ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1327/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1327/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată, reclamanta SC O.T. SRL, în insolvență, prin administrator

judiciar A.S. IPURL, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea ca netemeinică și nelegală a

Deciziei C.N.A. nr. 555 din 26 iunie 2012, suspendarea sancțiunii până la

pronunțarea hotărârii definitive și irevocabile, în temeiul art. 95

2

alin.

(2) din Legea nr. 504/2002, în subsidiar, înlocuirea sancțiunii

contravenționale a amenzii cu avertisment, în temeiul art. 7 din O.G. nr. 2/2001

coroborat cu art. 94 din Legea nr. 504/2002 și obligarea pârâtului la

suportarea cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ.

Prin

întâmpinarea formulată, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității în privința

capătului de cerere având ca obiect suspendarea sancțiunii până la pronunțarea

hotărârii definitive și irevocabile, susținând că temeiul juridic invocat de

reclamantă, respectiv dispozițiile art. 95

2

alin. (2) operează numai

în cazul deciziilor emise de Consiliu în condițiile art. 95 și art. 95

1

din

Legea audiovizualului, condiții diferite de cele în baza căruia a fost adoptată

decizia contestată, solicitând, totodată, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin

sentința civilă nr. 6985 din 6 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția

inadmisibilității capătului de cerere privind suspendarea executării deciziei

contestate, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC O.T. SRL prin

administrator judiciar A.S. IPURL, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., ca

neîntemeiată.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că, în cauză, capătul de

cerere având ca obiect suspendarea executării sancțiunii a fost întemeiat în drept

pe dispozițiile art. 95

2

alin. (2) din Legea nr. 504/2002, care însă

nu sunt incidente cauzei, întrucât decizia contestată a fost emisă în temeiul art.

90 și 91 și nu în condițiile art. 95 și 95

1

din acest act normativ.

Însă,

instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acestui capăt de cerere,

întrucât calificarea juridică a cererii se face de instanță, în considerarea

obiectului și a motivelor de fapt ale acesteia, fără a fi ținută de temeiul de

drept invocat de reclamant.

Or,

din expunerea împrejurărilor, a circumstanțelor și a principiilor prezentate de

reclamant pentru explicarea și lămurirea obiectului procesului se constată că

solicitarea de suspendare a executării sancțiunii aplicate până la pronunțarea

unei hotărâri definitive și irevocabile se impune a fi analizată prin raportare

la dispozițiile art. 14 și art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

care constituie reglementarea generală în materia suspendării executării

actului administrativ astfel că demersul judiciar al reclamantei este

admisibil.

În

ceea ce privește motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în susținerea

cererii de anulare a Deciziei C.N.A. nr. 555/2012, instanța de fond le-a

apreciat ca fiind neîntemeiate, în considerarea următoarelor argumente:

În

materia contenciosului administrativ nu operează distincția între nulitatea

absolută și nulitatea relativă a actului administrativ, instanța de contencios

administrativ putând dispune, conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

anularea în tot sau în parte a actului administrativ, dacă se constată

nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data emiterii acestuia.

Prin

urmare, motivul de nulitate absolută a deciziei pentru interpretarea și

aplicarea eronată a prevederilor art. 90 alin. (3) și (4) din Legea nr. 504/2002

a fost examinat ca motiv de nelegalitate a deciziei contestate.

Dispozițiile

art. 90 alin. (3) și (4) din Legea nr. 504/2002 nu instituie pentru Consiliu

obligația de a emite, în mod obligatoriu, pentru fiecare faptă în parte,

indiferent de gravitatea efectivă a acesteia, o somație publică de intrare în

legalitate, Normele legale analizate au în vedere, pe de o parte, emiterea de

către Consiliu a unei somații publice în situația în care decide că efectele

faptei sunt minime, iar pe de altă parte, criteriile de individualizare a

sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute de acest

act normativ.

Existența

faptelor reținute în sarcina reclamantei prin decizia contestată, având la bază

Raportul de monitorizare a modului în care a fost reflectată desfășurarea, prin

intermediul posturilor de radio și televiziune, a campaniei electorale din anul

2012 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a fost

dovedită de autoritatea pârâtă cu documentația care a stat la baza emiterii

deciziei, depusă la dosarul cauzei, în temeiul art. 13 din Legea nr. 554/2004.

