ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1056/2014

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura derulată în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 4491/2/2012, reclamanta SC R.R. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună anularea deciziei din 10 mai 2012 și revocarea sancțiunii aplicate, iar în temeiul art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, art. 2 coroborat cu art. 32 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, suspendarea executării deciziei atacate. La data de 30 august 2012, M.R.T.Z.

a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului C.N.A., prin care a prezentat situația de fapt și a precizat că C.N.A. a constatat că nu mai există acordul său pentru retransmiterea programului R.K. de către SC R.R. SA, avizul de retransmisie fiind expirat și obținut oricum prin utilizarea unor mijloace frauduloase, cu inducerea în eroare a C.N.A. Cererea de intervenție accesorie a fost încuviințată în principiu la data de 17 septembrie 2012, pentru considerentele arătate în cuprinsul acelei încheieri. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 5219 din 24 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus admiterea acțiunii promovată de reclamanta SC R.R.

SA, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., anularea deciziei din 10 mai 2012 emisă de C.N.A., suspendarea executării deciziei din 10 mai 2012 până la soluționarea irevocabilă a cauzei și respingerea cererii de intervenție voluntară accesorie formulată în interesul pârâtului de intervenienta M.R.T.Z. Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin decizia din 10 mai 2012 emisă de C.N.A., distribuitorul de servicii SC R.R. SA a fost sancționat cu amendă în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 74 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare. În speță, din actele dosarului și din susținerile părților rezultă că nu se realizează conținutul constitutiv al faptei reținute în sarcina reclamantei, respectiv nu este vorba de o modificare a structurii ofertei de servicii de programe fără acordul Consiliului.

Reclamanta nu a modificat structura ofertei de servicii pentru a se afla în ipoteza aplicării prevederilor art. 74 alin. (3) din Legea nr. nr. 504/2002, aceasta având aprobată retransmisia postului R.K. în anumite zone geografice ale României, C.N.A. eliberând în acest sens anexele la avizele de retransmisie enumerate în decizia de sancționare. Potrivit raportului serviciului inspecție din data de 9 mai 2012, reclamanta retransmite postul R.K. conform acordului de retransmisie acordat, așadar, fără a exista o modificare a grilei de programe care să atragă modificarea structurii ofertei de servicii și implicit solicitarea acordului C.N.A. privind această modificare. Așa cum reiese din însăși decizia de sancționare contestată, între SC R.R.

SA și M.R.T.Z. a fost încheiat la data de 29 septembrie 2010 un contract intitulat „T.S.” în care au fost stabilite condițiile de retransmitere a programului R.K. de către reclamantă, părțile convenind prin acest antecontract ca în termen de 30 de zile, respectiv până la data de 28 octombrie 2010, să încheie contractul final de retransmitere a programului în rețelele de comunicații electronice aparținând reclamantei. Deși cele două societății se aflau în stadiul de negocieri privind retransmiterea programului R.K. de către SC R.R. SA, totuși M.R.T.Z. și-a dat acordul ca reclamanta să retransmită începând cu data de 1 ianuarie 2011 și până la data de 30 iunie 2011 programul R.K. în unele rețele de comunicații electrice ce-i aparțin distribuitorului.

Dacă SC R.R. SA, în fapt, în prezent, realizează o retransmisie a programului R.K. fără acordul radiodifuzorului M.R.T.Z., aceasta constituie o problemă distinctă, neconstituind conținutul constitutiv al faptei prevăzute de art. 74 alin. (3) din Legea audiovizualului. Decizia de sancționare este nelegală și pentru faptul că pârâtul a încălcat principiul non bis in idem, sancționând reclamanta de două ori pentru aceeași faptă. Astfel, prin decizia din 29 martie 2012, reclamanta a fost sancționată, printre alte fapte, și pentru lipsa acordului radiodifuzorului M.R.T.Z. de a retransmite programul R.K. ce-i aparține prin rețelele de comunicații electronice pe care SC R.R. SA le deține, astfel încât, conform art. 74 din Legea audiovizualului, distribuitorul de servicii era obligat să solicite Consiliului acordul pentru modificarea structurii de servicii de programe puse la dispoziția publicului.

În consecință, distribuitorul de servicii a fost sancționat cu amendă în cuantum de 50.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 74 alin. (3), precum și art. 82 alin. (1), alin. (2) și alin. (4) din Legea nr. 504/2002. Nu există un element de diferență între cele două fapte ale reclamantei pentru a fi justificat tratamentul sancționator aplicat de către pârât, respectiv emiterea a două decizii de sancționare și prin aceasta aplicarea a două amenzi.

