ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1056/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1056/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

sub nr. 4491/2/2012, reclamanta SC R.R. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul

C.N.A., pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună anularea

deciziei din 10 mai 2012 și revocarea sancțiunii aplicate, iar în temeiul art. 93

alin. (3) din Legea nr. 504/2002, art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004,

art. 2 coroborat cu art. 32 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, suspendarea executării

deciziei atacate.

La data de 30 august 2012,

M.R.T.Z. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului C.N.A.,

prin care a prezentat situația de fapt și a precizat că C.N.A. a constatat că nu

mai există acordul său pentru retransmiterea programului R.K. de către SC R.R.

SA, avizul de retransmisie fiind expirat și obținut oricum prin utilizarea unor

mijloace frauduloase, cu inducerea în eroare a C.N.A.

Cererea de intervenție

accesorie a fost încuviințată în principiu la data de 17 septembrie 2012, pentru

considerentele arătate în cuprinsul acelei încheieri.

Prin sentința civilă

nr. 5219 din 24 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus admiterea acțiunii promovată

de reclamanta SC R.R. SA, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., anularea deciziei

din 10 mai 2012 emisă de C.N.A., suspendarea executării deciziei din 10 mai 2012

până la soluționarea irevocabilă a cauzei și respingerea cererii de intervenție

voluntară accesorie formulată în interesul pârâtului de intervenienta M.R.T.Z.

Pentru a hotărî în acest

sens, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin decizia din 10

mai 2012 emisă de C.N.A., distribuitorul de servicii SC R.R. SA a fost sancționat

cu amendă în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 74 alin.

(3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare.

În speță, din actele dosarului

și din susținerile părților rezultă că nu se realizează conținutul constitutiv al

faptei reținute în sarcina reclamantei, respectiv nu este vorba de o modificare

a structurii ofertei de servicii de programe fără acordul Consiliului.

Reclamanta nu a modificat

structura ofertei de servicii pentru a se afla în ipoteza aplicării prevederilor

art. 74 alin. (3) din Legea nr. nr. 504/2002, aceasta având aprobată retransmisia

postului R.K. în anumite zone geografice ale României, C.N.A. eliberând în acest

sens anexele la avizele de retransmisie enumerate în decizia de sancționare. Potrivit

raportului serviciului inspecție din data de 9 mai 2012, reclamanta retransmite

postul R.K. conform acordului de retransmisie acordat, așadar, fără a exista o modificare

a grilei de programe care să atragă modificarea structurii ofertei de servicii și

implicit solicitarea acordului C.N.A. privind această modificare.

Așa cum reiese din însăși

decizia de sancționare contestată, între SC R.R. SA și M.R.T.Z. a fost încheiat

la data de 29 septembrie 2010 un contract intitulat „T.S.” în care au fost stabilite

condițiile de retransmitere a programului R.K. de către reclamantă, părțile convenind

prin acest antecontract ca în termen de 30 de zile, respectiv până la data de 28

octombrie 2010, să încheie contractul final de retransmitere a programului în rețelele

de comunicații electronice aparținând reclamantei.

Deși cele două societății

se aflau în stadiul de negocieri privind retransmiterea programului R.K. de către

SC R.R. SA, totuși M.R.T.Z. și-a dat acordul ca reclamanta să retransmită începând

cu data de 1 ianuarie 2011 și până la data de 30 iunie 2011 programul R.K. în unele

rețele de comunicații electrice ce-i aparțin distribuitorului.

Dacă SC R.R. SA, în fapt,

în prezent, realizează o retransmisie a programului R.K. fără acordul radiodifuzorului

M.R.T.Z., aceasta constituie o problemă distinctă, neconstituind conținutul constitutiv

al faptei prevăzute de art. 74 alin. (3) din Legea audiovizualului.

Decizia de sancționare

este nelegală și pentru faptul că pârâtul a încălcat principiul non bis in idem,

sancționând reclamanta de două ori pentru aceeași faptă.

Astfel, prin decizia

din 29 martie 2012, reclamanta a fost sancționată, printre alte fapte, și pentru

lipsa acordului radiodifuzorului M.R.T.Z. de a retransmite programul R.K. ce-i aparține

prin rețelele de comunicații electronice pe care SC R.R. SA le deține, astfel încât,

conform art. 74 din Legea audiovizualului, distribuitorul de servicii era obligat

să solicite Consiliului acordul pentru modificarea structurii de servicii de programe

puse la dispoziția publicului.

În consecință, distribuitorul

de servicii a fost sancționat cu amendă în cuantum de 50.000 RON pentru încălcarea

prevederilor art. 74 alin. (3), precum și art. 82 alin. (1), alin. (2) și alin.

(4) din Legea nr. 504/2002.