Individualizarea

sancțiunii s-a realizat cu respectarea criteriilor instituite de art. 90 alin. (4)

din Legea nr. 504/2004, având în vedere că, anterior aplicării acestei

sancțiuni, reclamanta a mai fost sancționată pentru încălcarea art. 3 din Legea

nr. 504/2002, cu amendă în cuantum de 50.000 lei, prin Decizia nr. 39/2012 și

cu amendă în cuantum de 200.000 lei, prin Decizia nr. 87/2012.

De

asemenea, reclamantei i-au mai fost aplicate sancțiuni și pentru încălcarea

Deciziei C.N.A. nr. 195/2012 privind desfășurarea campaniei electorale în

audiovizual, respectiv : somație publică prin Decizia nr. 238 din 15 mai 2012,

amendă în cuantum de 5.000 lei prin Decizia nr. 253 din 17 mai 2012, amendă în

cuantum de 25.000 lei prin Decizia nr. 289/2012 și amendă în cuantum de 50.000

lei prin Decizia nr. 501/2012.

Prin

urmare, Curtea de Apel a constatat că Decizia C.N.A. nr. 555 din 26 iunie 2012

a fost emisă cu respectarea prevederilor legale.

De

asemenea, a fost respins, ca neîntemeiat, și capătul de cerere privind

suspendarea executării deciziei de sancționare, întrucât condițiile prevăzute

de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și

iminența producerii pagubei, nu sunt îndeplinite în cauză.

Referitor

la cerința cazului bine justificat, instanța de fond a apreciat că argumentele

expuse evidențiază netemeinicia criticilor de nelegalitate invocate de

reclamantă, ceea ce denotă cu evidență lipsa cazului bine justificat în

accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În

privința cerinței pagubei iminente, cu probatoriile administrate în cauză, s-a

reținut că reclamanta nu a demonstrat faptul că executarea sancțiunii amenzii

aplicate ar afecta bunul mers al activității raportat la obligațiile financiare

ale acesteia.

Astfel

fiind, s-a apreciat că în lipsa unor elemente de probă care să contureze cu

suficientă precizie consecințele executării imediate și integrale a sancțiunii

aplicate prin decizia contestată, adoptarea unei măsuri de protecție

jurisdicțională provizorie nu se impune.

De

asemenea, instanța de fond a considerat că și solicitarea reclamantei de

înlocuire a sancțiunii amenzii contravenționale cu avertisment, în considerarea

art. 94 din Legea nr. 504/2002, de care aceasta se prevalează, este

neîntemeiată, întrucât acest text de lege vizează contravențiile constatate de

A.N.A.R.C. și nu contravențiile constatate și sancționate de C.N.A.

Împotriva

hotărârii instanței de fond, reclamanta SC O.T. SRL prin administrator judiciar

A.S. IPURL a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

motivarea recursului se arată că hotărârea pronunțată de prima instanță este

netemeinică și nelegală, în sensul dat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având

în vedere în primul rând că s-a nesocotit principiul proporționalității în

raportul dintre fapta ilicită și sancțiunea aplicată. Invocarea nulității

Deciziei nr. 555 din 26 iunie 2012 emisă de intimatul-pârât C.N.A. este motivată

de încălcarea dispozițiilor art. 90 alin. (3) și (4) din Legea nr. 504/2002.

Recurenta

consideră discutabilă recalificarea dată de prima instanță a motivului expus

privind nulitatea Deciziei C.N.A. pentru încălcarea art. 90 din Legea nr. 504/2002,

motiv recalificat drept cauză de nelegalitate a actului administrativ contestat

în prezentul litigiu. Printre condițiile de validitate ale actelor

administrative de autoritate este și aceea a conformității actului

administrativ cu scopul legii sau cu interesul public urmărit de lege.