Nu va fi însă reținut motivul reclamantei referitor la nelegalitatea sancțiunii, întrucât aplicarea art. 90 alin. (1) lit. j) presupune încălcarea cumulativă a art. 74 și art. 82 din Legea audiovizualului, iar nu numai a dispozițiilor art. 74. Aceasta întrucât art. 90 califică anumite fapte ca și contravenții, iar la lit. j) au fost avute în vedere două fapte distincte (cele de la art. 74, pe de o parte, și cele de la art. 82, pe de altă parte) fără a se pune problema săvârșirii amândurora deodată, tocmai întrucât norma juridică protejează valori sociale diferite, unicul element de legătură fiind reprezentat de subiectul activ al contravenției, respectiv săvârșirea faptelor de către distribuitorii de servicii, iar nu de radiodifuzori, cum corect arată pârâtul.

În consecință, prima instanță a apreciat că decizia contestată este nelegală și a dispus anularea acesteia, în temeiul art. 93 din Legea nr. 504/2002, coroborat cu dispozițiile art. 1, art. 8 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 5219 din 24 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs, în termen legal, pârâtul C.N.A. și recurenta M.R.T.Z. De asemenea, reclamanta SC R.R. SA a declarat recurs împotriva considerentelor aceleiași sentințe, solicitând modificarea considerentelor prin care prima instanță a calificat actul juridic denumit „T.S.” încheiat la 29 septembrie 2010 ca fiind un simplu antecontract, precum și a celor prin care s-a reținut că dreptul SC R.R.

SA de a retransmite postul R.K. ar izvorî dintr-un acord unilateral emis de R.T. având valabilitate până la 30 iunie 2011. Recurenta-reclamantă a solicitat astfel, fie eliminarea acestor considerente, fie înlocuirea lor, reținând că actul juridic denumit „T.S.” are valoarea de contract de retransmisie în baza căruia SC R.R. SA a dobândit dreptul de a retransmite postul R.K. până la 31 decembrie 2014. 3.1. În motivarea recursului său, reclamanta a susținut, în esență, următoarele: Dreptul de retransmisie a postului R.K. de către SC R.R. SA a fost acordat prin contractul în formă scurtă (T.S.), iar nu printr-un acord unilateral emis de către R.T. Prima instanță a preluat în mod greșit motivarea superficială din cadrul deciziei contestate, conform căreia dreptul de retransmisie ar fi izvorât dintr-un acord unilateral emis de radiodifuzorul R.T., iar nu din actul denumit „T.S.”.

Este evident că avizele de retransmisie eliberate de C.N.A. au avut la bază contractul în formă scurtă, întrucât în aceste avize se menționează expres atât data acordului de retransmisie avut în vedere (29 septembrie 2010), cât și data expirării acestuia (31 decembrie 2014). Chiar consiliul recunoaște prin întâmpinarea sa că „a acordat avize de retransmisie reclamantei, inclusiv pentru programul R.K., în baza documentelor prezentate de aceasta, respectiv înțelegerea dintre părți din 29 septembrie 2010 (n.n., contractul în formă scurtă)”. De asemenea, prima instanță a preluat în mod greșit motivarea superficială din decizia atacată cu privire la natura juridică a actului denumit „T.S.”. Acest act nu este un simplu antecontract.

Din interpretarea gramaticală a textului contractului în forma scurtă rezultă că prin acesta R.T. s-a angajat în mod ferm să permită retransmiterea postului R.K. de către SC R.R. SA până în 31 decembrie 2014 (în cazul în care nu ar interveni un caz de încetare a contractului înainte de termen). Prin clauza 10 din acest act s-a prevăzut expres că dreptul SC R.R. SA de a retransmite postul R.K. s-a acordat chiar prin „T.S.”, iar forța juridică obligatorie a acestui act a fost stipulată expres în clauza finală.

Singura interpretare a clauzei 10 ce are sens din punct de vedere logic este că din contractul în formă scurtă izvorăsc în mod direct drepturi și obligații privind retransmiterea R.K., ce au valabilitate în perioada 29 septembrie 2010-31 decembrie 2014. În cazul în care singura obligație rezultând din contractul în formă scurtă ar fi fost de a încheia în viitor contractul în formă lungă, iar termenul din clauza 10 ar fi privit această obligație din contractul în formă scurtă, valabilitatea ei trebuia să înceteze pe 28 octombrie 2010 (data expirării celor 30 de zile în care ar fi trebuit să se încheie contractul în formă lungă), iar nu pe 31 decembrie 2014. În cazul în care perioada menționată în clauza 10 din „T.S.” ar fi privit numai obligațiile ce vor rezulta din contractul în formă lungă, iar nu și obligația din „T.S.”, perioada nu trebuia să înceapă de la momentul semnării acestui din urmă act (29 septembrie 2010), ci de la momentul ulterior al încheierii contractului în formă lungă.