Nu există un element de

diferență între cele două fapte ale reclamantei pentru a fi justificat tratamentul

sancționator aplicat de către pârât, respectiv emiterea a două decizii de sancționare

și prin aceasta aplicarea a două amenzi.

Nu va fi însă reținut

motivul reclamantei referitor la nelegalitatea sancțiunii, întrucât aplicarea

art. 90 alin. (1) lit. j) presupune încălcarea cumulativă a art. 74 și art. 82 din

Legea audiovizualului, iar nu numai a dispozițiilor art. 74.

Aceasta întrucât art.

90 califică anumite fapte ca și contravenții, iar la lit. j) au fost avute în vedere

două fapte distincte (cele de la art. 74, pe de o parte, și cele de la art. 82,

pe de altă parte) fără a se pune problema săvârșirii amândurora deodată, tocmai

întrucât norma juridică protejează valori sociale diferite, unicul element de legătură

fiind reprezentat de subiectul activ al contravenției, respectiv săvârșirea faptelor

de către distribuitorii de servicii, iar nu de radiodifuzori, cum corect arată pârâtul.

În consecință, prima instanță

a apreciat că decizia contestată este nelegală și a dispus anularea acesteia, în

temeiul art. 93 din Legea nr. 504/2002, coroborat cu dispozițiile art. 1, art. 8

și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

în cauză

Împotriva sentinței civile

nr. 5219 din 24 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs, în termen legal,

pârâtul C.N.A. și recurenta M.R.T.Z.

De asemenea, reclamanta

SC R.R. SA a declarat recurs împotriva considerentelor aceleiași sentințe, solicitând

modificarea considerentelor prin care prima instanță a calificat actul juridic denumit

„T.S.” încheiat la 29 septembrie 2010 ca fiind un simplu antecontract, precum și

a celor prin care s-a reținut că dreptul SC R.R. SA de a retransmite postul R.K.

ar izvorî dintr-un acord unilateral emis de R.T. având valabilitate până la 30 iunie

2011.

Recurenta-reclamantă a

solicitat astfel, fie eliminarea acestor considerente, fie înlocuirea lor, reținând

că actul juridic denumit „T.S.” are valoarea de contract de retransmisie în baza

căruia SC R.R. SA a dobândit dreptul de a retransmite postul R.K. până la 31 decembrie

2014.

3.1. În motivarea recursului

său, reclamanta a susținut, în esență, următoarele:

Dreptul de retransmisie

a postului R.K. de către SC R.R. SA a fost acordat prin contractul în formă scurtă

(T.S.), iar nu printr-un acord unilateral emis de către R.T.

Prima instanță a preluat

în mod greșit motivarea superficială din cadrul deciziei contestate, conform căreia

dreptul de retransmisie ar fi izvorât dintr-un acord unilateral emis de radiodifuzorul

R.T., iar nu din actul denumit „T.S.”.

Este evident că avizele

de retransmisie eliberate de C.N.A. au avut la bază contractul în formă scurtă,

întrucât în aceste avize se menționează expres atât data acordului de retransmisie

avut în vedere (29 septembrie 2010), cât și data expirării acestuia (31 decembrie

2014).

Chiar consiliul recunoaște

prin întâmpinarea sa că „a acordat avize de retransmisie reclamantei, inclusiv pentru

programul R.K., în baza documentelor prezentate de aceasta, respectiv înțelegerea

dintre părți din 29 septembrie 2010 (n.n., contractul în formă scurtă)”.

De asemenea, prima instanță

a preluat în mod greșit motivarea superficială din decizia atacată cu privire la

natura juridică a actului denumit „T.S.”. Acest act nu este un simplu antecontract.

Din interpretarea gramaticală a textului contractului în forma scurtă rezultă că

prin acesta R.T. s-a angajat în mod ferm să permită retransmiterea postului R.K.

de către SC R.R. SA până în 31 decembrie 2014 (în cazul în care nu ar interveni

un caz de încetare a contractului înainte de termen).

Prin clauza 10 din acest

act s-a prevăzut expres că dreptul SC R.R. SA de a retransmite postul R.K. s-a acordat

chiar prin „T.S.”, iar forța juridică obligatorie a acestui act a fost stipulată

expres în clauza finală.

Singura interpretare a

clauzei 10 ce are sens din punct de vedere logic este că din contractul în formă

scurtă izvorăsc în mod direct drepturi și obligații privind retransmiterea R.K.,

ce au valabilitate în perioada 29 septembrie 2010-31 decembrie 2014. În cazul în

care singura obligație rezultând din contractul în formă scurtă ar fi fost de a

încheia în viitor contractul în formă lungă, iar termenul din clauza 10 ar fi privit

această obligație din contractul în formă scurtă, valabilitatea ei trebuia să înceteze

pe 28 octombrie 2010 (data expirării celor 30 de zile în care ar fi trebuit să se

încheie contractul în formă lungă), iar nu pe 31 decembrie 2014.