Din

cele expuse mai sus rezultă cel puțin două idei principale conturate cât se

poate de limpede la nivelul C.J.U.E. și C.E.D.O., dar cu aceeași tărie și în

dreptul intern, aspecte pe care prima instanță le-a nesocotit, pronunțând o

sentință netemeinică și nelegală. În primul rând, nerespectarea dispozițiilor

legale, aspect ce echivalează cu nelegalitatea actului administrativ emis în

asemenea condiții, atrage ca sancțiune specifică nulitatea actului. De altfel,

sancțiunea nulității actului juridic este specifică ipotezei nerespectării

normelor legale imperative. Ca atare, recalificarea făcută de prima instanță cu

privire la chestiunea încălcării de către C.N.A. a art. 90 din Legea nr. 504/2002,

din motiv de nulitate în motiv de nelegalitate, din punct de vedere procesual

este superfluă.

Recurenta

mai susține că prima instanță nu a verificat absolut deloc îndeplinirea

condițiilor pentru ca actul administrativ contestat să se bucure pe mai departe

de prezumția relativă de legalitate. Deși aparent prima instanță lasă a se

deduce că a evocat fondul, în fapt, din modul în care este redactată hotărârea

recurată, rezultă că analiza făcută, în cazul în care poate fi considerată ca

îndeplinită, este una cât se poate de superficială. Prima instanță nu a

verificat, în primul rând, acuzațiile aduse și care au fost consecințele

faptelor respective. Pe de altă parte, intimatul-pârât a aplicat amendă în

cuantumul maximum prevăzut de lege, de unde rezultă că periculozitatea socială

concretă a faptei este cea mai ridicată posibilă. Motivarea în acest sens a

constat însă, cu preponderență, în istoricul sancțiunilor dispuse de-a lungul

timpului.

Prima

instanță avea posibilitatea cenzurării unui asemenea comportament abuziv și

profund eronat al intimatului-pârât, care a dispus sancțiunea prin raportare la

alte sancțiuni pentru alte categorii de fapte.

Ceea

ce pârâtul, Însă, nu a recunoscut, iar prima instanță a ignorat complet, este

faptul că sancțiunile anterioare au fost aplicate pentru alte fapte, motivate

pe alte temeiuri de drept. Ca atare, intimatul-pârât nu putea dispune ab initio

sancțiunea amenzii contravenționale împotriva societății în cuantumul maxim, în

condițiile în care nu există identitate de fapte. Tocmai acesta este raționamentul

textului legal invocat, respectiv se sancționează pretinsele fapte ilicite în

mod gradual, intimatul-pârât având posibilitatea de a aplica amenda

contravențională numai în măsura în care ar fi constatat că se insistă în

conduita ilicită sancționată anterior. Or, dispunerea de la bun început a

amenzii contravenționale în cuantumul maxim constituie o nelegală aplicare a

sancțiunii contravenționale a amenzii și, în fond, o greșită aplicare a

textului legal avut în vedere.

Recurenta

mai arată că între sancțiunea dispusă și gravitatea faptei trebuie să existe un

raport de directă proporționalitate, în conformitate cu art. 21 alin. (3) din

O.G. nr. 2/2001, care se aplică potrivit art. 94 din Legea nr. 504/2002.

Totuși, cu o desăvârșită nesocotire a normelor legale, pârâtul a dispus

sancționarea contravențională prin aplicarea amenzii în cuantum de 200.000 lei,

sumă total disproporțională față de împrejurările concrete, cu atât mai mult cu

cât reprezintă maximul amenzii pe care putea să o aplice pârâtul.

Pe

de altă parte, intimatul-pârât cu rea-credință a susținut că solicitarea de

înlocuire a sancțiunii contravenționale a amenzii cu avertisment, prin raportare

la toate nelegalitățile deciziei, dar și din prisma principiului

proporționalității și a condițiilor concrete în care s-au produs pretinsele

fapte, ar reprezenta o recunoaștere a culpei.

Recurenta

mai susține că fapta de care a fost acuzată nu constituie contravenția avută în

vedere de către intimatul-pârât, deoarece nu a făcut publicitate electorală în

ziua alegerii și, mai important, nu a făcut publicitate negativă niciunui

partid sau formațiune politică. Totuși, în măsura în care instanța ar fi

înțeles să mențină actul administrativ contestat, trebuia să dispună înlocuirea

sancțiunii administrative dispusă în cauză cu una mai ușoară, adecvată stării

de fapt, respectiv un avertisment.

Recurenta

consideră că prima instanța nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, respectiv

asupra petitului subsidiar de înlocuire a sancțiunii administrative.

