Decizia nr. 1170/2014 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată. Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22 decembrie 2010, reclamanta SC B.E.B. SRL a formulat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., plângere împotriva deciziei nr. 1172 din 30 noiembrie 2010 emisă de C.N.A., solicitând anularea acesteia și, pe cale de consecință, exonerarea reclamantei de plata amenzii în cuantum de 50.000 lei pentru încălcarea prevederilor art. 82 alin. (2) din Legea nr. 504/2002. În temeiul art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, a solicitat suspendarea executării deciziei nr. 1172 din 30 noiembrie 2010 până la soluționarea irevocabilă a contestației. În motivare, reclamanta a arătat că, prin decizia nr. 1172 din 30 noiembrie 2010 emisă de pârât, a fost sancționată cu amendă în cuantum de 50.000 lei pentru încălcarea prevederilor art. 82 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare. În legătură cu sancțiunea aplicată, reclamanta a apreciat că este netemeinică, arătând că pârâtul nu a realizat o analiză imparțială cu privire la susținerile sale referitoare la condițiile de aplicare a prevederilor art. 82 alin. (2) din Legea nr. 504/2002. În opinia reclamatei, o astfel de analiză se putea realiza în condițiile în care pârâtul cunoștea problemele care făceau imposibilă recepția programului A. TV pe rețelele M.B., care au fost făcute cunoscute în ședința publică a C.N.A. din data de 21 septembrie 2010, atât de către reprezentanții SC B.E.B. SRL, cât și de reprezentanții SC M.G.R.A. SRL (titulară a nenumăratelor sesizări făcute către C.N.A. cu privire la netransmiterea programului propriu A. TV pe rețelele reclamantei). Cu privire la cazul bine justificat, reclamanta a arătat că această condiție este îndeplinită, existând o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ atacat, întrucât membrii C.N.A. întruniți în ședința publică de la data de 30 noiembrie 2010 aveau cunoștință de faptul că programul de televiziune A. TV nu îndeplinește condițiile impuse de prevederile art. 82 din Legea nr. 504/2002 (de a nu crea sau impune „condiționări tehnice și/sau financiare” pentru a fi recepționat și retransmis) încă din ședința din 21 septembrie 2010. Cu privire la paguba iminentă, reclamanta a precizat că în situația executării imediate a actului atacat i s-ar crea serioase prejudicii, în primul rând, de natură materială având în vedere cuantumul foarte mare al valorii amenzii aplicate față de specificul activității sale, apoi, impactul unei asemenea sancțiuni pe piața pe care a operat în paralel cu distribuitorul de programe de televiziune R.C.S.R.D.S. (care nu a fost sancționat, deși nici acesta nu retransmite programul E. M.B. în rețelele sale din Pașcani și i s-a solicitat acest lucru) și nu în ultimul rând, față de faptul că sancțiunea a fost aplicată fără a i se cere un punct de vedere și fără a-i da posibilitatea să se apere. Cu privire la fondul cauzei, reclamanta a arătat că, în ședința publică de la 21 septembrie 2010, cu ocazia prezentării motivelor tehnice care fac imposibilă recepția și retransmisia fizică a programului A. TV, reprezentantul său a învederat C.N.A. chiar și neconstituționalitatea prevederilor art. 82 din Legea nr. 504/2002 cu referire la faptul că normele acestui articol sunt de natură a încălca autonomia de decizie a unui agent economic ce activează în domeniul audiovizualului, în sensul că impun condiționări tehnice și financiare distribuitorului care trebuie să efectueze o serie de investiții pentru a-și îndeplini obligațiile prevăzute de lege, pe când proprietarul programului ce se dorește a fi difuzat prin intermediul rețelei distribuitorului nu respectă condițiile legii audiovizualului ca programul său să fie liber la retransmisie. De asemenea, reclamanta a arătat că a învederat atât C.N.A., cât și inspectorului teritorial faptul că preluarea spre retransmisie a serviciului de programe ale SC M.G.R.A. SRL nu este lipsită de condiționări tehnice și financiare și că necesită efectuarea de cheltuieli din partea sa. Astfel, a demonstrat clar și neechivoc faptul că nu putea fi obligată să preia produsul acestui radiodifuzor decât sub condiție contractuală, situație în care nu mai sunt incidente prevederile art. 82 alin. (2) din Legea audiovizualului. În ceea ce privește dispozițiile art. 90 alin. (1) lit. j) alin. (2) din actul normativ, unul din temeiurile de drept reținute de pârât în preambulul deciziei atacate, reclamanta a solicitat să se constate, în raport de conținutul acestor prevederi că s-a incriminat doar retransmisia de către distribuitori a serviciilor de programe cu încălcarea prevederilor art. 74 și 82 și în nici un