În cazul în care perioada

menționată în clauza 10 din „T.S.” ar fi privit numai obligațiile ce vor rezulta

din contractul în formă lungă, iar nu și obligația din „T.S.”, perioada nu trebuia

să înceapă de la momentul semnării acestui din urmă act (29 septembrie 2010), ci

de la momentul ulterior al încheierii contractului în formă lungă.

Dreptul de retransmisie

rezultând din contractul în formă scurtă continuă să producă efecte. Neîncheierea

formei lungi a contractului nu afectează în niciun mod valabilitatea contractului

în formă scurtă. Din contră, încheierea formei lungi ar fi dus la încetarea efectelor

generate de contractul în formă scurtă. În lipsa încheierii formei lungi și în lipsa

unei rezilieri, contractul în formă scurtă va produce efecte obligatorii pentru

părți până în 31 decembrie 2014. În condițiile în care este necontestat că părțile

nu au încheiat un contract în formă lungă și nu există vreo hotărâre emisă de instanțele

competente (din Ungaria, clauza 14) referitoare la o eventuală reziliere a contractului

în formă scurtă, părțile trebuie să respecte prevederile acestui contract.

În concluzie, recurenta-reclamantă

a solicitat admiterea recursului susținând că nu există niciun temei care să fi

permis primei instanțe să constate: (i) faptul că dreptul de retransmisie a postului

R.K. de care a beneficiat (sau beneficiază în continuare) ar fi izvorât dintr-un

„acord unilateral” emis de către radiodifuzorul R.T., iar nu din „T.S.”; (ii) faptul

că acest „T.S.” trebuie calificat ca antecontract.

3.2. În motivarea cererii

sale de recurs, pârâtul C.N.A. a arătat că hotărârea primei instanțe este nelegală

și netemeinică, pentru următoarele considerente:

În motivarea soluției

pronunțate pe capătul de cerere referitor la anularea actului administrativ, instanța

a reținut, pe de o parte, că nu se realizează conținutul constitutiv al faptei reținute

de C.N.A. în sarcina reclamantei, iar, pe de altă parte, că C.N.A. ar fi încălcat

principiul non bis in idem, sancționând de două ori reclamanta pentru aceeași faptă.

Prevederile art. 74 din

Legea audiovizualului au fost aplicate greșit de prima instanță, întrucât nu poate

fi interpretat stricto sensu înțelesul normei de la alin. (3) al art. 74. Această

faptă poate îmbrăca diverse forme, iar legiuitorul nu poate reglementa, punctual,

fiecare situație ivită în practică, așa cum este în prezenta speță.

Prima instanță a ignorat

faptul că, prin legea sa de organizare și funcționare, C.N.A. este chemat să apere

interesul public.

Desigur că, la o apreciere

superficială a aplicabilității art. 74 alin. (4) din Legea audiovizualului, Consiliul

putea proceda la retragerea avizului reclamantei.

Consecința acestui demers

ar fi fost ca în toate localitățile cuprinse în avizele de retransmisie eliberate

de Consiliu, populația să nu mai beneficieze de programe de televiziune (nu numai

de programul R.K.), fiind de notorietate că pe piața distribuitorilor de servicii

sunt câțiva „actori importanți”, care își împart această piață.

În acest context, Consiliul

a sancționat intimata-reclamantă pentru o faptă care, chiar dacă nu este expres

enunțată în textul art. 74 alin. (3) din Legea audiovizualului, decurge din interpretarea

și aplicarea lui în practica din domeniul audiovizualului.

Textul alin. (3) al

art. 74 din Legea audiovizualului prevede că distribuitorii de servicii pot modifica

structura ofertei de servicii de programe retransmise numai cu acordul Consiliului.

Reclamanta deținea o serie

de avize de retransmisie pentru postul R.K. cu un termen ce nu mai era valabil,

respectiv 31 decembrie 2014, astfel încât, practic, acest post de televiziune, prezent

faptic în avize, nu mai era reconfirmat juridic printr-un act valabil încheiat între

părți.

În consecință, acest post

de televiziune nu mai trebuia să fie retransmis de reclamantă în rețelele sale de

comunicații electronice prevăzute în decizia contestată. Această situație presupunea

o modificare a avizelor emise de C.N.A., în sensul scoaterii lor din grila de programe

și prezentarea noilor avize la C.N.A. pentru obținerea acordului Consiliului.

Or, reclamanta a continuat

să retransmită postul R.K. cu încălcarea prevederilor legale, respectiv a Legii

audiovizualului și a deciziei din 2012 privind condițiile de eliberare și modificare

a avizului de retransmisie.