În

opinia recurentei, prima instanță, prin soluția pronunțată, a nesocotit cu

desăvârșire o practică relativ constantă conturată chiar la nivelul aceleiași

instanțe. Deși este general recunoscut că jurisprudența, cu mici excepții, nu

constituie un izvor de drept, totuși instanțele nu pot ignora desele: soluții

similare pronunțate în spețe similare. Contrazicerea flagrantă a unei practici

relativ unitare atrage o impreviziune periculoasă a actului de justiție,

încălcând principii fundamentale statuate de C.E.D.O. și C.J.U.E. privitoare la

stabilitatea și predictibilitatea sistemului judiciar și a încrederii legitime

în actul de justiție. În acest sens recurenta susține că, pe fondul problemei,

aceeași instanță s-a pronunțat în mod constant în sens favorabil argumentelor invocate

în prezenta cauză.

Cu

privire la cererea de suspendare a efectelor deciziei contestate până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentei cauze, recurenta susține că

soluția de respingere a excepției inadmisibilității cererii este una justă,

însă Legea nr. 504/2002 nu prevede care sunt condițiile de fond în vederea

suspendării efectelor unei decizii de sancționare emisă de autoritatea publică

pârâtă, astfel că făcând o aplicare corectă a tehnicilor de interpretare

juridică, în mod just cererea se analizează prin raportare la condițiile

generale date de Legea nr. 554/2004 în materia suspendării provizorii a unui

act administrativ.

Examinând

cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și

cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru

a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în

continuare arătate.

În

perioada 11 mai - 7 iunie 2012 s-a desfășurat campania electorală pentru

alegerile locale, campanie reglementată în audiovizual prin Decizia de

reglementare C.N.A. nr. 195/2012 privind principii și reguli de desfășurare,

prin intermediul posturilor de radio și de televiziune, a campaniei electorale

din anul 2012 pentru alegerea autorităților administrației publice locale.

Prin

actul ce a făcut obiectul controlului de legalitate recurenta-reclamantă a fost

sancționată cu amendă de 200.000 lei pentru încălcarea art. 3 din Legea audiovizualului,

întrucât, în emisiunea: „A. în acțiune” difuzată pe tot parcursul zilei de 10

iunie 2012, ziua votării, a dezinformat publicul, încercând să influențeze

opțiunea de vot a acestuia prin prezentarea unor rezultate la alegerile locale

în unele circumscripții electorale în care competitorul electoral PP-DD a avut

candidați.

De

asemenea, sancțiunea a fost aplicată și pentru încălcarea art. 71 din Legea nr.

67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, întrucât,

după încheierea campaniei electorale, în emisiunea: „A. în acțiune”, edițiile

din zilele de 8 și 9 iunie 2012, au fost făcute comentarii privind desfășurarea

campaniei electorale.

Sancțiunea

a fost aplicată și pentru nerespectarea prevederilor art. 3 din Decizia nr. 195/2012,

întrucât în emisiunile electorale difuzate în perioada 01 - 07 iunie 2012

radiodifuzorul nu a reflectat în mod echitabil și echilibrat campania

electorală.

Față

de aceste aspecte, ținând cont și de faptul că recurenta-reclamantă mai fusese

sancționată pentru încălcarea dispozițiilor legale privind informarea corectă a

publicului și a celor referitoare la reflectarea campaniei electorale în

audiovizual, Consiliul a decis sancționarea acesteia cu amendă în cuantum de

200.000 lei.

În

ceea ce privește susținerea recurentei, precum că instanța de fond nu s-a

pronunțat asupra unui lucru cerut, respectiv asupra cererii subsidiare de

înlocuire a amenzii cu avertisment, Înalta Curte constată că aceasta este

contrazisă de conținutul Sentinței recurate, instanța de fond pronunțându-se în

mod clar și fără echivoc asupra acestui capăt de cerere, așa cum reiese din

ultimul paragraf al motivării sentinței.

Referitor

la „practica relativ constantă” a Curții de Apel București în spețe similare,

nesocotită de instanța de fond, pe care recurenta-reclamantă o invocă în

susținerea interpretării sale privind nelegalitatea actului contestat din

perspectiva faptului că nu i-a fost aplicată o somație, ci o amendă, Înalta

Curte apreciază că aceasta nu este relevantă, fiecare cauză având particularitățile

ei.