caz, netransmiterea serviciilor de programe în condițiile art. 74 și 82. A mai arătat reclamanta că, instituția pârâtă a reținut în mod greșit că „din verificările de date deținute de C.N.A. reiese că distribuitorul SC B.E.B. SRL nu a efectuat nici o modificare în structura ofertei de servicii de programe, în sensul includerii în ofertă a programului A. TV.”, în condițiile în care, pentru a fi inclus acest program în grila sa de programe reclamanta a menționat că trebuia să aibă în prealabil un acord eliberat chiar de titularul acestui program de televiziune (acord care nu exista nici la data sesizării,15 noiembrie 2010 și nici la data aplicării sancțiunii, respectiv 30 noiembrie 2010). Pe de altă parte, reclamanta a arătat că sancțiunea aplicată este nelegală și din perspectiva faptului că nu mai putea avea calitate de subiect al contravenției, în condițiile în care, ulterior datei de 01 noiembrie 2010 nu mai era distribuitor de servicii de televiziune prin cablu (rețelele de televiziune din mun. Pașcani fiind transferate către SC N.G.C. SRL). Pârâtul a depus întâmpinare, la data de 20 mai 2011, solicitând respingerea cererii de suspendare, iar pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, și menținerea deciziei atacate, reiterând considerentele care l-au condus la concluzia aplicării sancțiunii în discuție. Prin încheierea de ședință din data de 25 octombrie 2011, instanța a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 82 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, invocată de reclamantă.

Soluția asupra acțiunii judiciare Prin sentința nr. 806 din 7 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis contestația formulată de reclamanta SC B.E.B. SRL în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., a anulat Decizia nr. 1172 din 30 noiembrie 2010 și a suspendat executarea deciziei până la soluționarea irevocabilă a cauzei. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin actul atacat reclamanta a fost sancționată contravențional cu amendă în cuantum de 50.000 lei pentru încălcarea prevederilor art. 82 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, reținându-se că acesta a refuzat includerea în grila sa de programe a programului A. TV. Analizând prevederile art. 82 din Legea nr. 504/2002, prima instanță a constatat că alin. (2) invocat în speță, nu vorbește de programe libere la retransmisie și fără condiționări tehnice, așa cum se întâmplă în cazul alin. (1). Însă, din coroborarea celor două alineate și prin raportare la scopul urmărit de legiuitor, având în vedere și dispozițiile cuprinse în art. 45 din Constituția României care reglementează libertatea economică și art. 136 din Constituția României, care garantează inviolabilitatea proprietății private, rezultă că interpretarea ce se impune a se da acestui articol este una restrictivă în sensul că, și în cazul alin. (2) legiuitorul a avut în vedere doar programe libere la retransmisie și fără condiționări tehnice. În opinia primei instanțe, interpretarea literală propusă de intimat ar conduce la concluzia că distribuitorii care retransmit servicii de programe au obligația de a include primele două programe regionale, în ordinea audienței, chiar dacă pentru aceasta li se pretinde plata unei sume de bani sau modificarea infrastructurii proprii, fapt care ar impieta atât asupra libertății economice cât și asupra proprietății private. În speță, programul a cărui retransmitere a fost solicitată de C.N.A. este un program pentru a cărui retransmisie era necesară modificarea rețelei proprii, fapt care rezultă din adresele postului de televiziune A. TV prin care acesta pretinde ca reclamanta să permită ca o altă societate de cablu să efectueze lucrări de modificare a rețelei reclamantei, astfel încât să fie posibilă recepționarea postului R. TV. Reclamanta nu avea obligația să dea curs unor asemenea solicitări, prima instanță constatând că, în raport cu interpretarea restrictivă a art. 82 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, societatea care emitea postul de televiziune R. TV avea obligația să emită programul în așa mod încât recepționarea și retransmiterea lui să se realizeze fără condiționări tehnice. În altă ordine de idei, s-a reținut că, începând cu data de 01 noiembrie 2010, reclamanta a transferat către SC N.G.C. SRL rețelele de comunicații din localitatea Pașcani, astfel încât ea nu mai era în măsură, după această dată, să retransmită programul de televiziune R. TV. În aprecierea instanței, chiar dacă acest aspect nu era în măsură să înlăture în totalitate răspunderea contravențională, o amendă care nu ține seama de perioada în care a fost săvârșită o contravenție continuă este nelegală.

