ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1170/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1170/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.

Cererea de chemare în judecată. Circumstanțele cauzei

Prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, la data de 22 decembrie 2010, reclamanta SC

B.E.B. SRL a formulat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., plângere împotriva

deciziei nr. 1172 din 30 noiembrie 2010 emisă de C.N.A., solicitând anularea acesteia

și, pe cale de consecință, exonerarea reclamantei de plata amenzii în cuantum

de 50.000 lei pentru încălcarea prevederilor art. 82 alin. (2) din Legea nr. 504/2002.

În

temeiul art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, a solicitat suspendarea

executării deciziei nr. 1172 din 30 noiembrie 2010 până la soluționarea

irevocabilă a contestației.

În

motivare, reclamanta a arătat că, prin decizia nr. 1172 din 30 noiembrie 2010

emisă de pârât, a fost sancționată cu amendă în cuantum de 50.000 lei pentru

încălcarea prevederilor art. 82 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002,

cu modificările și completările ulterioare.

În

legătură cu sancțiunea aplicată, reclamanta a apreciat că este netemeinică,

arătând că pârâtul nu a realizat o analiză imparțială cu privire la susținerile

sale referitoare la condițiile de aplicare a prevederilor art. 82 alin. (2) din

Legea nr. 504/2002.

În

opinia reclamatei, o astfel de analiză se putea realiza în condițiile în care

pârâtul cunoștea problemele care făceau imposibilă recepția programului A. TV

pe rețelele M.B., care au fost făcute cunoscute în ședința publică a C.N.A. din

data de 21 septembrie 2010, atât de către reprezentanții SC B.E.B. SRL, cât și

de reprezentanții SC M.G.R.A. SRL (titulară a nenumăratelor sesizări făcute

către C.N.A. cu privire la netransmiterea programului propriu A. TV pe rețelele

reclamantei).

Cu

privire la cazul bine justificat, reclamanta a arătat că această condiție este

îndeplinită, existând o îndoială serioasă asupra legalității actului

administrativ atacat, întrucât membrii C.N.A. întruniți în ședința publică de

la data de 30 noiembrie 2010 aveau cunoștință de faptul că programul de

televiziune A. TV nu îndeplinește condițiile impuse de prevederile art. 82 din

Legea nr. 504/2002 (de a nu crea sau impune „condiționări tehnice și/sau

financiare” pentru a fi recepționat și retransmis) încă din ședința din 21

septembrie 2010.

Cu

privire la paguba iminentă, reclamanta a precizat că în situația executării

imediate a actului atacat i s-ar crea serioase prejudicii, în primul rând, de natură

materială având în vedere cuantumul foarte mare al valorii amenzii aplicate

față de specificul activității sale, apoi, impactul unei asemenea sancțiuni pe

piața pe care a operat în paralel cu distribuitorul de programe de televiziune

R.C.S.R.D.S. (care nu a fost sancționat, deși nici acesta nu retransmite

programul E. M.B. în rețelele sale din Pașcani și i s-a solicitat acest lucru)

și nu în ultimul rând, față de faptul că sancțiunea a fost aplicată fără a i se

cere un punct de vedere și fără a-i da posibilitatea să se apere.

Cu

privire la fondul cauzei, reclamanta a arătat că, în ședința publică de la 21

septembrie 2010, cu ocazia prezentării motivelor tehnice care fac imposibilă

recepția și retransmisia fizică a programului A. TV, reprezentantul său a

învederat C.N.A. chiar și neconstituționalitatea prevederilor art. 82 din Legea

nr. 504/2002 cu referire la faptul că normele acestui articol sunt de natură a

încălca autonomia de decizie a unui agent economic ce activează în domeniul

audiovizualului, în sensul că impun condiționări tehnice și financiare

distribuitorului care trebuie să efectueze o serie de investiții pentru a-și

îndeplini obligațiile prevăzute de lege, pe când proprietarul programului ce se

dorește a fi difuzat prin intermediul rețelei distribuitorului nu respectă

condițiile legii audiovizualului ca programul său să fie liber la retransmisie.

De

asemenea, reclamanta a arătat că a învederat atât C.N.A., cât și inspectorului

teritorial faptul că preluarea spre retransmisie a serviciului de programe ale SC

M.G.R.A. SRL nu este lipsită de condiționări tehnice și financiare și că necesită

efectuarea de cheltuieli din partea sa. Astfel, a demonstrat clar și neechivoc

faptul că nu putea fi obligată să preia produsul acestui radiodifuzor decât sub

condiție contractuală, situație în care nu mai sunt incidente prevederile art. 82

alin. (2) din Legea audiovizualului.

