ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3780/2014

Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC R.R. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, anularea deciziei de sancționare din 29 martie 2012 și exonerarea de la plata amenzii în valoarea de 50.000 lei. A mai solicitat suspendarea măsurilor dispuse prin decizia din 29 martie 2012 până la soluționarea pe fond a cauzei. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin decizia din 29 martie 2012, emisă de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, s-a dispus sancționarea sa cu amendă în cuantum de 50.000 lei, pentru încălcarea prevederilor art. 74 alin. (3) și art. 82 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 504/2002. Prin aceeași decizie reclamanta a fost obligată să transmită mențiunea privind amenda aplicată în rețelele de comunicații electronice, în mod continuu, timp de 7 zile, pe canalul alocat fiecărui program care a constituit obiect al sancțiunii. În sarcina reclamantei s-a reținut că în perioada 19 - 23 martie 2012 nu a transmis în sistem digital unele programe ale Societății Române de Televiziune în 23 de localități din cele 27 verificate, în localitatea Pitești nu a retransmis programul TVR Craiova nici analogic nici digital, nu a retransmis programele M. TV și A.O., obligatorii la retransmitere conform regulii must carry, în mai multe localități nu transmite nici analogic și nici digital programe regionale, nu a retransmis E. TV, decât în Târgu Mureș și Sfântu Gheorghe și nu a solicitat acordul pentru modificarea structurii de servicii de programe puse la dispoziția publicului, deși nu mai are acordul de retransmisie al radiodifuzorului M.R.T. Zrt. pentru a retransmite programul R.K. S-a mai reținut, prin aceeași decizie că unele posturi nu asigură o calitate bună a transmisiei, contrar art. 14 alin. (2) din Decizia CNA nr. 72/2012. Reclamanta a arătat că în cuprinsul deciziei nu sunt menționate programele care nu sunt retransmise, făcându-se doar o mențiune generală cu privire la acestea și că atâta vreme cât programele SR TV sunt transmise în sistem analogic este satisfăcută cerința art. 82 din Legea audiovizualului. Cu privire la postul teritorial T. Craiova, reclamanta a arătat că la data controlului a existat o defecțiune tehnică, fapt ce a fost adus la cunoștința pârâtului. A mai arătat reclamanta că pârâtul nu precizează care sunt localitățile în care nu se retransmit programele M. TV și A.O., astfel că nu s-a dovedit încălcarea principiului must carry, reglementat de art. 82 alin. (1) din Legea nr. 504/2002. Referitor la retransmiterea unor programe ale S. exclusiv în format digital, reclamanta arată că art. 82 din Legea audiovizualului nu distinge între cele două modalități de retransmisie, analogic sau digital. A mai susținut că nu există prevăzut de către Consiliu nicăieri o lista cu posturile locale pentru fiecare localitate în parte, implicit nici pentru localitatea Focșani, Oradea sau Timișoara. Astfel, câtă vreme Consiliul nu a stabilit în mod oficial care posturi sunt considerate posturi locale în aceste localități, nu poate rezulta în sarcina sa o încălcare a legii. Referitor la lipsa acordului de retransmisie pentru canalul R.K., reclamanta a arătat că, întrucât nu a primit nicio notificare de încetare a contractului din partea radiodifuzorului M.R.T.Zrt., contract în baza căruia are dreptul de a retransmite programul R.K. până în anul 2014, nu avea obligația să solicite Consiliului acordul pentru modificarea structurii de servicii de programe. În ce privește calitatea slabă a semnalului, reclamanta a susținut că aceasta calitate a semnalului nu depinde în totalitate de modul său de retransmisie, întrucât retransmisia realizată depinde, la rândul ei, de calitatea semnalului primit de la fiecare furnizor de programe TV, de numărul total de programe retransmise, în care intră și programe retransmise în format HD, de numărul foarte mare de programe incluse în pachetul must carry, care duce la o încărcare foarte mare a grilei de programe etc. În final, reclamanta a mai arătat că amenda trebuie stabilită în raport cu fapta contravențională săvârșită, iar nu prin raportare la alte fapte din trecut, deoarece s-ar ajunge la situația în care contravenientul este sancționat nelegal pentru aceeași faptă. În ce privește cererea de suspendare, reclamanta a arătat că în cauză sunt întrunite ambele condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, sub aspectul cazului bine justificat și a pagubei iminente.