Dreptul de retransmisie rezultând din contractul în formă scurtă continuă să producă efecte. Neîncheierea formei lungi a contractului nu afectează în niciun mod valabilitatea contractului în formă scurtă. Din contră, încheierea formei lungi ar fi dus la încetarea efectelor generate de contractul în formă scurtă. În lipsa încheierii formei lungi și în lipsa unei rezilieri, contractul în formă scurtă va produce efecte obligatorii pentru părți până în 31 decembrie 2014. În condițiile în care este necontestat că părțile nu au încheiat un contract în formă lungă și nu există vreo hotărâre emisă de instanțele competente (din Ungaria, clauza 14) referitoare la o eventuală reziliere a contractului în formă scurtă, părțile trebuie să respecte prevederile acestui contract.

În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului susținând că nu există niciun temei care să fi permis primei instanțe să constate: (i) faptul că dreptul de retransmisie a postului R.K. de care a beneficiat (sau beneficiază în continuare) ar fi izvorât dintr-un „acord unilateral” emis de către radiodifuzorul R.T., iar nu din „T.S.”; (ii) faptul că acest „T.S.” trebuie calificat ca antecontract. 3.2. În motivarea cererii sale de recurs, pârâtul C.N.A. a arătat că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică, pentru următoarele considerente: În motivarea soluției pronunțate pe capătul de cerere referitor la anularea actului administrativ, instanța a reținut, pe de o parte, că nu se realizează conținutul constitutiv al faptei reținute de C.N.A.

în sarcina reclamantei, iar, pe de altă parte, că C.N.A. ar fi încălcat principiul non bis in idem, sancționând de două ori reclamanta pentru aceeași faptă. Prevederile art. 74 din Legea audiovizualului au fost aplicate greșit de prima instanță, întrucât nu poate fi interpretat stricto sensu înțelesul normei de la alin. (3) al art. 74. Această faptă poate îmbrăca diverse forme, iar legiuitorul nu poate reglementa, punctual, fiecare situație ivită în practică, așa cum este în prezenta speță. Prima instanță a ignorat faptul că, prin legea sa de organizare și funcționare, C.N.A. este chemat să apere interesul public. Desigur că, la o apreciere superficială a aplicabilității art. 74 alin. (4) din Legea audiovizualului, Consiliul putea proceda la retragerea avizului reclamantei.

Consecința acestui demers ar fi fost ca în toate localitățile cuprinse în avizele de retransmisie eliberate de Consiliu, populația să nu mai beneficieze de programe de televiziune (nu numai de programul R.K.), fiind de notorietate că pe piața distribuitorilor de servicii sunt câțiva „actori importanți”, care își împart această piață. În acest context, Consiliul a sancționat intimata-reclamantă pentru o faptă care, chiar dacă nu este expres enunțată în textul art. 74 alin. (3) din Legea audiovizualului, decurge din interpretarea și aplicarea lui în practica din domeniul audiovizualului. Textul alin. (3) al art. 74 din Legea audiovizualului prevede că distribuitorii de servicii pot modifica structura ofertei de servicii de programe retransmise numai cu acordul Consiliului.

Reclamanta deținea o serie de avize de retransmisie pentru postul R.K. cu un termen ce nu mai era valabil, respectiv 31 decembrie 2014, astfel încât, practic, acest post de televiziune, prezent faptic în avize, nu mai era reconfirmat juridic printr-un act valabil încheiat între părți. În consecință, acest post de televiziune nu mai trebuia să fie retransmis de reclamantă în rețelele sale de comunicații electronice prevăzute în decizia contestată. Această situație presupunea o modificare a avizelor emise de C.N.A., în sensul scoaterii lor din grila de programe și prezentarea noilor avize la C.N.A. pentru obținerea acordului Consiliului. Or, reclamanta a continuat să retransmită postul R.K. cu încălcarea prevederilor legale, respectiv a Legii audiovizualului și a deciziei din 2012 privind condițiile de eliberare și modificare a avizului de retransmisie.