În

ceea ce privește dispozițiile art. 90 alin. (1) lit. j) alin. (2) din actul

normativ, unul din temeiurile de drept reținute de pârât în preambulul deciziei

atacate, reclamanta a solicitat să se constate, în raport de conținutul acestor

prevederi că s-a incriminat doar retransmisia de către distribuitori a

serviciilor de programe cu încălcarea prevederilor art. 74 și 82 și în nici un

caz, netransmiterea serviciilor de programe în condițiile art. 74 și 82.

A

mai arătat reclamanta că, instituția pârâtă a reținut în mod greșit că „din

verificările de date deținute de C.N.A. reiese că distribuitorul SC B.E.B. SRL

nu a efectuat nici o modificare în structura ofertei de servicii de programe,

în sensul includerii în ofertă a programului A. TV.”, în condițiile în care,

pentru a fi inclus acest program în grila sa de programe reclamanta a menționat

că trebuia să aibă în prealabil un acord eliberat chiar de titularul acestui

program de televiziune (acord care nu exista nici la data sesizării,15

noiembrie 2010 și nici la data aplicării sancțiunii, respectiv 30 noiembrie 2010).

Pe

de altă parte, reclamanta a arătat că sancțiunea aplicată este nelegală și din

perspectiva faptului că nu mai putea avea calitate de subiect al contravenției,

în condițiile în care, ulterior datei de 01 noiembrie 2010 nu mai era

distribuitor de servicii de televiziune prin cablu (rețelele de televiziune din

mun. Pașcani fiind transferate către SC N.G.C. SRL).

Pârâtul

a depus întâmpinare, la data de 20 mai 2011, solicitând respingerea cererii de

suspendare, iar pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, și menținerea

deciziei atacate, reiterând considerentele care l-au condus la concluzia aplicării

sancțiunii în discuție.

Prin

încheierea de ședință din data de 25 octombrie 2011, instanța a dispus

sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 82

alin. (2) din Legea nr. 504/2002, invocată de reclamantă.

2.

Soluția asupra acțiunii judiciare

Prin

sentința nr. 806 din 7 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a admis contestația formulată de reclamanta

SC B.E.B. SRL în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., a anulat Decizia nr. 1172

din 30 noiembrie 2010 și a suspendat executarea deciziei până la soluționarea

irevocabilă a cauzei.

Pentru

a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin actul atacat

reclamanta a fost sancționată contravențional cu amendă în cuantum de 50.000

lei pentru încălcarea prevederilor art. 82 alin. (2) din Legea nr. 504/2002,

reținându-se că acesta a refuzat includerea în grila sa de programe a

programului A. TV.

Analizând

prevederile art. 82 din Legea nr. 504/2002, prima instanță a constatat că alin.

(2) invocat în speță, nu vorbește de programe libere la retransmisie și fără

condiționări tehnice, așa cum se întâmplă în cazul alin. (1).

Însă,

din coroborarea celor două alineate și prin raportare la scopul urmărit de

legiuitor, având în vedere și dispozițiile cuprinse în art. 45 din Constituția

României care reglementează libertatea economică și art. 136 din Constituția

României, care garantează inviolabilitatea proprietății private, rezultă că

interpretarea ce se impune a se da acestui articol este una restrictivă în

sensul că, și în cazul alin. (2) legiuitorul a avut în vedere doar programe

libere la retransmisie și fără condiționări tehnice.

În

opinia primei instanțe, interpretarea literală propusă de intimat ar conduce la

concluzia că distribuitorii care retransmit servicii de programe au obligația

de a include primele două programe regionale, în ordinea audienței, chiar dacă

pentru aceasta li se pretinde plata unei sume de bani sau modificarea

infrastructurii proprii, fapt care ar impieta atât asupra libertății economice

cât și asupra proprietății private.

În

speță, programul a cărui retransmitere a fost solicitată de C.N.A. este un

program pentru a cărui retransmisie era necesară modificarea rețelei proprii,

fapt care rezultă din adresele postului de televiziune A. TV prin care acesta

pretinde ca reclamanta să permită ca o altă societate de cablu să efectueze

lucrări de modificare a rețelei reclamantei, astfel încât să fie posibilă

recepționarea postului R. TV.