În acest context, modificarea

grilei de programe trebuia solicitată C.N.A. de către reclamantă, deținătorul legal

al avizelor de retransmisie, deținător despre care face vorbire și art. 74

alin. (3) din Legea audiovizualului, ca subiect unic și clar identificat de legiuitor

al acțiunii de modificare a structurii ofertei de servicii de programe.

Cu privire la argumentele

avute în vedere de prima instanță raportat la dispozițiile deciziei din 2012 privind

condițiile de eliberare și modificare a avizului de retransmisie, se impune a se

constata că au fost interpretate și aplicate eronat prevederile art. 2 alin. (2)

lit. d) și art. 5 din această decizie.

Pe de o parte, instanța

a considerat că la data emiterii deciziei contestate, intimata-reclamanta avea avizul

de retransmisie eliberat în condițiile legii, iar, pe de altă parte, că retragerea

avizului radiodifuzorului nu antrenează automat modificarea ofertei de servicii

a distribuitorului.

În privința faptului că

la data emiterii deciziei contestate, avizul de retransmisie era eliberat în condițiile

legii, este necesar a se constata că o astfel de faptă nu a fost reținută de Consiliu

ca și încălcare a legislației audiovizuale.

Problema în discuție în

prezenta speță este că, după eliberarea avizelor, pe parcursul deținerii lor în

mod legal de către reclamantă, au intervenit modificări pe care aceasta, în temeiul

dispozițiilor art. 5 alin. (1) din decizia nr. 72/2012, ar fi fost obligată să le

aducă la cunoștința Consiliului, demers pe care aceasta nu l-a întreprins.

Opinia primei instanțe,

în sensul că retragerea acordului radiodifuzorului nu antrenează în mod automat

modificarea ofertei de servicii a distribuitorului, contrazice dispozițiile

art. 5 alin. (2) din decizia nr. 72/2012, întrucât, în speță, modificarea ofertei

de servicii s-a produs din momentul încetării acordului pe care radiodifuzorul M.R.T.Z.

l-a dat intimatei-reclamante pentru retransmiterea postului R.K., așa încât modificarea

grilei de programe ar fi fost tocmai consecința imposibilității reclamantei de a

prezenta Consiliului documentul prevăzut la art. 5 alin. (2) lit. c) din decizia

menționată.

În mod eronat prima instanță

a considerat că decizia contestată este nelegală, pe motiv că C.N.A. ar fi încălcat

principiul non bis in idem, sancționând de două ori reclamanta pentru aceeași faptă.

Astfel, Legea audiovizualului

prevede, ca problemă de principiu, că în cazul în care distribuitorul sau furnizorul

de servicii care a primit o somație nu intră în legalitate în termenul și în condițiile

stabilite prin aceasta sau încalcă din nou aceste prevederi [art. 91 alin. (3)],

Consiliul va aplica sancțiunea amenzii.

Reclamanta s-a aflat în

situația în care, deși sancționată prin decizia din 29 martie 2012 pentru încălcarea

mai multor prevederi din legislația audiovizualului, între care și art. 74

alin. (3) din Legea nr. 504/2002, nu a înțeles să intre în legalitate și a continuat

să încalce din nou aceste prevederi, respectiv pe cele ale art. 74 alin. (3).

La aplicarea sancțiunii

prin decizia contestată, Consiliul a avut în vedere prevederile art. 90 alin. (4)

din Legea audiovizualului, care prevăd că individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii

uneia dintre contravențiile prevăzute în legea audiovizualului se face ținându-se

seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite

anterior, pe o perioadă de cel mult un an.

În consecință, nu se poate

vorbi despre ipoteza nefondată prezentată de reclamantă și acceptată de prima instanță

potrivit căreia ar fi fost sancționată de două ori pentru aceeași faptă, având în

vedere că ne aflăm în situația săvârșirii repetate a unei fapte ce constituie contravenție,

fapta contestată prin rapoarte de monitorizare diferite și raportate la perioade

diferite de timp, astfel că principiul „non bis in idem” nu are cum să-și găsească

aplicabilitatea.

Recurentul-pârât a criticat

hotărârea primei instanțe și în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect

suspendarea executării deciziei C.N.A. din 10 mai 2012, susținând, în special, următoarele:

În motivarea soluției

de admitere a cererii reclamantei sub aspectul suspendării executării deciziei contestate,

prima instanță a reținut că, în condițiile în care actul contestat este nelegal

„se deduce cu prisosință îndeplinirea cumulativă a condițiilor existenței pagubei

iminente și a cazului bine justificat”, considerând că un act administrativ contrar

legii nu trebuie să își producă efecte.

În mod greșit instanța

„a dedus” că sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 14

alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, în condițiile în care măsura suspendării

nu poate decurge ca o măsură dependentă exclusiv de soluția instanței în sensul

anulării actului administrativ, ci ca una independentă.

