, recurenta

mai susține că instanța nu s-a pronunțat asupra modalității tehnice de retransmisie

a serviciilor de programe (analog sau digital).

C.N.A.

Prin întâmpinarea înregistrată

la data de 10 februarie 2012, intimatul C.N.A. a solicitat respingerea recursului

ca nefondat, arătând că soluția fondului este corectă.

Răspunzând la motivele

de recurs, intimatul a reliefat următoarele aspecte:

4.1. Criticile referitoare

la neîndeplinirea criteriului audienței nu pot fi primite în condițiile în care

postul în discuție și-a schimbat doar denumirea din N., funcționând în baza aceleiași

decizii de autorizare audiovizuale din 1 septembrie 2004, modificată corespunzător.

De altfel, mai arată intimatul, criticile grupate la acest punct sunt de circumstanță,

recurenta retransmițând postul în toate celelalte rețele de comunicații electronice,

și chiar în unele unde nu era obligată să o facă.

4.2.Recurenta a fost sancționată

numai pentru neretransmiterea postului N. în cele patru rețele de comunicații indicate

în anexă dar în ședința publică din 20 mai 2010 C.N.A. a analizat și situația altor

distribuitori de servicii care nu respectă dispozițiile art. 82 din Legea audiovizualului.

4.3. Instanța a interpretat

corect semnificația limitei de 25% din numărul total de servicii de programe distribuite,

procentul indicat raportându-se numai la serviciile radiodifuzorilor privați, cele

ale Societății Române de Televiziune fiind evidențiate distinct.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Recurenta-reclamantă SC

R.R. SA București a supus controlului de legalitate decizia nr. 335 din 20 mai 2010,

prin care intimatul-pârât C.N.A. a sancționat-o contravențional cu amendă în cuantum

de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea vizualului

nr. 504/2002 cu modificările și completările ulterioare.

Acest text legal are următorul

cuprins:

„Orice distribuitor care

retransmite servicii de programe prin rețele de comunicații electronice, cu excepția

celor care utilizează exclusiv spectrul radio, are obligația să includă în oferta

sa serviciile de programe ale Societății Române de Televiziune destinate publicului

din România, precum și alte servicii de programe, libere la retransmisie și fără

condiționări tehnice sau financiare, ale radiodifuzorilor privați, aflați sub jurisdicția

României, in limita a 25% din numărul total de servicii de programe distribuite

prin rețeaua respectivă, precum și serviciile de televiziune a căror obligativitate

de retransmitere este stabilită prin acorduri internaționale la care România este

parte. Criteriul de departajare pentru radiodifuzorii privați este ordinea descrescătoare

a indicelui anual de audiență.”

Potrivit art. 90

alin. (1) lit. j) din același act normativ, încălcarea prevederii citate constituie

contravenție care se sancționează, în baza alin. (2), cu amendă de la 10.000 RON

la 200.000 RON.

În esență, după cum rezultă

din expunerea rezumativă a situației de fapt de la pct. 1 al acestei decizii, recurentei-reclamante

i s-a imputat că în patru rețele de comunicații electronice pe care le deține în

96 de localități, nu retransmitea programul N., care, potrivit datelor de audiență

comunicate de A.R.M.A., se afla pe locul 12 în topul stațiilor de televiziune cărora

li se aplică principiul „must carry”.

Recurenta-reclamantă a

contestat includerea postului amintit în pachetul de programe obligatorii la retransmisie,

pe ideea că măsurarea audienței posturilor T.V. în anul 2009, pe baza căreia s-a

stabilit ierarhia acestora, nu putea viza N., program care „a fost înființat în

anul 2010”.

Acest punct de vedere

a fost înlăturat judicios de Curtea de apel, care, chiar dacă nu a răspuns detaliat

la toate argumentele din acțiunea judiciară, a ajuns la o concluzie corectă, aceea

că reclamanta are obligația de a retransmite programul N., care ocupă locul 12 în

ordinea audienței, conform situației întocmite de A.R.M.A., în localitățile în care

în structura ofertei de servicii de programe există mai mult de 48 de programe retransmise.

Răspunzând punctual la

cele trei motive de recurs, astfel cum au fost structurate de recurentă, Înalta

Curte reține următoarele:

1.1. Referitor la omisiunea

examinării unui argument al reclamantei

Într-adevăr, la pct. 6

din cererea de chemare în judecată, reclamanta își expune, alături de alte considerații

și teza potrivit căreia N. este un post nou, diferit de N., căruia i s-a măsurat

audiența în anul 2009 și care făcea parte din pachetul de programe „must carry”.