Reclamanta

nu avea obligația să dea curs unor asemenea solicitări, prima instanță

constatând că, în raport cu interpretarea restrictivă a art. 82 alin. (2) din

Legea nr. 504/2002, societatea care emitea postul de televiziune R. TV avea

obligația să emită programul în așa mod încât recepționarea și retransmiterea

lui să se realizeze fără condiționări tehnice.

În

altă ordine de idei, s-a reținut că, începând cu data de 01 noiembrie 2010,

reclamanta a transferat către SC N.G.C. SRL rețelele de comunicații din

localitatea Pașcani, astfel încât ea nu mai era în măsură, după această dată,

să retransmită programul de televiziune R. TV.

În

aprecierea instanței, chiar dacă acest aspect nu era în măsură să înlăture în

totalitate răspunderea contravențională, o amendă care nu ține seama de

perioada în care a fost săvârșită o contravenție continuă este nelegală.

3.

Cererea de completare a dispozitivului și de îndreptare a erorii materiale

La

data de 19 iunie 2012, reclamanta SC B.E.B. SRL a solicitat, în temeiul art. 281

2

C. proc. civ., completarea dispozitivului sentinței civile nr. 806 din 07

februarie 2012 cu dispozițiile referitoare la plata cheltuielilor de judecată

în cuantum de 8400,00 lei efectuate de reclamantă pentru soluționarea cererii

ce face obiectul acestui dosar, arătând că instanța a omis să se pronunțe

asupra acestui capăt de cerere accesoriu.

Reclamanta

a arătat că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă

culpa procesuală și potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în

pretenții va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În

speță, culpa procesuală este evident în sarcina pârâtului C.N.A. care trebuie

obligat la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă.

În

temeiul art. 281 C. proc. civ., reclamanta a formulat și cerere de îndreptare a

erorii materiale strecurată în cuprinsul motivării sentinței nr. 806 din 07

februarie 2012, arătând că la pagina 4, cu privire la denumirea postului local

de televiziune, care în mod corect este A. TV, s-a trecut în mod greșit R. TV.

Pârâtul

C.N.A. a depus o amplă întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de

acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamantă, arătând că

acestea sunt disproporționate, nedovedite și nejustificate având în vedere

următoarele aspecte:

Cu

privire la taxa de timbru și timbrul judiciar (în cuantum total de 4.5 lei),

acestea au fost plătite în mod voluntar de către reclamantă, deși nu erau

necesare, întrucât contestarea amenzilor de orice fel este scutită de la plata

taxei de timbru, conform art. 15 lit. m) din Legea nr. 146/1997, aspect

cunoscut de instanță, care nici nu a pus în vedere reclamantei obligația

achitării acestora, sub vreo sancțiune prevăzută de lege. Prin urmare, plata

voluntară a unei taxe de timbru nu poate fi imputată pârâtului, urmând a fi

respinsă ca nejustificată.

În

ceea ce privește onorariul avocațial, în cuantum de 3.000 lei (onorariu

avocat), respectiv 3.200 lei (diferență onorariu avocat),conform chitanțelor

emise de cabinetul de avocatură A.M., consideră că acesta este nereal, câtă

vreme chitanțele depuse nu sunt însoțite de factură și nu demonstrează

cheltuielile efective sau că din conturile reclamantei au fost suportate astfel

de cheltuieli, invocând în acest sens, decizia nr. 1378/2010 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Onorariul

avocațial este și disproporționat față de complexitatea cauzei, de volumul de

muncă și de numărul de prezențe la termenele de judecată.

În

opinia pârâtului, obiectul acțiunii nu prezintă vreo complexitate deosebită,

iar în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate ridicată de

reclamantă în ședința publică din 25 octombrie 2011 (respinsă de Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 426 din 3 mai 2012) aceasta nu a constat decât

în preluarea într-un document distinct (prin titlu) a acelorași susțineri pe

care le făcuse deja și în acțiunea introductivă. Raportat la complexitatea

cauzei sau la volumul efectiv de muncă în prezentul dosar, solicită instanței

să aibă în vedere Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2722 din 31

mai 2012.