În acest context, modificarea grilei de programe trebuia solicitată C.N.A. de către reclamantă, deținătorul legal al avizelor de retransmisie, deținător despre care face vorbire și art. 74 alin. (3) din Legea audiovizualului, ca subiect unic și clar identificat de legiuitor al acțiunii de modificare a structurii ofertei de servicii de programe. Cu privire la argumentele avute în vedere de prima instanță raportat la dispozițiile deciziei din 2012 privind condițiile de eliberare și modificare a avizului de retransmisie, se impune a se constata că au fost interpretate și aplicate eronat prevederile art. 2 alin. (2) lit. d) și art. 5 din această decizie. Pe de o parte, instanța a considerat că la data emiterii deciziei contestate, intimata-reclamanta avea avizul de retransmisie eliberat în condițiile legii, iar, pe de altă parte, că retragerea avizului radiodifuzorului nu antrenează automat modificarea ofertei de servicii a distribuitorului.

În privința faptului că la data emiterii deciziei contestate, avizul de retransmisie era eliberat în condițiile legii, este necesar a se constata că o astfel de faptă nu a fost reținută de Consiliu ca și încălcare a legislației audiovizuale. Problema în discuție în prezenta speță este că, după eliberarea avizelor, pe parcursul deținerii lor în mod legal de către reclamantă, au intervenit modificări pe care aceasta, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) din decizia nr. 72/2012, ar fi fost obligată să le aducă la cunoștința Consiliului, demers pe care aceasta nu l-a întreprins. Opinia primei instanțe, în sensul că retragerea acordului radiodifuzorului nu antrenează în mod automat modificarea ofertei de servicii a distribuitorului, contrazice dispozițiile art. 5 alin. (2) din decizia nr. 72/2012, întrucât, în speță, modificarea ofertei de servicii s-a produs din momentul încetării acordului pe care radiodifuzorul M.R.T.Z.

l-a dat intimatei-reclamante pentru retransmiterea postului R.K., așa încât modificarea grilei de programe ar fi fost tocmai consecința imposibilității reclamantei de a prezenta Consiliului documentul prevăzut la art. 5 alin. (2) lit. c) din decizia menționată. În mod eronat prima instanță a considerat că decizia contestată este nelegală, pe motiv că C.N.A. ar fi încălcat principiul non bis in idem, sancționând de două ori reclamanta pentru aceeași faptă. Astfel, Legea audiovizualului prevede, ca problemă de principiu, că în cazul în care distribuitorul sau furnizorul de servicii care a primit o somație nu intră în legalitate în termenul și în condițiile stabilite prin aceasta sau încalcă din nou aceste prevederi [art. 91 alin. (3)], Consiliul va aplica sancțiunea amenzii.

Reclamanta s-a aflat în situația în care, deși sancționată prin decizia din 29 martie 2012 pentru încălcarea mai multor prevederi din legislația audiovizualului, între care și art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, nu a înțeles să intre în legalitate și a continuat să încalce din nou aceste prevederi, respectiv pe cele ale art. 74 alin. (3). La aplicarea sancțiunii prin decizia contestată, Consiliul a avut în vedere prevederile art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, care prevăd că individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute în legea audiovizualului se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an.

În consecință, nu se poate vorbi despre ipoteza nefondată prezentată de reclamantă și acceptată de prima instanță potrivit căreia ar fi fost sancționată de două ori pentru aceeași faptă, având în vedere că ne aflăm în situația săvârșirii repetate a unei fapte ce constituie contravenție, fapta contestată prin rapoarte de monitorizare diferite și raportate la perioade diferite de timp, astfel că principiul „non bis in idem” nu are cum să-și găsească aplicabilitatea. Recurentul-pârât a criticat hotărârea primei instanțe și în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect suspendarea executării deciziei C.N.A.

din 10 mai 2012, susținând, în special, următoarele: În motivarea soluției de admitere a cererii reclamantei sub aspectul suspendării executării deciziei contestate, prima instanță a reținut că, în condițiile în care actul contestat este nelegal „se deduce cu prisosință îndeplinirea cumulativă a condițiilor existenței pagubei iminente și a cazului bine justificat”, considerând că un act administrativ contrar legii nu trebuie să își producă efecte. În mod greșit instanța „a dedus” că sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, în condițiile în care măsura suspendării nu poate decurge ca o măsură dependentă exclusiv de soluția instanței în sensul anulării actului administrativ, ci ca una independentă.