Cererea de completare a dispozitivului și de îndreptare a erorii materiale La data de 19 iunie 2012, reclamanta SC B.E.B. SRL a solicitat, în temeiul art. 281 2 C. proc. civ., completarea dispozitivului sentinței civile nr. 806 din 07 februarie 2012 cu dispozițiile referitoare la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8400,00 lei efectuate de reclamantă pentru soluționarea cererii ce face obiectul acestui dosar, arătând că instanța a omis să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere accesoriu. Reclamanta a arătat că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală și potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În speță, culpa procesuală este evident în sarcina pârâtului C.N.A. care trebuie obligat la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă. În temeiul art. 281 C. proc. civ., reclamanta a formulat și cerere de îndreptare a erorii materiale strecurată în cuprinsul motivării sentinței nr. 806 din 07 februarie 2012, arătând că la pagina 4, cu privire la denumirea postului local de televiziune, care în mod corect este A. TV, s-a trecut în mod greșit R. TV. Pârâtul C.N.A. a depus o amplă întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamantă, arătând că acestea sunt disproporționate, nedovedite și nejustificate având în vedere următoarele aspecte: Cu privire la taxa de timbru și timbrul judiciar (în cuantum total de 4.5 lei), acestea au fost plătite în mod voluntar de către reclamantă, deși nu erau necesare, întrucât contestarea amenzilor de orice fel este scutită de la plata taxei de timbru, conform art. 15 lit. m) din Legea nr. 146/1997, aspect cunoscut de instanță, care nici nu a pus în vedere reclamantei obligația achitării acestora, sub vreo sancțiune prevăzută de lege. Prin urmare, plata voluntară a unei taxe de timbru nu poate fi imputată pârâtului, urmând a fi respinsă ca nejustificată. În ceea ce privește onorariul avocațial, în cuantum de 3.000 lei (onorariu avocat), respectiv 3.200 lei (diferență onorariu avocat),conform chitanțelor emise de cabinetul de avocatură A.M., consideră că acesta este nereal, câtă vreme chitanțele depuse nu sunt însoțite de factură și nu demonstrează cheltuielile efective sau că din conturile reclamantei au fost suportate astfel de cheltuieli, invocând în acest sens, decizia nr. 1378/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Onorariul avocațial este și disproporționat față de complexitatea cauzei, de volumul de muncă și de numărul de prezențe la termenele de judecată. În opinia pârâtului, obiectul acțiunii nu prezintă vreo complexitate deosebită, iar în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate ridicată de reclamantă în ședința publică din 25 octombrie 2011 (respinsă de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 426 din 3 mai 2012) aceasta nu a constat decât în preluarea într-un document distinct (prin titlu) a acelorași susțineri pe care le făcuse deja și în acțiunea introductivă. Raportat la complexitatea cauzei sau la volumul efectiv de muncă în prezentul dosar, solicită instanței să aibă în vedere Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2722 din 31 mai 2012. În ceea ce privește cheltuielile de deplasare ale avocatului si reprezentantului, pentru dovedirea cărora reclamanta a depus la dosar