În

ceea ce privește cheltuielile de deplasare ale avocatului si reprezentantului,

pentru dovedirea cărora reclamanta a depus la dosar fotocopii ale unor ordine

de deplasare, consideră că acestea sunt nerezonabile și nejustificate, atât

timp cât prezența directorului executiv al reclamantei, domnul D.A. nu era obligatorie

și necesară pentru desfășurarea procesului, reclamanta fiind reprezentată de

avocatul M.A., prin cererea introductivă de instanță solicitându-se „ca

prezenta contestație să fie judecată chiar în lipsa reprezentantului legal

și/sau convențional al petentei SC B.E.B. SRL

De

altfel, reclamanta putea să conteste actul administrativ și la Curtea de Apel

Iași, nefiind obligată să formuleze cererea la Curtea de Apel București,

Pașcani fiind la o distanță de 72 de km de Iași. Legea audiovizualului stabilește

numai instanța competentă material nu și pe cea competentă teritorial, iar

potrivit legii, reclamanta putea opta pentru competența alternativă a curții de

apel de la domiciliul său.

Referitor

la „cheltuielile” de masă ale reclamantei inclusiv băuturi alcoolice solicită

să se constate că nu poate obliga pe pârât la plata unor cheltuieli care nu

sunt rezonabile și justificate.

În

ceea ce privește cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în

cuprinsul motivării sentinței, la pagina 4, cu privire la denumirea postului local

de televiziune care în mod corect este A. TV și nu R. TV,a solicitat admiterea

acesteia.

4.

Soluția asupra cererii de completare a dispozitivului și îndreptare a erorii

materiale

Prin

sentința nr. 5031 din 18 septembrie 2012, Curtea de apel București, secția a

VIII-a contencios administrative și fiscal:

-

a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 806 din 07

februarie 2012 formulată de reclamanta SC B.E.B. SRL, în contradictoriu cu

pârâtul C.N.A., în sensul că a obligat pe intimata la 6200 lei cheltuieli de

judecată;

-

a admis cererea de îndreptare eroare materială, în sensul rectificării

denumirii postului supus retransmiterii din R. TV în A. TV;

-

a respins cererea de plată a cheltuielilor de judecată.

Prima

instanță a constatat, într-adevăr, faptul a omis să se pronunțe cu privire la

cheltuielile de judecată, impunându-se astfel completarea dispozitivului

sentinței nr. 806/2012, în conformitate cu dispozițiile art. 281

2

C.

proc. civ.

Pe

fondul cererii, prima instanță a reținut că apar ca justificate cheltuielile

pentru onorariul de apărător, acestea fiind suficient de mari pentru a acoperi toate

costurile serviciului, inclusiv deplasarea.

A

considerat că în situația în care, în onorariul de apărător nu sunt incluse și

cheltuielile de deplasare și de cazare, acesta ar apărea ca nejustificat de

mare în raport de obiectul și de complexitatea speței, ceea ce ar fi atras

diminuarea lui, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Referitor

la cererea de îndreptare a erorii materiale, prima instanță a constatat că în

motivarea sentinței se face vorbire în mod eronat de postul de televiziune R.

TV, în condițiile în care numele corect al postului supus retransmisiei era A.

TV, motiv pentru care, în baza art. 281 C. proc. civ., a admis cererea așa cum

a fost formulată.

În

privința cheltuielilor de judecată referitoare la cheltuielile de deplasare,

prima instanță a respins această cerere, având în vedere că nu s-a făcut dovada

achitării unui onorariu de apărător suplimentar și față de considerentele deja

arătate.

5.

Recursurile declarate de către C.N.A.

Împotriva

sentințelor curții de apel a formulat recurs C.N.A., invocând dispozițiile art.

304 pct. 7-9 C. proc. civ. și 304

1

C. proc. civ.

Recurentul

și-a structurat criticile formulate la adresa sentinței civile nr. 806/07

februarie 2012, după cum urmează:

·

au fost interpretate

și aplicate greșit dispozițiile art. 82 alin. (2) din Legea audiovizualului, nu

s-a ținut seama de situația de fapt reținută de Consiliu; nu s-au probat condiționările

tehnice sau financiare; condiția „nemodificării rețelei” nu există în lege, iar

în lipsa unei expertize tehnice nu se putea concluziona în sensul existenței vreunui

impediment la retransmisie; nu s-a ținut seama de faptul că reclamanta a mai

fost sancționată pentru aceeași încălcare a legii;

·

motivarea este contradictorie;

deși instanța admite existența unei fapte contravenționale până la data de 1

noiembrie 2010 totuși anulează sancțiunea aplicată; considerentele referitoare

la lipsa calității de subiect al contravenției după acest moment sunt lipsite

de suport câtă vreme contractul de înstrăinare a rețelelor de comunicații i-a

fost notificat abia la data de 7 iulie 2011, după data aplicării sancțiunii iar

clauzele contractuale amânau transferul activelor „până la momentul consemnării

prețului tranzacției în contul escrow”, moment necunoscut.