În prezenta cauză, prima

instanță se raportează la o certitudine și nicidecum la o „îndoială serioasă”, respectiv

la certitudinea că actul contestat este, în opinia sa, nelegal în considerarea motivelor

pe care le-a reținut pentru anularea deciziei contestate.

Or, existența cazului

bine justificat nu poate fi dovedită prin motivele de nelegalitate ale actului administrativ

a cărui executare se solicită a fi suspendată, jurisprudența Înaltei Curți fiind

constantă în acest sens.

De asemenea, reclamanta

nu a dovedit nici îndeplinirea condiției privind paguba iminentă, astfel cum este

definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Prin raportare la efectele

deciziei contestate, reclamanta nu a prezentat niciun argument de natură a fundamenta

concluzia că executarea sancțiunii amenzii a fost susceptibilă să-i cauzeze o pagubă

greu de reparat, în condițiile în care amenda a fost executată.

În ceea ce privește știrbirea

reputației reclamantei, ca urmare a publicării în propria rețea de comunicații a

sancțiunii aplicate, aceasta nu constituie un argument pentru a demonstra îndeplinirea

condiției prevăzute de art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, întrucât intenția

avută în vedere de legiuitor cu prilejul reglementării suspendării executării actului

administrativ a fost aceea de a conferi subiectului de sezină protecție provizorie

împotriva consecințelor greu sau imposibil de reparat, cauzate prin executarea actului

administrativ, ipoteză care nu regăsește în cauza dedusă judecății.

În concluzie, pentru motivele

evidențiate, recurentul-pârât C.N.A. a solicitat admiterea recursului, modificarea

sentinței civile nr. 5219 din 24 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București

în sensul respingerii cererii reclamantei, ca neîntemeiată, în privința capătului

de cerere ce viza anularea deciziei C.N.A. din 10 mai 2012, și ca neîntemeiată sau

rămasă fără obiect, sub aspectul solicitării de suspendare a executării deciziei

contestate.

3.3. Recurenta-intervenientă

M.R.T.Z. și-a motivat recursul, invocând, în esență, următoarele aspecte de nelegalitate

și netemeinicie privind hotărârea primei instanțe:

Motivele pentru care prima

instanță a anulat decizia C.N.A. se bazează pe interpretarea greșită a normelor

legale aplicabile în cauză și pe ignorarea unor evidențe de fapt, care demonstrează

reaua voință a reclamantei cu ocazia obținerii avizelor de retransmisie și continuarea

retransmiterii postului de televiziune R.K. în rețelele sale de cablu, în ciuda

tuturor opozițiilor manifestate de intervenienta M.R.T.Z.

În primul rând, avizele

de retransmisie acordate reclamantei au fost obținute de aceasta pe cale frauduloasă,

prin inducerea în eroare a recurentului-pârât cu privire la existența unui contract

de retransmitere, valabil până la data de 31 decembrie 2004, sens în care au fost

depuse și plângeri penale împotriva reclamantei.

Actul încheiat la data

de 29 septembrie 2010 nu a fost decât un acord de principiu pentru retransmiterea

postului de televiziune R.K. până la data încheierii contractului de retransmisie,

care trebuia să aibă loc în termen de 30 de zile, adică până la data de 31

octombrie 2010. Acest act juridic a fost tradus parțial și intitulat „Înțelegere”

de către reclamantă și conține numai traducerea acelor prevederi esențiale care

erau de natură să inducă în eroare recurentul-pârât cu privire la existența unui

contract valabil de retransmisie.

În al doilea rând, întrucât

actul juridic încheiat la data de 29 septembrie 2010 a fost subordonat legii ungare,

reclamanta nu era în măsură, fără o opinie legală, expertiză obținută de la entități

competente din Ungaria sau o hotărâre judecătorească pronunțată de instanțele ungurești,

să susțină că acest document produce efecte până la data de 31 decembrie 2014. În

acest caz, instanța de fond nu putea decât să verifice dacă există cealaltă cerința

legală prevăzută de art. 2 alin. (2) lit. d) din decizia normativă a C.N.A. nr.

72/2012, respectiv existența acordului de retransmisie din partea M.R.T.Z.

Mai mult, conform legii

maghiare, actul juridic încheiat la data de 29 septembrie 2010, sub condiția rezolutorie

a încheierii în termen de 30 de zile a contractului de retransmisie și-a pierdut

valabilitatea și efectul obligatoriu între părți cu efect retroactiv, fapt adus

la cunoștința reclamantei și prin notificarea privind caducitatea tuturor înțelegerilor

anterioare din data de 7 septembrie 2011.

În concluzie, recurenta-intervenientă

a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile nr. 5219/2012, în

sensul respingerii cererii de anulare ca neîntemeiată.