Cu

privire la cererea de suspendare a efectelor deciziei contestate Înalta Curte constată

că, din cuprinsul sentinței recurate rezultă că instanța de fond a analizat și

respins acest capăt de cerere, pronunțând-se cu privire la ambele condiții ce

trebuie întrunite cumulativ pentru protecția jurisdicțională provizorie, atât

cu privire la cerința cazului bine justificat, cât și la cerința pagubei

iminente raportat la probatoriile administrate în cauză.

Potrivit

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în

cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu

sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul,

persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond”.

Suspendarea

actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor

acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic,

el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un

instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a

instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta

timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de

evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este

echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Conform

art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007,

cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de

drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

La

modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine

justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice

aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în

litigiu.

Altfel

spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act

administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Pe

de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a

cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite

cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004,

respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci,

în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea

condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această

obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în

anulare.

Condiția

existenței cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și

înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra

legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta

să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului,

respectiv a consecințelor juridice pe care  le-a produs.

Înalta

Curte apreciază că, în cauză, instanța de fond în mod corect a apreciat că

această condiție nu este îndeplinită.

Deci,

nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de

legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe

fond, a conținutului și legalității actului administrativ contestat.

De

asemenea, instanța de control judiciar consideră, așa cum a reținut și instanța

de fond, că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul

executării imediate nu este îndeplinită în cauză.

Conform

art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă

prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public.

Așadar,

paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea

efectelor unui act administrativ.

Revine

judecătorului de contencios administrativ, investit cu soluționarea unei cereri

de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele

prezentate de reclamant dacă efectele actului aflat în discuție sunt de natură

să justifice urgența. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a

suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere

hotărârii judecătorești ce urmează a se pronunța cu privire la cererea de

anulare a actului.

Pe

fondul cauzei, Înalta Curte reține că deși libertatea de exprimare constituie

unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, este unanim

admis că exercițiul acestei libertăți comportă îndatoriri și responsabilități

specifice în cazul jurnaliștilor și radiodifuzorilor, aceștia având obligațiile

generale de a relata obiectiv și echilibrat faptele și activitățile de interes

public, de a respecta drepturile si libertățile fundamentale ale omului și de a

nu aduce atingere, prin programele audiovizuale, dezvoltării mentale și morale

a copiilor.

Atât

Curtea Constituțională a României, cât și C.E.D.O. au statuat că între

exercițiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, și protecția

intereselor sociale și ale drepturilor individuale ce aparțin altor persoane,

pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în

exercitarea libertății de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice.

S-a

stabilit, de asemenea, că orice drept fundamental, consacrat ca atare de norme

juridice interne sau internaționale, are caracter legitim numai în măsura în

care este exercitat cu bună credință, în limite rezonabile, cu respectarea

drepturilor și intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de

drept.

Cu

privire la solicitarea recurentei-reclamante de a dispune înlocuirea sancțiunii

contravenționale a amenzii cu avertismentul, Înalta Curte apreciază că intimatul-pârât

a ținut cont de gravitatea faptelor și de efectele acestora, de sancțiunile

primite anterior, de intervalul orar de difuzare a emisiunilor ce au făcut

obiectul sancțiunii, precum și de faptul că recurenta-reclamantă nu este la

prima abatere în ceea ce privește încălcarea  dispozițiilor legale privind

informarea corectă a publicului și a celor referitoare la desfășurarea campaniei

electorale în audiovizual.

Înalta

Curte apreciază că folosirea unei măsuri coercitive trebuie să fie condiționată

de respectarea principiului proporționalității.

Prin

menținerea amenzii, instanța de fond a respectat tocmai acest principiu, date

fiind circumstanțele legate de gravitatea abaterii, așa cum au fost evidențiate

mai sus.

Prin

urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate

și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală, pe care o va menține.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC O.T. SRL prin administrator judiciar A.S. IPURL

împotriva sentinței civile nr. 6985 din 6 decembrie 2012 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 martie 2014.