Cât

privește ce de-a doua sentință pronunțată de curtea de apel, recurentul a

susținut că:

·

motivarea este extrem

de lapidară, neconținând suficiente argumente care să justifice acordarea unui cuantum

atât de ridicat al cheltuielilor de judecată;

·

valoarea onorariului

este de aproximativ 21 ori mai mare decât cuantumul indicat în Protocolul

113928/1693/2008 încheiat între M.J. și U.N.B.R. și nu ține seama de

complexitatea redusă a pricinii ori munca efectivă a avocatului.

6.

Apărările SC B.E.B. SRL

Prin

întâmpinarea înregistrată la data de 5 martie 2014, intimata a solicitat

respingerea ambelor recursuri ca nefondate.

În

argumentare, intimata a arătat în esență că instanța de fond a stabilit corect

că în sarcina sa nu s-a putut proba existența vreunei forme de vinovăție, câtă

vreme postul de televiziune A. TV nu putea fi retransmis liber și fără

condiționări tehnice, împrejurare care rezultă din adresele nr. 48 din 19

octombrie 2010; nr. 50 din 25 octombrie 2010 și nr. 55 din 27 octombrie 2010

ale proprietarului acestui post.

Mai

mult, a afirmat că „problemele de disfuncționalitate tehnică” au fost aduse la

cunoștința C.N.A. de către părțile implicate (intimata și SC M.G.R.A. SRL) în

ședința publică a C.N.A. din data de 21 septembrie 2010 însă au fost ignorate.

Referitor

la cel de-al doilea recurs, intimata a arătat că la dosarul cauzei au fost atașate

originalul chitanțelor de plată a onorariului de avocat, precum și copii

conforme după documentele referitoare la cheltuielile cu deplasarea și cazarea

reprezentanților societății și că suma finală acordată cu titlu de cheltuieli

de judecată a fost deja redusă conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., așa

încât o nouă reducere nu este justificată.

7.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând

sentințele atacate prin prisma criticilor recurentului, a apărărilor din

întâmpinare, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru argumentele

expuse în continuare.

Intimata-reclamantă

SC B.E.B. SRL a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 93 alin.

(3) din Legea nr. 504/2002 Decizia nr. 1172 din 30 noiembrie 2010 prin care, în

temeiul art. 90 alin. (1) lit. j) și alin. (2) din același act normativ a fost sancționată

cu amendă în cuantum de 50.000 lei.

După

cum rezultă din expunerea rezumativă a cauzei de la pct. 1 și 2 al acestor considerente,

dar și din argumentația cuprinsă în actul administrativ atacat, intimatei SC B.E.B.

SRL, în calitate de distribuitor de servicii, deținător al avizului de retransmisie

A 0586.1 din 13 septembrie 2005 pentru localitatea Pașcani, i s-a reproșat că

nu și-a îndeplinit obligația prevăzută în art. 82 alin. (2) din Legea

audiovizualului, neasigurând condițiile ca programul A. TV să fie introdus în oferta

sa de programe și să fie retransmis.

Prima

instanță, constatând că programul a cărui retransmitere a fost solicitată de C.N.A.

nu se putea realiza „fără condiționări tehnice”, ci reclama efectuarea unor lucrări

de modificare a rețelei proprii a reclamantei, a conchis în sensul că

sancțiunea contravențională aplicată este nelegală.

Această

concluzie este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

Reevaluând

ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde criticilor recurentului,

Înalta Curte reține că soluția fondului este combătută sub două aspecte: al

reținerii unei situații de fapt neconforme cu R. și al calității motivării.