în fața Înaltei Curți

Recurenta-reclamantă SC

R.R. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate

de pârâtul C.N.A. și intervenienta M.R.T.Z., susținând că sunt integral neîntemeiate

și parțial lipsite de interes (recursul asupra suspendării executării deciziei C.N.A.),

în special, pentru următoarele motive:

Decizia C.N.A. din 2012

este nulă, întrucât încalcă principiul legalității incriminării, neexistând identitate

între ipoteza textului legal sancționator și fapta reținută în sarcina reclamantei.

C.N.A. recunoaște încălcarea

principiului legalității prin recursul formulat împotriva hotărârii primei instanțe

în care afirmă că a sancționat SC R.R. SA în urma interpretării și aplicării normei

contravenționale în mod excesiv. În viziunea Consiliului, „interesul public” ar

justifica aplicarea sancțiuni, deși fapta nu se încadrează în norma incriminatorie.

Există putere de lucru

judecat asupra nelegalității deciziei C.N.A., în condițiile în care Înalta Curte

s-a pronunțat irevocabil asupra uneia dintre cele trei sancțiuni, confirmând decizia

Curții de Apel de anulare a deciziei C.N.A., pe motiv că fapta reținută nu se încadrează

în textul legal incriminator. Decizia Înaltei Curți a fost pronunțată în Dosarul

nr. 4911/2/2012, având același părți.

Decizia Consiliului este

și netemeinică, întrucât SC R.R. SA deține dreptul de retransmisie a postului R.K.

prin încheierea unui contract ferm cu M.R.T.Z., având valabilitate până la sfârșitul

anului 2014. Părțile au convenit să încheie în 30 de zile un contract mai detaliat,

care ar fi trebuit să înlocuiască contractul inițial. Negocierile asupra contractului

detaliat au eșuat, contractul inițial rămânând în vigoare până la expirarea termenului

convenit. La rândul său, C.N.A. a emis avize de retransmisie pentru fiecare localitate

relevantă, în baza singurului contract însușit de părți, până la sfârșitul anului

a contractului și de propriile avize de retransmisie, C.N.A. a sancționat SC

R.R. SA.

Reclamanta a fost sancționată

de mai multe ori pentru aceeași faptă. Programul R.K. este difuzat în rețeaua SC

R.R. SA în mod neîntrerupt, de la momentul obținerii avizelor de retransmisie. Această

conduită a fost sancționată inițial prin decizia din 29 martie 2012, iar apoi prin

decizia din 10 mai 2012. Principiul non bis in idem se opune unei asemenea practici

sancționatorii.

Recursul declarat de pârâtul

C.N.A. este lipsit de interes în ceea ce privește soluția primei instanțe de admitere

a capătului de cerere având ca obiect suspendarea executării deciziei C.N.A.

Astfel, prin cererea de

recurs, Consiliul afirmă: „în condițiile anulării deciziei contestate, efectele

acesteia nu au cum să se mai producă, punându-se întrebarea retorică, ce efecte

se mai pot suspenda ca urmare a admiterii acestui capăt de cerere”. Se observă că

pârâtul nu face decât să afirme lipsa de interes a propriului recurs contra măsurii

suspendării.

În recurs, s-a administrat

proba cu înscrisuri noi, potrivit art. 305 C. proc. civ., și au fost prezentate

extrase din doctrină și jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursurilor declarate în cauză

Examinând sentința recurată,

prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și

de prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile

sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

de pârâtul C.N.A.

Soluția pronunțată de

prima instanță, în sensul anulării deciziei C.N.A. din 10 mai 2012 și suspendării

executării acestei decizii până la soluționarea irevocabilă a cauzei, se bazează

pe interpretarea corectă atât a dispozițiilor legale aplicabile, cât și a probei

cu înscrisuri administrată în cauză.

Astfel, prin decizia contestată,

C.N.A. a reținut încălcarea de către reclamanta SC R.R. SA a prevederilor art. 74

alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 potrivit căruia, distribuitorii

de servicii pot modifica structura ofertei de servicii de programe retransmise numai

cu acordul Consiliului.

Incidența acestei norme

legale impune a se constata, pe de o parte, efectuarea unei modificări a structurii

ofertei de servicii de programe retransmise, iar, pe de altă parte, inexistența

acordului Consiliului pentru o astfel de modificare.

În speța supusă judecății,

fapta reținută de Consiliu în sarcina reclamantei a constat în retransmiterea, în

unele rețele de comunicații electronice pe care le deține, a programului R.K. ce

aparține M.R.T.Z., fără a mai avea acordul acestui radiodifuzor, titular de drepturi

cu privire la acest program.

Modificarea structurii

ofertei de servicii presupune adăugarea sau eliminarea unui program de pe lista

programelor retransmise aprobate de C.N.A.