Soluția instanței de fond asupra cererilor reclamantei Cererea reclamantei privind suspendarea măsurilor dispuse prin decizia din 29 martie 2012 a fost analizată cu prioritate de către instanță, fiind respinsă prin încheierea de ședință din data de 19 iunie 2012. În cursul judecății, reclamanta a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 82 din Legea nr. 504/2002, solicitând totodată sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o serie de întrebări preliminare. Prin încheierea de ședință din data de 23 octombrie 2012, Curtea a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate și a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Hotărârea supusă recursului în prezenta cauză Prin Sentința civilă nr. 7181 din 18 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC R.R. SA. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a apreciat că susținerile reclamantei, conform cărora pârâtul nu precizează programele care nu sunt retransmise și nici localitățile în care s-au constatat deficiențe sunt contrazise de mențiunile cuprinse în decizia contestată. A arătat că nu pot fi reținute nici susținerile reclamantei referitoare la existența unei defecțiuni tehnice care a împiedicat-o temporar să retransmită programul T. Craiova, în lipsa unei dovezi concludente în acest sens. În continuare, instanța de fond a constatat că, din examinarea înscrisurilor depuse la dosar, rezultă că structura ofertei de programe retransmise de reclamantă cuprinde un număr maxim de 112 posturi, din care 105 posturi tv. Așa fiind, oricare ar fi localitatea de referință, reclamanta era obligată să retransmită posturile M. TV și A.O., care se situează pe locurile 19 și respectiv 23 din lista must carry. Cu privire la cele două modalități tehnice de retransmisie, Curtea a reținut că art. 82 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 prevede obligația preluării posturilor fără condiționări tehnice. Or, retransmiterea unor programe exclusiv în una din cele două modalități, analog sau digital, constituie indubitabil o condiționare de ordin tehnic, câtă vreme utilizatorul sistemului digital este obligat să opteze pentru sistemul analogic în scopul vizionării anumitor programe, și, prin urmare, abaterea a fost corect reținută în sarcina reclamantei. Sub aspectul posturilor locale, prima instanță a reținut că lista acestora este publicată pe pagina de internet a instituției pârâte, astfel că nu sunt fundamentate susținerile reclamantei conform cărora nu există o evidență a acestui gen de posturi. În ce privește modificarea structurii ofertei, Curtea a reținut că, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, radiodifuzorul M.R.T. Zrt. nu a acordat reclamantei dreptul de retransmisie a programului R.K. și că pârâtul a notificat reclamantei lipsa acordului pentru retransmiterea programului sus-menționat, situație în care activitatea reclamantei de a retransmite programul respectiv constituie o modificare a ofertei de programe, iar afirmația reclamantei, potrivit căreia retransmisia programului R.K. se face pe baze contractuale, nu a fost dovedită. Prima instanță a mai arătat că reclamanta nu a probat în ce mod calitatea deficitară a semnalului pentru unele programe este influențată de unele dificultăți de ordin tehnic generate de supraîncărcarea rețelei, calitatea semnalului preluat de la furnizor și alți factori similari. În fine, Curtea a constatat că pârâtul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, ținând seama de numărul și gravitatea faptelor contravenționale reținute.

Calea de atac exercitată și motivele de recurs înfățișate Împotriva Sentinței civile nr. 7181 din 18 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta SC R.R. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin motivele de recurs, astfel cum au fost sintetizate și precizate, la data de 10 octombrie 2014 (dosar recurs), recurenta-reclamantă solicitând, în principal, anularea în integralitate a deciziei CNA din 29 martie 2012, iar în subsidiar anularea parțială a deciziei, cu consecința reducerii în mod corespunzător a cuantumului amenzii aplicate, a susținut, în esență, următoarele: (i) inexistența unei obligații legale a distribuitorilor de a retransmite posturile must carry, atât în sistem analogic, cât și în sistem digital, reținerile curții de apel fiind eronate sub aspectul pretinsei fapte contravenționale stabilită în sarcina recurentei, în condițiile în care art. 82 din Legea audiovizualului nu prevede obligativitatea retransmiterii în ambele tipuri de tehnologii; (ii) cu referire la obligativitatea retransmiterii unor posturi locale și regionale, în mod nelegal prima instanță a considerat că reclamanta se face vinovată și de fapta contravențională pentru care a fost sancționată prin decizia atacată, vizând neincluderea în grila de programe R.R. a unora din programele locale și regionale a căror retransmitere este obligatorie potrivit art. 82 alin. (2) din Legea audiovizualului, întrucât în mod greșit s-a raportat la lista posturilor existentă la momentul pronunțării hotărârii și a nesocotit faptul că reclamanta nu putea proba un fapt negativ, sarcina probei aparținând de altfel CNA; (iii) greșita interpretare a prevederilor art. 82 din Legea Audiovizualului în sensul reținerii obligației R.R. de a retransmite posturile must carry M. TV și A.O. în toate rețelele sale, câtă vreme instanța de fond s-a raportat la numărul maxim general de posturi TV din rețelele R.R. și a ignorat dovada făcută în sensul că posturile în discuție nu se încadrează în limita legală aplicabilă unor localități; (iv) greșita interpretare a art. 74 alin. (3) din Legea audiovizualului în ceea ce privește retransmiterea programului R.K., reclamanta având și în martie 2012 ca și în prezent dreptul de a retransmite acest program, contractul inițial fiind în vigoare până la finele anului 2014. Recurenta-reclamantă a atașat motivelor de recurs o serie de decizii anterior pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, și de secția civilă, cu privire la care a apreciat că au incidență în cauză, în sensul confirmării criticilor înfățișate prin recursul de față.