Împrejurarea că instanța

de fond nu s-a pronunțat expressis verbis asupra acestei chestiuni nu este aptă,

prin ea însăși, să conducă la reformarea sentinței, câtă vreme considerentele expuse

în justificarea soluției răspund la motivele de fapt și de drept esențiale din acțiune,

convergând univoc către concluzia că sancțiunea contravențională a fost legal aplicată.

Examinând ea însăși aspectul

invocat, Înalta Curte observă mai întîi că în licența audiovizuală și decizia de

autorizare audiovizuală deținute de către SC C.M. SRL pentru postul cu denumirea

N., la data de 7 ianuarie 2010 a fost operată numai modificarea denumirii postului

în N., post care a continuat să ființeze în baza licenței audiovizuale eliberate

în anul 2003 și deciziei de autorizare audiovizuale din anul 2004 – nr. 719.0-2.

Ca atare, nu există o bază factuală și legală pentru a afirma că N. este un post

nou înființat în anul 2010, ale cărui audiențe nu puteau fi măsurate în anul 2009.

În al doilea rând, faptul

că în cursul anului 2009, postul N. și-a modificat formatul de principiu al serviciului

de programe din tematic în generalist nu prezintă relevanță, câtă vreme conținutul

editorial nu este un criteriu de departajare a programelor radiodifuzorilor privați

din perspectiva examinată, singurul criteriu stabilit de legiuitor fiind acela al

audienței.

De altfel, apărarea examinată

la acest punct apare ca fiind conjuncturală pentru că, necontestat, recurenta a

refuzat să retransmită postul în discuție în 4 rețele, în toate celelalte îndeplinindu-și

obligația legală.

Nu în ultimul rând, Înalta

Curte constată că pentru aceeași faptă recurentei i s-a adresat o somație publică,

în condițiile art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, prin decizia nr. 359 din

23 martie 2010 a C.N.A., act administrativ care nu a fost contestat. Deși i s-a

pus în vedere să se conformeze aspectelor indicate în somație, sub sancțiunea prevăzută

de art. 90 alin. (2) din același act normativ, recurenta s-a menținut în atitudinea

de pasivitate ce a atras aplicarea amenzii de față.

Conchizând în această

privință, Înalta Curte reține, la fel ca și judecătorul fondului, că recurenta-reclamantă

a refuzat nejustificat să retransmită un post cuprins în pachetul de programe „must

carry”, săvârșind prin aceasta o contravenție, legal sancționată de intimat prin

decizia atacată.

1.2. Referitor la situația

de fapt

Părțile nu contestă împrejurarea

că motivul sancționării recurentei este cel indicat anterior. Prin urmare, menționarea

în cuprinsul considerentelor sentinței a sintagmei „precum și a celorlalte programe

ce intră sub incidența acestor norme legale” apare ca fiind o evidentă eroare materială,

fără nicio consecință sub aspectul soluției adoptate.

De altfel, sancțiunea

aplicată recurentei: amendă de 10.000 RON, reprezintă minimul legal prevăzut la

art. 90 alin. (2) din Legea audiovizualului, la care s-a ajuns prin prisma criteriilor

de individualizare prevăzute la alin. (4) al aceluiași art.

1.3. Referitor la interpretarea

art. 82 alin. (1) din lege

Interpretarea pe care

judecătorul fondului a dat-o normei enunțate este la adăpost de orice critică.

Într-adevăr, particula

„precum și” din cuprinsul textului redat în partea introductivă a pct. 1I din această

decizie, desparte trei categorii de obligații care incumbă distribuitorilor de servicii

de programe, fiind evident că partea care vizează limita de 25% se raportează la

serviciile radiodifuzorilor privați iar nu la numărul total de servicii distribuite,

cum pretinde recurenta.

În fine, răspunzând unei

alte critici subsumate aceluiași motiv, Înalta Curte mai reține că intimatul C.N.A.

nu a impus recurentei vreo obligație cu privire la retransmiterea programelor „

atât în sistem analogic, cât și în sistem digital”, ceea ce s-a urmărit fiind asigurarea

posibilității publicului de a urmări programele, indiferent de modul de retransmisie

utilizat, analogic sau digital. În orice caz, în decizia atacată nu s-a reținut

că recurenta ar fi încălcat vreo dispoziție legală în această privință.

instanței de recurs

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC R.R. SA București

împotriva sentinței nr. 1646 din 3 martie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 martie

2012.