Referitor

la cadrul normativ și situația de fapt

Potrivit

art. 82 din Legea nr. 504/2002:

„(1)

Orice distribuitor care retransmite servicii de programe prin rețele de

comunicații electronice, cu excepția celor care utilizează exclusiv spectrul

radio, are obligația să includă în oferta sa serviciile de programe ale S.R.T. destinate

publicului din România, precum și alte servicii de programe, libere la

retransmisie și fără condiționări tehnice sau financiare, ale radiodifuzorilor

privați, aflați sub jurisdicția României, în limita a 25 % din numărul total de

servicii de programe distribuite prin rețeaua respectivă, precum și serviciile

de televiziune a căror obligativitate de retransmitere este stabilită prin

acorduri internaționale la care România este parte. Criteriul de departajare

pentru radiodifuzorii privați este ordinea descrescătoare a indicelui anual de

audiență.

(2)

Distribuitorii care retransmit servicii de programe au obligația, la nivel

regional și local, să includă în oferta lor cel puțin două programe regionale

și două programe locale, acolo unde acestea există; criteriul de departajare va

fi ordinea descrescătoare a audienței”.

Prima

instanță a stabilit în mod judicios că deși în alineatul al doilea al textului

citat, norma care a atras aplicarea sancțiunii contravenționale nu se descriu

programele a căror retransmitere este obligatorie ca fiind „libere la

retransmisie și fără condiționări tehnice sau financiare”, în mod evident doar

cu privire la acestea poate funcționa obligația legală. Fiind de acord cu această

interpretare, recurentul C.N.A. susține, însă, că dificultățile tehnice semnalate

de intimată, nu intră în sfera „condiționărilor tehnice sau financiare” la care

se referă legiuitorul.

În

accepțiunea recurentului C.N.A., se circumscriu conceptului analizat „acele

situații în care programul radiodifuzorului nu se poate recepționa decât cu un receptor

special, un decodor sau dacă pentru retransmiterea programului către public se solicită

un preț”. În plus, recurentul mai consideră că în lipsa unei expertize tehnice

instanța de judecată nu ar putea rețină că un anumit program nu este „fără condiționări

tehnice sau financiare”.

Teza

recurentei nu poate fi primită.

În

lipsa unei definiții legale, Înalta Curte, la fel ca judecătorul fondului,

consideră că un program pentru a cărui retransmitere este necesară modificarea

rețelei distribuitorului de servicii, nu este un program lipsit de „condiționări

tehnice”.

În

cauză nu era necesară efectuarea unei expertize de specialitate pentru că

dificultățile de recepționare a programului A. TV rezultă chiar din adresele 48

din 19 octombrie 2010 și 50 din 22 octombrie 2010 emise de SC M.G.R.A. SRL,

care deținea licența audiovizuală pentru programul respectiv, al căror conținut

este redat în decizia C.N.A. atacată.

Potrivit

art. 1 din O.G. nr. 2/2001, aplicabilă în cauză în baza normei de trimitere

conținută în art. 94 din Legea nr. 504/2002 „constituie contravenție fapta săvârșită

cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege ..”.

Câtă

vreme, în speță, nu se pot reproșa distribuitorului de programe must carry

impedimentele de natură tehnică ale furnizorului de programe, rezultă că

lipsește vinovăția sau comportamentul ilicit, ca element al răspunderii

contravenționale și, deci, sancțiunea aplicată de C.N.A. nu are

suport.

Referitor

la calitatea motivării sentinței

Deși

succintă, motivarea primei instanțe este logică și coerentă. Contrar susținerilor

recurentului, în corpul considerentelor nu există nicio contradicție.

Analizând

motivul de nelegalitate referitor la pierderea calității de furnizor de

programe ca urmare a înstrăinării afacerii, operațiune juridică

intervenită la 1 noiembrie 2010, anterior emiterii deciziei C.N.A., curtea de

apel a reținut într-un considerent alternativ („în altă ordine de idei..”)

că doar până la acest moment se putea pune problema stabilirii unei fapte contravenționale

în sarcina reclamantei. Ca urmare, interpretarea recurentului potrivit căreia instanța

s-ar fi contrazis în cuprinsul penultimului paragraf al considerentelor, ignoră

firul argumentației judecătorului.

Cât

privește critica referitoare la greșita stabilire a momentului de la

care devin opozabile C.N.A. efectele acestei tranzacții, Înalta Curte

observă că în raport de considerentele prezentate la punctul anterior,

abordarea acestei problematici a devenit de prisos.