În prezenta cauză, prima instanță se raportează la o certitudine și nicidecum la o „îndoială serioasă”, respectiv la certitudinea că actul contestat este, în opinia sa, nelegal în considerarea motivelor pe care le-a reținut pentru anularea deciziei contestate. Or, existența cazului bine justificat nu poate fi dovedită prin motivele de nelegalitate ale actului administrativ a cărui executare se solicită a fi suspendată, jurisprudența Înaltei Curți fiind constantă în acest sens. De asemenea, reclamanta nu a dovedit nici îndeplinirea condiției privind paguba iminentă, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. Prin raportare la efectele deciziei contestate, reclamanta nu a prezentat niciun argument de natură a fundamenta concluzia că executarea sancțiunii amenzii a fost susceptibilă să-i cauzeze o pagubă greu de reparat, în condițiile în care amenda a fost executată.

În ceea ce privește știrbirea reputației reclamantei, ca urmare a publicării în propria rețea de comunicații a sancțiunii aplicate, aceasta nu constituie un argument pentru a demonstra îndeplinirea condiției prevăzute de art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, întrucât intenția avută în vedere de legiuitor cu prilejul reglementării suspendării executării actului administrativ a fost aceea de a conferi subiectului de sezină protecție provizorie împotriva consecințelor greu sau imposibil de reparat, cauzate prin executarea actului administrativ, ipoteză care nu regăsește în cauza dedusă judecății. În concluzie, pentru motivele evidențiate, recurentul-pârât C.N.A. a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile nr. 5219 din 24 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București în sensul respingerii cererii reclamantei, ca neîntemeiată, în privința capătului de cerere ce viza anularea deciziei C.N.A.

din 10 mai 2012, și ca neîntemeiată sau rămasă fără obiect, sub aspectul solicitării de suspendare a executării deciziei contestate. 3.3. Recurenta-intervenientă M.R.T.Z. și-a motivat recursul, invocând, în esență, următoarele aspecte de nelegalitate și netemeinicie privind hotărârea primei instanțe: Motivele pentru care prima instanță a anulat decizia C.N.A. se bazează pe interpretarea greșită a normelor legale aplicabile în cauză și pe ignorarea unor evidențe de fapt, care demonstrează reaua voință a reclamantei cu ocazia obținerii avizelor de retransmisie și continuarea retransmiterii postului de televiziune R.K. în rețelele sale de cablu, în ciuda tuturor opozițiilor manifestate de intervenienta M.R.T.Z.

În primul rând, avizele de retransmisie acordate reclamantei au fost obținute de aceasta pe cale frauduloasă, prin inducerea în eroare a recurentului-pârât cu privire la existența unui contract de retransmitere, valabil până la data de 31 decembrie 2004, sens în care au fost depuse și plângeri penale împotriva reclamantei. Actul încheiat la data de 29 septembrie 2010 nu a fost decât un acord de principiu pentru retransmiterea postului de televiziune R.K. până la data încheierii contractului de retransmisie, care trebuia să aibă loc în termen de 30 de zile, adică până la data de 31 octombrie 2010. Acest act juridic a fost tradus parțial și intitulat „Înțelegere” de către reclamantă și conține numai traducerea acelor prevederi esențiale care erau de natură să inducă în eroare recurentul-pârât cu privire la existența unui contract valabil de retransmisie.

În al doilea rând, întrucât actul juridic încheiat la data de 29 septembrie 2010 a fost subordonat legii ungare, reclamanta nu era în măsură, fără o opinie legală, expertiză obținută de la entități competente din Ungaria sau o hotărâre judecătorească pronunțată de instanțele ungurești, să susțină că acest document produce efecte până la data de 31 decembrie 2014. În acest caz, instanța de fond nu putea decât să verifice dacă există cealaltă cerința legală prevăzută de art. 2 alin. (2) lit. d) din decizia normativă a C.N.A. nr. 72/2012, respectiv existența acordului de retransmisie din partea M.R.T.Z.

Mai mult, conform legii maghiare, actul juridic încheiat la data de 29 septembrie 2010, sub condiția rezolutorie a încheierii în termen de 30 de zile a contractului de retransmisie și-a pierdut valabilitatea și efectul obligatoriu între părți cu efect retroactiv, fapt adus la cunoștința reclamantei și prin notificarea privind caducitatea tuturor înțelegerilor anterioare din data de 7 septembrie 2011. În concluzie, recurenta-intervenientă a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile nr. 5219/2012, în sensul respingerii cererii de anulare ca neîntemeiată. 4. Procedura derulată în fața Înaltei Curți Recurenta-reclamantă SC R.R. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de pârâtul C.N.A.