Soluția și considerentele instanței de control judiciar Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, față de actele și lucrările dosarului și raportat la prevederile legale aplicabile, incluzând art. 304 1 C. proc. civ., reținând și Decizia Curții Constituționale nr. 266 din 21 mai 2013 depusă în faza soluționării recursului, Înalta Curte constată că nu este fondat recursul de față, pentru considerentele în continuare expuse. Instanța de fond a menținut Decizia nr. 161 din 29 martie 2012, emisă de intimatul Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) prin care recurenta-reclamantă a fost amendată cu suma de 50.000 lei pentru încălcarea prevederilor art. 74 alin. (3) și art. 82 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 504/2002. Cu referire la un prim motiv de recurs dezvoltat și argumentat de recurentă, vizând obligația distribuitorilor de a retransmite posturile must carry atât în sistem analogic cât și în sistem digital, Înalta Curte reține că nu pot fi primite susținerile recurentei-reclamante. În acord cu cele învederate de prima instanță și Înalta Curte constată că retransmiterea unora dintre programele must carry, într-o singură variantă tehnologică de retransmisie contravine prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, care prevede obligația preluării posturilor "fără condiționări tehnice". Interpretarea dată acestei din urmă sintagme, de către recurentă, în sensul că legea audiovizualului nu impune obligativitatea retransmiterii în ambele tipuri de tehnologii, atât în sistem analogic cât și în sistem digital, norma fiind susceptibilă de o interpretare restrictivă, nu corespunde, evident, voinței legiuitorului și nici sensului normei, edictată pentru atingerea obiectivelor de interes public enumerate în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 504/2002, furnizorii de servicii media audiovizuale având obligația de a asigura informarea obiectivă a publicului. O atare analiză, în coordonatele conferite de principiul proporționalității, privitoare la necesitatea reglementării obligației must carry, pentru îndeplinirea interesului general de informare corectă și obiectivă a cetățenilor, se regăsește de altfel și în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 266 din 21 mai 2013, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 82 din Legea nr. 504/2002, invocată în prezenta cauză de recurenta-reclamantă. În raport de considerentele acestei decizii, Înalta Curte reține totodată că nu prezintă relevanță exemplele de jurisprudență la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, mai cu seamă că în cuprinsul acestora nu se regăsește o interpretare propriu-zisă a sintagmei contestate. Nefondate sunt și criticile vizând obligativitatea retransmiterii unor posturi locale și regionale în condițiile în care, aspectele reținute de prima instanță, cu referire la lista posturilor locale s-a fundamentat pe probatoriul administrat și înscrisurile aflate la dosar. La aceste probe a făcut trimitere instanța de fond, fără a indica datele calendaristice de afișare a listelor posturilor locale pe pagina de internet a instituției pârâte, mai cu seamă că în mod rezonabil, este de presupus că mijloacele de informare ale reclamantei-recurente nu se limitează la o atare sursă. Nici raționamentul instanței de fond cu referire la structura ofertei de programe retransmise de reclamantă nu se impune a fi înlăturat câtă vreme analiza s-a realizat în lipsa distincției dintre sistemele digital și respectiv analog, la care a făcut trimitere recurenta și ca atare nu a fost cu nimic încălcată, față de datele cuprinse în înscrisurile de la dosar "limita de 25% din numărul total de servicii de programe distribuite, oricare ar fi localitatea de referință". În fine, nici cu privire la retransmiterea programului R.K. nu se poate reține, de către Înalta Curte, nelegalitatea constatărilor cuprinse în actul administrativ atacat, confirmate și prin hotărârea atacată, argumentația judecătorului fondului neputând fi infirmată prin soluțiile jurisprudențiale anterioare la care a făcut trimitere recurenta. Astfel, prin Decizia nr. 7824 din 12 decembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal (Dosar nr. 4911/2/2012) problema de fapt dar și de drept dezlegată a vizat îndeplinirea cerințelor art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, vizând modificarea ofertei de serviciu de programe retransmise, fără avizul CNA. În speța de față nu s-a pus problema inexistenței acordului CNA, chiar în ipoteza încetării relațiilor contractuale între recurenta-reclamantă și R.K., câtă vreme premisa factuală este diferită. Pârâtul-intimat Consiliul Național al Audiovizualului a notificat reclamantei, cel puțin în manieră implicită, lipsa acordului pentru retransmiterea programului menționat, situație în care se impunea a fi modificată oferta de servicii de programe retransmise de către recurentă. Înalta Curte apreciază că notificarea depusă la dosar (dosar fond) adresată societății recurente este în sensul necesității de reactualizare a structurilor ofertelor de servicii, pentru motivele expres arătate în cuprinsul notificării. Aceeași este situația și în ceea ce privește Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal nr. 1056 din 4 martie 2014, prin care, de altfel, s-a reținut puterea de lucru judecat, prin raportare însă la Decizia nr. 7824 din 12 decembrie 2013, instanța fiind deopotrivă investită cu examinarea legalității sancțiunii aplicate în temeiul art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 și nu a existenței, ca atare, a lipsei acordului CNA pentru retransmiterea programului în discuție. Prin urmare, apreciind față de toate argumentele de mai sus, în sensul temeiniciei și legalității hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul de față.