Or, reclamanta nu a eliminat

din structura sa de programe aprobată de C.N.A. programul R.K., pentru a se constata

că a operat o modificare a structurii ofertei de servicii pentru care ar fi fost

necesar acordul Consiliului, ci a continuat retransmiterea acestui program în baza

avizelor de retransmisie eliberate de C.N.A., enumerate în decizia de sancționare

contestată.

În aceste circumstanțe,

în mod legal, prima instanță a interpretat și aplicat prevederile art. 74 alin.

(3) din Legea nr. 504/2002, reținând că reclamanta nu a modificat structura ofertei

de servicii pentru a se afla în ipoteza normei legale reținute ca temei al sancțiunii

ce i-a fost aplicată prin decizia contestată.

Prin cererea sa de recurs,

C.N.A. admite faptul că a procedat la sancționarea reclamantei pentru o faptă care

nu este enunțată expres în textul art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 și invocă

necesitatea ocrotirii interesului public pentru a justifica refuzul său de a face

aplicarea art. 74 alin. (4) din același act normativ, în sensul retragerii avizului

distribuitorului de servicii pentru redistribuirea fără drept a unui serviciu de

programe.

Cum în prezenta cauză

instanța este investită cu examinarea legalității sancțiunii aplicate în temeiul

art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 și nu a refuzului C.N.A. de a face aplicarea

art. 74 alin. (4) din acest act normativ, Înalta Curte observă că poziția procesuală

exprimată de Consiliu vine să confirme emiterea deciziei de sancționare cu încălcarea

principiului legalității, principiu fundamental al statului de drept, consacrat

în însăși legea fundamentală, art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție.

În sensul celor statuate

de prima instanță s-a decis, cu putere de lucru judecat, și prin sentința civilă

nr. 5739 din 12 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 4911/2/2012, rămasă irevocabilă,

în care controlul de legalitate a vizat o altă decizie emisă de C.N.A., respectiv

decizia din 24 mai 2012, prin care reclamanta SC R.R. SA a fost sancționată pentru

aceeași faptă.

Or, în manifestarea sa

procesuală, de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură

cu raporturile juridice dintre părți, puterea de lucru judecat se impune în acest

al doilea proces, care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior,

fără posibilitatea de a se statua diferit.

Așadar, Înalta Curte va

respinge excepția autorității de lucru judecat invocată de recurenta-reclamantă,

față de neîndeplinirea triplei identități de obiect, părți și cauză, și va da eficiență

prezumției puterii lucrului judecat, întrucât a fost deja dezlegată chestiunea litigioasă

vizând neîncadrarea faptei reținute în conținutul normativ al art. 74 alin. (3)

din Legea nr. 504/2002.

Referitor la critica ce

vizează interpretarea și aplicarea eronată de către prima instanță a dispozițiilor

art. 2 alin. (2) lit. d) și art. 5 din decizia C.N.A. nr. 72/2012 privind condițiile

de eliberare și modificare a avizului de retransmisie, Înalta Curte constată, în

acord cu cele reținute de prima instanță, că susținerile recurentului-pârât sunt

neîntemeiate, întrucât reclamanta nu se află în situația solicitării avizului de

retransmisie, pentru a avea obligația prezentării documentelor prevăzute la

art. 2 alin. (2) lit. a)-lit. e) din decizia C.N.A. nr. 72/2012, și nici nu a procedat

la modificarea structurii ofertei de servicii, pentru a fi aplicabile prevederile

art. 5 alin. (2) și alin. (3) din aceeași decizie.

În plus, Înalta Curte

reține că amenda în valoare de 10.000 RON i-a fost aplicată reclamantei pentru încălcarea

prevederilor art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, în temeiul art. 90 alin.

(1) lit. j) alin. (2) și alin. (4) din acest act normativ, și nu pentru nerespectarea

obligației prevăzute la art. 5 alin. (1) din decizia C.N.A. nr. 72/2012 privind

condițiile de eliberare și modificare a avizului de retransmisie.

Încălcarea principiului

non bis in idem la emiterea deciziei contestate a fost în mod corect reținută de

prima instanță, atât timp cât anterior, prin decizia din 27 martie 2012, C.N.A.

a dispus sancționarea reclamantei pentru încălcarea, printre altele, a prevederilor

art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, fapta reținută fiind aceeași, respectiv,

retransmiterea programului R.K. ce aparține M.R.T.Z., fără a mai avea acordul acestui

radiodifuzor.

Prevederile Legii audiovizualului

nr. 504/2002 reglementează posibilitatea C.N.A. de a proceda la sancționarea distribuitorului

de servicii pentru încălcarea repetată a prevederilor art. 90 alin. (1) din acest

act normativ, însă nu cu amendă și nu în temeiul art. 90 alin. (2), ci în temeiul

art. 95 alin. (1), cu sancțiunile prevăzute la lit. a)-lit. c), altele decât amenda.