și intervenienta M.R.T.Z., susținând că sunt integral neîntemeiate și parțial lipsite de interes (recursul asupra suspendării executării deciziei C.N.A.), în special, pentru următoarele motive: Decizia C.N.A. din 2012 este nulă, întrucât încalcă principiul legalității incriminării, neexistând identitate între ipoteza textului legal sancționator și fapta reținută în sarcina reclamantei. C.N.A. recunoaște încălcarea principiului legalității prin recursul formulat împotriva hotărârii primei instanțe în care afirmă că a sancționat SC R.R. SA în urma interpretării și aplicării normei contravenționale în mod excesiv. În viziunea Consiliului, „interesul public” ar justifica aplicarea sancțiuni, deși fapta nu se încadrează în norma incriminatorie.

Există putere de lucru judecat asupra nelegalității deciziei C.N.A., în condițiile în care Înalta Curte s-a pronunțat irevocabil asupra uneia dintre cele trei sancțiuni, confirmând decizia Curții de Apel de anulare a deciziei C.N.A., pe motiv că fapta reținută nu se încadrează în textul legal incriminator. Decizia Înaltei Curți a fost pronunțată în Dosarul nr. 4911/2/2012, având același părți. Decizia Consiliului este și netemeinică, întrucât SC R.R. SA deține dreptul de retransmisie a postului R.K. prin încheierea unui contract ferm cu M.R.T.Z., având valabilitate până la sfârșitul anului 2014. Părțile au convenit să încheie în 30 de zile un contract mai detaliat, care ar fi trebuit să înlocuiască contractul inițial.

Negocierile asupra contractului detaliat au eșuat, contractul inițial rămânând în vigoare până la expirarea termenului convenit. La rândul său, C.N.A. a emis avize de retransmisie pentru fiecare localitate relevantă, în baza singurului contract însușit de părți, până la sfârșitul anului 2014. Cu toate acestea, la sesizarea M.R.T.Z., fără a ține cont de forța obligatorie a contractului și de propriile avize de retransmisie, C.N.A. a sancționat SC R.R. SA. Reclamanta a fost sancționată de mai multe ori pentru aceeași faptă. Programul R.K. este difuzat în rețeaua SC R.R. SA în mod neîntrerupt, de la momentul obținerii avizelor de retransmisie. Această conduită a fost sancționată inițial prin decizia din 29 martie 2012, iar apoi prin decizia din 10 mai 2012. Principiul non bis in idem se opune unei asemenea practici sancționatorii.

Recursul declarat de pârâtul C.N.A. este lipsit de interes în ceea ce privește soluția primei instanțe de admitere a capătului de cerere având ca obiect suspendarea executării deciziei C.N.A. Astfel, prin cererea de recurs, Consiliul afirmă: „în condițiile anulării deciziei contestate, efectele acesteia nu au cum să se mai producă, punându-se întrebarea retorică, ce efecte se mai pot suspenda ca urmare a admiterii acestui capăt de cerere”. Se observă că pârâtul nu face decât să afirme lipsa de interes a propriului recurs contra măsurii suspendării. În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri noi, potrivit art. 305 C. proc. civ., și au fost prezentate extrase din doctrină și jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 1. Asupra recursului declarat de pârâtul C.N.A. Soluția pronunțată de prima instanță, în sensul anulării deciziei C.N.A. din 10 mai 2012 și suspendării executării acestei decizii până la soluționarea irevocabilă a cauzei, se bazează pe interpretarea corectă atât a dispozițiilor legale aplicabile, cât și a probei cu înscrisuri administrată în cauză. Astfel, prin decizia contestată, C.N.A.

a reținut încălcarea de către reclamanta SC R.R. SA a prevederilor art. 74 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 potrivit căruia, distribuitorii de servicii pot modifica structura ofertei de servicii de programe retransmise numai cu acordul Consiliului. Incidența acestei norme legale impune a se constata, pe de o parte, efectuarea unei modificări a structurii ofertei de servicii de programe retransmise, iar, pe de altă parte, inexistența acordului Consiliului pentru o astfel de modificare. În speța supusă judecății, fapta reținută de Consiliu în sarcina reclamantei a constat în retransmiterea, în unele rețele de comunicații electronice pe care le deține, a programului R.K. ce aparține M.R.T.Z., fără a mai avea acordul acestui radiodifuzor, titular de drepturi cu privire la acest program.