În

fine, Înalta Curte observă că prin sentința civilă nr. 6865 din 03

decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a anulat și sancțiunea anterioară,

aplicată prin Decizia nr. 596/10 iunie 2010 reținând, de asemenea, că programul

A. TV „nu era liber la retransmitere fără condiționări tehnice”.

Referitor

la cheltuielile de judecată

În

cuprinsul recursului său, C.N.A. a susținut că suma de 6.200 lei la care a

fost obligat, cu titlu de cheltuieli de judecată către partea adversă, este pe

de o parte nedovedită și, pe de altă parte, disproporționat de mare

în raport de criteriile legale.

Potrivit

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.:

„(1) Partea care cade

în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

(2)

Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit

proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte

cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut.

(3)

Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților,

potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor

constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea

pricinii sau munca îndeplinită de avocat.”

La

dosarul de fond s-au atașat chitanțele care atestă încasarea onorariului

avocațial în sumă de 6.200 lei, precum și dovezile corespunzătoare

celorlalte categorii de cheltuieli: cu transportul, cazarea și masa

reprezentanților reclamantei (avocatul și directorul executiv), în

total 2.200 lei.

Din

totalul cheltuielilor de judecată pretinse, de 8.400 lei, curtea de apel a

acordat 6.200, lei adică numai onorariul avocatului, considerând că acesta a fost

suficient de mare pentru a acoperi toate celelalte cheltuieli pe care partea le-a

făcut cu procesul.

Chiar

dacă instanța nu a procedat în parametrii fixați de art. 274 C. proc.

civ., precitat, adică nu a ajustat onorariul de avocat conform alin. (3)

și nu a adiționat apoi celelalte cheltuieli [(pe care nu le mai putea

reduce conform tezei finale a alin. (2)] Înalta Curte apreciază că suma finală

reflectă o abordare echilibrată a cererii accesorii a reclamantei.

Pretenția

recurentului de a obține o reducere a onorariului avocațial până la

limita valorii minimale rezultate din Protocolul nr. 113928/1693/2008 încheiat între

M.J. și U.N.B.R., adică de 21 de ori mai mică, este lipsită de

substanță, câtă vreme onorariul de 300 lei este prevăzut pentru asistență/reprezentare

acordată ca urmare a unei cereri de ajutor public judiciar, ceea ce nu este cazul

în speță.

Nici

susținerea potrivit căreia onorariul ar fi disproporționat în raport

de complexitatea litigiului ori de valoarea pricinii nu subzistă. Problemele

supuse dezlegării nu pot fi considerate de complexitate redusă iar volumul de muncă

al avocatului, constând în redactarea multiplelor acte de procedură, ca și

valoarea pricinii, justifică suma stabilită de instanța de fond cu acest

titlu.

În

fine, nu poate fi considerată ca intrând în sfera „excesului de apărare”

împrejurarea că, pe lângă avocat, s-a prezentat la judecata cauzei și

directorul executiv al societății reclamante, mai ales că toate cheltuielile

legate de această persoană au fost incluse în suma stabilită global cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Cât

privește faptul că alegerea instanței din București a atras

cheltuieli sporite, în condițiile în care competența fiind alternativă,

intimata-reclamată se putea adresa Curții de Apel Iași, Înalta Curte

consideră că o astfel de abordare este excesivă, norma cuprinsă în art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004 conferind persoanei vătămate dreptul de a alege

între cele două instanțe deopotrivă competente, drept care nu poate fi cenzurat

nici măcar indirect pe calea ajustării cheltuielilor de judecată.

7.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru

considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

și art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate

motive apte să atragă reformarea sentințelor, vor fi respinse ambele

recursuri, ca nefondate.

Totodată,

în temeiul art. 274 C. proc. civ., vor fi acordate cheltuielile de judecată

pentru etapa recursului, în cuantum de 3595 lei, din care 3000 lei onorariu de avocat

și 595 lei cheltuieli cu cazarea și deplasarea avocatului, apreciind că

acestea au un nivel rezonabil și au fost necesare intimatei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de C.N.A. împotriva sentinței nr. 806 din 7 februarie 2012 și a

sentinței nr. 5031 din 18 septembrie 2012 ale Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă pe recurentul-pârât

C.N.A. la plata sumei de 3595 lei reprezentând cheltuieli de judecată, către

intimata-reclamantă SC B.E.B. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2014.