Prin urmare, și sub acest

aspect, sunt neîntemeiate susținerile recurentului-pârât.

În privința soluției primei

instanțe, în sensul suspendării executării deciziei contestate până la soluționarea

irevocabilă a cauzei, Înalta Curte constată că solicitarea recurentului-pârât de

modificare a hotărârii primei instanțe este lipsită de interes, având în vedere,

pe de o parte, admiterea capătului de cerere privind anularea deciziei de sancționare,

iar, pe de altă parte, faptul că suspendarea executării dispusă de instanță și-a

încetat efectele la data pronunțării prezentei decizii de către instanța de recurs.

de intervenienta M.R.T.Z.

Cu titlu preliminar, Înalta

Curte observă că intervenienta a sesizat instanța cu o cerere de intervenție accesorie

în interesul pârâtului C.N.A., solicitând respingerea în integralitate a cererii

reclamantei, pe motiv că C.N.A. a procedat legal la emiterea deciziei de sancționare

contestată în cauză.

În privința cererii de

intervenție accesorie, dată fiind natura acesteia de simplă apărare, legea stabilește

că terțul are o poziție procesuală subordonată părții în favoarea căreia intervine,

astfel că în mod corect prima instanță a respins această cerere având în vedere

soluția de admitere a cererii reclamantei SC R.R. SA.

Similar, Înalta Curte

va respinge recursul declarat de intervenienta M.R.T.Z., ca o consecință a respingerii

recursului declarat de pârâtul C.N.A., ca nefondat.

de reclamanta SC R.R. SA împotriva considerentelor hotărârii primei instanțe

Pentru a dispune anularea

deciziei C.N.A. din 10 mai 2012, prima instanță a analizat și reținut două motive

de nelegalitate invocate de reclamanta SC R.R. SA, respectiv:

(i) pretinsa faptă reținută

de C.N.A. nu întrunește conținutul constitutiv al contravenției prevăzute de

art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, întrucât nu a avut loc o modificare a

structurii ofertei de programe retransmise;

(ii) încălcarea de către

C.N.A. a principiului non bis in idem, prin sancționarea reclamantei de două ori

pentru aceeași faptă.

În mod corect prima instanță

a reținut în considerentele hotărârii pronunțate faptul că la data de 29

septembrie 2010 părțile au încheiat un antecontract intitulat „T.S.”, raportat la

clauza înscrisă la pct. 12 din această înțelegere, prin care părțile au convenit

ca în termen de 30 de zile de la data acestui act să semneze un contract pe termen

lung.

De asemenea, în mod corect

instanța a reținut că în perioada renegocierilor pentru încheierea contractului

pe termen lung a existat acordul de retransmisie acordat reclamantei, începând cu

data de 1 ianuarie 2011 și până la data de 30 iunie 2011.

Prin hotărârea pronunțată,

prima instanță nu a examinat și motivul de nelegalitate ce viza inexistența faptei

reținute în sarcina reclamantei, apreciind în mod corect că o astfel de analiză

nu prezintă relevanță față de constatarea că nu a existat o modificare a structurii

ofertei de servicii pentru a fi întrunite elementele constitutive ale contravenției

prevăzute de art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 și reținute prin decizia de

sancționare contestată.

Cererea recurentei-reclamante

de înlocuire a considerentelor criticate, în sensul de a se reține că actul intitulat

„T.S.” reprezintă un contract ferm de retransmisie și că dreptul de retransmisie

al SC R.R. SA izvorăște din acest contract ce are valabilitate până la 31

decembrie 2014, excede controlului de legalitate privind decizia de sancționare

emisă de C.N.A., control ce revine în competența instanței de contencios administrativ,

întrucât vizează soluționarea unei dispute de natură comercială dintre părți.

În acest sens, este relevantă

clauza înscrisă la pct. 14 din actul încheiat la 29 septembrie 2010 conform căreia,

competența exclusivă de a hotărî asupra oricărui litigiu apărut din sau în legătură

cu această înțelegere revine instanțelor de judecată ungare.

Prin urmare, criticile

aduse de recurenta-reclamantă considerentelor hotărârii primei instanțe sunt neîntemeiate,

astfel că nu vor fi reținute de instanța de recurs.

În concluzie, pentru toate

considerentele de fapt și de drept evidențiate, Înalta Curte va dispune, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004, respingerea recursurilor declarate împotriva sentinței civile nr.

5219 din 24 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția autorității

de lucru judecat.

Respinge recursurile declarate

de reclamanta SC R.R. SA București, pârâtul C.N.A. și intervenienta M.R.T.Z. București

împotriva sentinței civile nr. 5219 din 24 septembrie 2012 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 martie 2014.