fotocopii ale unor ordine de deplasare, consideră că acestea sunt nerezonabile și nejustificate, atât timp cât prezența directorului executiv al reclamantei, domnul D.A. nu era obligatorie și necesară pentru desfășurarea procesului, reclamanta fiind reprezentată de avocatul M.A., prin cererea introductivă de instanță solicitându-se „ca prezenta contestație să fie judecată chiar în lipsa reprezentantului legal și/sau convențional al petentei SC B.E.B. SRL De altfel, reclamanta putea să conteste actul administrativ și la Curtea de Apel Iași, nefiind obligată să formuleze cererea la Curtea de Apel București, Pașcani fiind la o distanță de 72 de km de Iași. Legea audiovizualului stabilește numai instanța competentă material nu și pe cea competentă teritorial, iar potrivit legii, reclamanta putea opta pentru competența alternativă a curții de apel de la domiciliul său. Referitor la „cheltuielile” de masă ale reclamantei inclusiv băuturi alcoolice solicită să se constate că nu poate obliga pe pârât la plata unor cheltuieli care nu sunt rezonabile și justificate. În ceea ce privește cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul motivării sentinței, la pagina 4, cu privire la denumirea postului local de televiziune care în mod corect este A. TV și nu R. TV,a solicitat admiterea acesteia.

Soluția asupra cererii de completare a dispozitivului și îndreptare a erorii materiale Prin sentința nr. 5031 din 18 septembrie 2012, Curtea de apel București, secția a VIII-a contencios administrative și fiscal: - a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 806 din 07 februarie 2012 formulată de reclamanta SC B.E.B. SRL, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., în sensul că a obligat pe intimata la 6200 lei cheltuieli de judecată; - a admis cererea de îndreptare eroare materială, în sensul rectificării denumirii postului supus retransmiterii din R. TV în A. TV; - a respins cererea de plată a cheltuielilor de judecată. Prima instanță a constatat, într-adevăr, faptul a omis să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată, impunându-se astfel completarea dispozitivului sentinței nr. 806/2012, în conformitate cu dispozițiile art. 281 2 C. proc. civ. Pe fondul cererii, prima instanță a reținut că apar ca justificate cheltuielile pentru onorariul de apărător, acestea fiind suficient de mari pentru a acoperi toate costurile serviciului, inclusiv deplasarea. A considerat că în situația în care, în onorariul de apărător nu sunt incluse și cheltuielile de deplasare și de cazare, acesta ar apărea ca nejustificat de mare în raport de obiectul și de complexitatea speței, ceea ce ar fi atras diminuarea lui, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Referitor la cererea de îndreptare a erorii materiale, prima instanță a constatat că în motivarea sentinței se face vorbire în mod eronat de postul de televiziune R. TV, în condițiile în care numele corect al postului supus retransmisiei era A. TV, motiv pentru care, în baza art. 281 C. proc. civ., a admis cererea așa cum a fost formulată. În privința cheltuielilor de judecată referitoare la cheltuielile de deplasare, prima instanță a respins această cerere, având în vedere că nu s-a făcut dovada achitării unui onorariu de apărător suplimentar și față de considerentele deja arătate.