Modificarea structurii ofertei de servicii presupune adăugarea sau eliminarea unui program de pe lista programelor retransmise aprobate de C.N.A. Or, reclamanta nu a eliminat din structura sa de programe aprobată de C.N.A. programul R.K., pentru a se constata că a operat o modificare a structurii ofertei de servicii pentru care ar fi fost necesar acordul Consiliului, ci a continuat retransmiterea acestui program în baza avizelor de retransmisie eliberate de C.N.A., enumerate în decizia de sancționare contestată. În aceste circumstanțe, în mod legal, prima instanță a interpretat și aplicat prevederile art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, reținând că reclamanta nu a modificat structura ofertei de servicii pentru a se afla în ipoteza normei legale reținute ca temei al sancțiunii ce i-a fost aplicată prin decizia contestată.

Prin cererea sa de recurs, C.N.A. admite faptul că a procedat la sancționarea reclamantei pentru o faptă care nu este enunțată expres în textul art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 și invocă necesitatea ocrotirii interesului public pentru a justifica refuzul său de a face aplicarea art. 74 alin. (4) din același act normativ, în sensul retragerii avizului distribuitorului de servicii pentru redistribuirea fără drept a unui serviciu de programe. Cum în prezenta cauză instanța este investită cu examinarea legalității sancțiunii aplicate în temeiul art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 și nu a refuzului C.N.A. de a face aplicarea art. 74 alin. (4) din acest act normativ, Înalta Curte observă că poziția procesuală exprimată de Consiliu vine să confirme emiterea deciziei de sancționare cu încălcarea principiului legalității, principiu fundamental al statului de drept, consacrat în însăși legea fundamentală, art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție.

În sensul celor statuate de prima instanță s-a decis, cu putere de lucru judecat, și prin sentința civilă nr. 5739 din 12 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 4911/2/2012, rămasă irevocabilă, în care controlul de legalitate a vizat o altă decizie emisă de C.N.A., respectiv decizia din 24 mai 2012, prin care reclamanta SC R.R. SA a fost sancționată pentru aceeași faptă. Or, în manifestarea sa procesuală, de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, puterea de lucru judecat se impune în acest al doilea proces, care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Așadar, Înalta Curte va respinge excepția autorității de lucru judecat invocată de recurenta-reclamantă, față de neîndeplinirea triplei identități de obiect, părți și cauză, și va da eficiență prezumției puterii lucrului judecat, întrucât a fost deja dezlegată chestiunea litigioasă vizând neîncadrarea faptei reținute în conținutul normativ al art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002. Referitor la critica ce vizează interpretarea și aplicarea eronată de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. d) și art. 5 din decizia C.N.A. nr. 72/2012 privind condițiile de eliberare și modificare a avizului de retransmisie, Înalta Curte constată, în acord cu cele reținute de prima instanță, că susținerile recurentului-pârât sunt neîntemeiate, întrucât reclamanta nu se află în situația solicitării avizului de retransmisie, pentru a avea obligația prezentării documentelor prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. a)-lit.

e) din decizia C.N.A. nr. 72/2012, și nici nu a procedat la modificarea structurii ofertei de servicii, pentru a fi aplicabile prevederile art. 5 alin. (2) și alin. (3) din aceeași decizie. În plus, Înalta Curte reține că amenda în valoare de 10.000 RON i-a fost aplicată reclamantei pentru încălcarea prevederilor art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, în temeiul art. 90 alin. (1) lit. j) alin. (2) și alin. (4) din acest act normativ, și nu pentru nerespectarea obligației prevăzute la art. 5 alin. (1) din decizia C.N.A. nr. 72/2012 privind condițiile de eliberare și modificare a avizului de retransmisie. Încălcarea principiului non bis in idem la emiterea deciziei contestate a fost în mod corect reținută de prima instanță, atât timp cât anterior, prin decizia din 27 martie 2012, C.N.A.

a dispus sancționarea reclamantei pentru încălcarea, printre altele, a prevederilor art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, fapta reținută fiind aceeași, respectiv, retransmiterea programului R.K. ce aparține M.R.T.Z., fără a mai avea acordul acestui radiodifuzor. Prevederile Legii audiovizualului nr. 504/2002 reglementează posibilitatea C.N.A. de a proceda la sancționarea distribuitorului de servicii pentru încălcarea repetată a prevederilor art. 90 alin. (1) din acest act normativ, însă nu cu amendă și nu în temeiul art. 90 alin. (2), ci în temeiul art. 95 alin. (1), cu sancțiunile prevăzute la lit. a)-lit. c), altele decât amenda. Prin urmare, și sub acest aspect, sunt neîntemeiate susținerile recurentului-pârât.