Recursurile declarate de către C.N.A. Împotriva sentințelor curții de apel a formulat recurs C.N.A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. și 304 1 C. proc. civ. Recurentul și-a structurat criticile formulate la adresa sentinței civile nr. 806/07 februarie 2012, după cum urmează: · au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 82 alin. (2) din Legea audiovizualului, nu s-a ținut seama de situația de fapt reținută de Consiliu; nu s-au probat condiționările tehnice sau financiare; condiția „nemodificării rețelei” nu există în lege, iar în lipsa unei expertize tehnice nu se putea concluziona în sensul existenței vreunui impediment la retransmisie; nu s-a ținut seama de faptul că reclamanta a mai fost sancționată pentru aceeași încălcare a legii; · motivarea este contradictorie; deși instanța admite existența unei fapte contravenționale până la data de 1 noiembrie 2010 totuși anulează sancțiunea aplicată; considerentele referitoare la lipsa calității de subiect al contravenției după acest moment sunt lipsite de suport câtă vreme contractul de înstrăinare a rețelelor de comunicații i-a fost notificat abia la data de 7 iulie 2011, după data aplicării sancțiunii iar clauzele contractuale amânau transferul activelor „până la momentul consemnării prețului tranzacției în contul escrow”, moment necunoscut. Cât privește ce de-a doua sentință pronunțată de curtea de apel, recurentul a susținut că: · motivarea este extrem de lapidară, neconținând suficiente argumente care să justifice acordarea unui cuantum atât de ridicat al cheltuielilor de judecată; · valoarea onorariului este de aproximativ 21 ori mai mare decât cuantumul indicat în Protocolul 113928/1693/2008 încheiat între M.J. și U.N.B.R. și nu ține seama de complexitatea redusă a pricinii ori munca efectivă a avocatului.

Apărările SC B.E.B. SRL Prin întâmpinarea înregistrată la data de 5 martie 2014, intimata a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate. În argumentare, intimata a arătat în esență că instanța de fond a stabilit corect că în sarcina sa nu s-a putut proba existența vreunei forme de vinovăție, câtă vreme postul de televiziune A. TV nu putea fi retransmis liber și fără condiționări tehnice, împrejurare care rezultă din adresele nr. 48 din 19 octombrie 2010; nr. 50 din 25 octombrie 2010 și nr. 55 din 27 octombrie 2010 ale proprietarului acestui post. Mai mult, a afirmat că „problemele de disfuncționalitate tehnică” au fost aduse la cunoștința C.N.A. de către părțile implicate (intimata și SC M.G.R.A. SRL) în ședința publică a C.N.A. din data de 21 septembrie 2010 însă au fost ignorate. Referitor la cel de-al doilea recurs, intimata a arătat că la dosarul cauzei au fost atașate originalul chitanțelor de plată a onorariului de avocat, precum și copii conforme după documentele referitoare la cheltuielile cu deplasarea și cazarea reprezentanților societății și că suma finală acordată cu titlu de cheltuieli de judecată a fost deja redusă conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., așa încât o nouă reducere nu este justificată.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentințele atacate prin prisma criticilor recurentului, a apărărilor din întâmpinare, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru argumentele expuse în continuare. Intimata-reclamantă SC B.E.B. SRL a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 Decizia nr. 1172 din 30 noiembrie 2010 prin care, în temeiul art. 90 alin. (1) lit. j) și alin. (2) din același act normativ a fost sancționată cu amendă în cuantum de 50.000 lei. După cum rezultă din expunerea rezumativă a cauzei de la pct. 1 și 2 al acestor considerente, dar și din argumentația cuprinsă în actul administrativ atacat, intimatei SC B.E.B. SRL, în calitate de distribuitor de servicii, deținător al avizului de retransmisie A 0586.1 din 13 septembrie 2005 pentru localitatea Pașcani, i s-a reproșat că nu și-a îndeplinit obligația prevăzută în art. 82 alin. (2) din Legea audiovizualului, neasigurând condițiile ca programul A. TV să fie introdus în oferta sa de programe și să fie retransmis. Prima instanță, constatând că programul a cărui retransmitere a fost solicitată de C.N.A. nu se putea realiza „fără condiționări tehnice”, ci reclama efectuarea unor lucrări de modificare a rețelei proprii a reclamantei, a conchis în sensul că sancțiunea contravențională aplicată este nelegală. Această concluzie este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar. Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde criticilor recurentului, Înalta Curte reține că soluția fondului este combătută sub două aspecte: al reținerii unei situații de fapt neconforme cu R. și al calității motivării. Referitor la cadrul normativ și situația de fapt Potrivit art. 82 din Legea nr. 504/2002: „(1) Orice distribuitor care retransmite servicii de programe prin rețele de comunicații electronice, cu excepția celor care utilizează exclusiv spectrul radio, are obligația să includă în oferta sa serviciile de programe ale S.R.T. destinate publicului din România, precum și alte servicii de programe, libere la retransmisie și fără condiționări tehnice sau financiare, ale radiodifuzorilor privați, aflați sub jurisdicția României, în limita a 25 % din numărul total de servicii de programe distribuite prin rețeaua respectivă, precum și serviciile de televiziune a căror obligativitate de retransmitere este stabilită prin acorduri internaționale la care România este parte. Criteriul de departajare pentru radiodifuzorii privați este ordinea descrescătoare a indicelui anual de audiență. (2) Distribuitorii care retransmit servicii de programe au obligația, la nivel regional și local, să includă în oferta lor cel puțin două programe regionale și două programe locale, acolo unde acestea există; criteriul de departajare va fi ordinea descrescătoare a audienței”. Prima instanță a stabilit în mod judicios că deși în alineatul al doilea al textului citat, norma care a atras aplicarea sancțiunii contravenționale nu se descriu programele a căror retransmitere este obligatorie ca fiind „libere la retransmisie și fără condiționări tehnice sau financiare”, în mod evident doar cu privire la acestea poate funcționa obligația legală. Fiind de acord cu această interpretare, recurentul C.N.A. susține, însă, că dificultățile tehnice semnalate de intimată, nu intră în sfera „condiționărilor tehnice sau financiare” la care se referă legiuitorul. În accepțiunea recurentului C.N.A., se circumscriu conceptului analizat „acele situații în care programul radiodifuzorului nu se poate recepționa decât cu un receptor special, un decodor sau dacă pentru retransmiterea programului către public se solicită un preț”. În plus, recurentul mai consideră că în lipsa unei expertize tehnice instanța de judecată nu ar putea rețină că un anumit program nu este „fără condiționări tehnice sau financiare”. Teza recurentei nu poate fi primită. În lipsa unei definiții legale, Înalta Curte, la fel ca judecătorul fondului, consideră că un program pentru a cărui retransmitere este necesară modificarea rețelei distribuitorului de servicii, nu este un program lipsit de „condiționări tehnice”. În cauză nu era necesară efectuarea unei expertize de specialitate pentru că dificultățile de recepționare a programului A. TV rezultă chiar din adresele 48 din 19 octombrie 2010 și 50 din 22 octombrie 2010 emise de SC M.G.R.A. SRL, care deținea licența audiovizuală pentru programul respectiv, al căror conținut este redat în decizia C.N.A. atacată. Potrivit art. 1 din O.G. nr. 2/2001, aplicabilă în cauză în baza normei de trimitere conținută în art. 94 din Legea nr. 504/2002 „constituie contravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege ..”. Câtă vreme, în speță, nu se pot reproșa distribuitorului de programe must carry impedimentele de natură tehnică ale furnizorului de programe, rezultă că lipsește vinovăția sau comportamentul ilicit, ca element al răspunderii contravenționale și, deci, sancțiunea aplicată de C.N.A. nu are suport. Referitor la calitatea motivării sentinței Deși succintă, motivarea primei instanțe este logică și coerentă. Contrar susținerilor recurentului, în corpul considerentelor nu există nicio contradicție. Analizând motivul de nelegalitate referitor la pierderea calității de furnizor de programe ca urmare a înstrăinării afacerii, operațiune juridică intervenită la 1 noiembrie 2010, anterior emiterii deciziei C.N.A., curtea de apel a reținut într-un considerent alternativ („în altă ordine de idei..”) că doar până la acest moment se putea pune problema stabilirii unei fapte contravenționale în sarcina