În privința soluției primei instanțe, în sensul suspendării executării deciziei contestate până la soluționarea irevocabilă a cauzei, Înalta Curte constată că solicitarea recurentului-pârât de modificare a hotărârii primei instanțe este lipsită de interes, având în vedere, pe de o parte, admiterea capătului de cerere privind anularea deciziei de sancționare, iar, pe de altă parte, faptul că suspendarea executării dispusă de instanță și-a încetat efectele la data pronunțării prezentei decizii de către instanța de recurs. 2. Asupra recursului declarat de intervenienta M.R.T.Z. Cu titlu preliminar, Înalta Curte observă că intervenienta a sesizat instanța cu o cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului C.N.A., solicitând respingerea în integralitate a cererii reclamantei, pe motiv că C.N.A.

a procedat legal la emiterea deciziei de sancționare contestată în cauză. În privința cererii de intervenție accesorie, dată fiind natura acesteia de simplă apărare, legea stabilește că terțul are o poziție procesuală subordonată părții în favoarea căreia intervine, astfel că în mod corect prima instanță a respins această cerere având în vedere soluția de admitere a cererii reclamantei SC R.R. SA. Similar, Înalta Curte va respinge recursul declarat de intervenienta M.R.T.Z., ca o consecință a respingerii recursului declarat de pârâtul C.N.A., ca nefondat. 3. Asupra recursului declarat de reclamanta SC R.R. SA împotriva considerentelor hotărârii primei instanțe Pentru a dispune anularea deciziei C.N.A.

din 10 mai 2012, prima instanță a analizat și reținut două motive de nelegalitate invocate de reclamanta SC R.R. SA, respectiv: (i) pretinsa faptă reținută de C.N.A. nu întrunește conținutul constitutiv al contravenției prevăzute de art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, întrucât nu a avut loc o modificare a structurii ofertei de programe retransmise; (ii) încălcarea de către C.N.A. a principiului non bis in idem, prin sancționarea reclamantei de două ori pentru aceeași faptă. În mod corect prima instanță a reținut în considerentele hotărârii pronunțate faptul că la data de 29 septembrie 2010 părțile au încheiat un antecontract intitulat „T.S.”, raportat la clauza înscrisă la pct. 12 din această înțelegere, prin care părțile au convenit ca în termen de 30 de zile de la data acestui act să semneze un contract pe termen lung.

De asemenea, în mod corect instanța a reținut că în perioada renegocierilor pentru încheierea contractului pe termen lung a existat acordul de retransmisie acordat reclamantei, începând cu data de 1 ianuarie 2011 și până la data de 30 iunie 2011. Prin hotărârea pronunțată, prima instanță nu a examinat și motivul de nelegalitate ce viza inexistența faptei reținute în sarcina reclamantei, apreciind în mod corect că o astfel de analiză nu prezintă relevanță față de constatarea că nu a existat o modificare a structurii ofertei de servicii pentru a fi întrunite elementele constitutive ale contravenției prevăzute de art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 și reținute prin decizia de sancționare contestată.

Cererea recurentei-reclamante de înlocuire a considerentelor criticate, în sensul de a se reține că actul intitulat „T.S.” reprezintă un contract ferm de retransmisie și că dreptul de retransmisie al SC R.R. SA izvorăște din acest contract ce are valabilitate până la 31 decembrie 2014, excede controlului de legalitate privind decizia de sancționare emisă de C.N.A., control ce revine în competența instanței de contencios administrativ, întrucât vizează soluționarea unei dispute de natură comercială dintre părți. În acest sens, este relevantă clauza înscrisă la pct. 14 din actul încheiat la 29 septembrie 2010 conform căreia, competența exclusivă de a hotărî asupra oricărui litigiu apărut din sau în legătură cu această înțelegere revine instanțelor de judecată ungare.

Prin urmare, criticile aduse de recurenta-reclamantă considerentelor hotărârii primei instanțe sunt neîntemeiate, astfel că nu vor fi reținute de instanța de recurs. În concluzie, pentru toate considerentele de fapt și de drept evidențiate, Înalta Curte va dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, respingerea recursurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 5219 din 24 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția autorității de lucru judecat. Respinge recursurile declarate de reclamanta SC R.R. SA București, pârâtul C.N.A. și intervenienta M.R.T.Z. București împotriva sentinței civile nr. 5219 din 24 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2014.