reclamantei. Ca urmare, interpretarea recurentului potrivit căreia instanța s-ar fi contrazis în cuprinsul penultimului paragraf al considerentelor, ignoră firul argumentației judecătorului. Cât privește critica referitoare la greșita stabilire a momentului de la care devin opozabile C.N.A. efectele acestei tranzacții, Înalta Curte observă că în raport de considerentele prezentate la punctul anterior, abordarea acestei problematici a devenit de prisos. În fine, Înalta Curte observă că prin sentința civilă nr. 6865 din 03 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a anulat și sancțiunea anterioară, aplicată prin Decizia nr. 596/10 iunie 2010 reținând, de asemenea, că programul A. TV „nu era liber la retransmitere fără condiționări tehnice”. Referitor la cheltuielile de judecată În cuprinsul recursului său, C.N.A. a susținut că suma de 6.200 lei la care a fost obligat, cu titlu de cheltuieli de judecată către partea adversă, este pe de o parte nedovedită și, pe de altă parte, disproporționat de mare în raport de criteriile legale. Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.: „(1) Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. (2) Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. (3) Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.” La dosarul de fond s-au atașat chitanțele care atestă încasarea onorariului avocațial în sumă de 6.200 lei, precum și dovezile corespunzătoare celorlalte categorii de cheltuieli: cu transportul, cazarea și masa reprezentanților reclamantei (avocatul și directorul executiv), în total 2.200 lei. Din totalul cheltuielilor de judecată pretinse, de 8.400 lei, curtea de apel a acordat 6.200, lei adică numai onorariul avocatului, considerând că acesta a fost suficient de mare pentru a acoperi toate celelalte cheltuieli pe care partea le-a făcut cu procesul. Chiar dacă instanța nu a procedat în parametrii fixați de art. 274 C. proc. civ., precitat, adică nu a ajustat onorariul de avocat conform alin. (3) și nu a adiționat apoi celelalte cheltuieli [(pe care nu le mai putea reduce conform tezei finale a alin. (2)] Înalta Curte apreciază că suma finală reflectă o abordare echilibrată a cererii accesorii a reclamantei. Pretenția recurentului de a obține o reducere a onorariului avocațial până la limita valorii minimale rezultate din Protocolul nr. 113928/1693/2008 încheiat între M.J. și U.N.B.R., adică de 21 de ori mai mică, este lipsită de substanță, câtă vreme onorariul de 300 lei este prevăzut pentru asistență/reprezentare acordată ca urmare a unei cereri de ajutor public judiciar, ceea ce nu este cazul în speță. Nici susținerea potrivit căreia onorariul ar fi disproporționat în raport de complexitatea litigiului ori de valoarea pricinii nu subzistă. Problemele supuse dezlegării nu pot fi considerate de complexitate redusă iar volumul de muncă al avocatului, constând în redactarea multiplelor acte de procedură, ca și valoarea pricinii, justifică suma stabilită de instanța de fond cu acest titlu. În fine, nu poate fi considerată ca intrând în sfera „excesului de apărare” împrejurarea că, pe lângă avocat, s-a prezentat la judecata cauzei și directorul executiv al societății reclamante, mai ales că toate cheltuielile legate de această persoană au fost incluse în suma stabilită global cu titlu de cheltuieli de judecată. Cât privește faptul că alegerea instanței din București a atras cheltuieli sporite, în condițiile în care competența fiind alternativă, intimata-reclamată se putea adresa Curții de Apel Iași, Înalta Curte consideră că o astfel de abordare este excesivă, norma cuprinsă în art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 conferind persoanei vătămate dreptul de a alege între cele două instanțe deopotrivă competente, drept care nu poate fi cenzurat nici măcar indirect pe calea ajustării cheltuielilor de judecată. 7. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive apte să atragă reformarea sentințelor, vor fi respinse ambele recursuri, ca nefondate. Totodată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., vor fi acordate cheltuielile de judecată pentru etapa recursului, în cuantum de 3595 lei, din care 3000 lei onorariu de avocat și 595 lei cheltuieli cu cazarea și deplasarea avocatului, apreciind că acestea au un nivel rezonabil și au fost necesare intimatei.