ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2594/2016

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a Contencios administrativ și fiscal, la data de 3 februarie 2014, reclamanta S.C. „A” Channel SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului să se constate nulitatea Deciziei nr.33/ 13.01.2014 emisă de pârât și exonerarea de la plata amenzii contravenționale în cuantum de 10.000 lei, iar în subsidiar înlocuirea/ reducerea sancțiunii dispuse de pârât raportat la criteriile prevăzute de Legea nr.504/2002 și Codul audiovizualului (Decizia nr.220/2011).

Hotărârea Curții de apel Prin Sentința nr. 1699 din data de 29 mai 2014 Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.C. „A” Channel SRL în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta S.C. „A” Channel SRL, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin.1 pct. 5, 6 și 8 Cod pr. civilă, a solicitat admiterea căii de atac și casarea hotărârii. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată: • Instanța de fond a încălcat principiile care guvernează procesul civil, anume principiul legalității, principiul contradictorialității și dreptul la apărare, întrucât nu a procedat la comunicarea cererii completatoare către pârât, cerere prin care se invocaseră noi motive de nelegalitate. • Judecătorul fondului a încălcat dispozițiile imperative ale alin.3 al art.144 din Decizia nr.220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, în ceea ce privește individualizarea sancțiunii, având în vedere că autoritatea pârâtă nu a făcut o reală individualizare a sancțiunii așa cum impune norma edictată chiar de autoritatea pârâtă. • Instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile Legii nr.504/ 2002, atunci când a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile principiile care guvernează răspunderea contravențională.

Apărările Consiliului Național al Audiovizualului Prin întâmpinarea înregistrată la data de 24.03.2015, intimatul CNA a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În cuprinsul întâmpinării au fost redate pasaje din raportul de monitorizare cu privire la emisiunea din data de 29.11.2013, intimatul subliniind că, din modul de derulare a emisiunii rezultă că dl. X a folosit un limbaj jignitor la adresa dlui Y., intervenția moderatoarei fiind una pur formală. În aceeași ședință publică CNA a analizat și raportul de monitorizare cu privire la emisiunea „B”, ediția din 24.12.2013 și a fost constatat că aceasta a fost difuzată cu încălcarea prevederilor art.47 alin.(2) din Codul Audiovizualului. În ceea ce privește critica recurentei cu privire la necomunicarea cererii completatoare pe care a depuse-o la data de 29.05.2014, în mod corect instanța de fond a apreciat că aceasta nu reprezintă o veritabilă modificare a cererii inițiale și, pe cale de consecință, nu a fost necesară acordarea unui nou termen de judecată. Așa cum rezultă din cuprinsul deciziei de sancționare, recurenta-reclamantă a fost sancționată pentru o singură faptă și anume aceea care privește nerespectarea protecției demnității umane, abaterea săvârșită de aceasta încadrându-se în norma invocată. Astfel, protecția demnității umane este reglementată ca obligație în sarcina Consiliului în art.10 alin.(3) lit.e) din Legea audiovizualului.

Procedura derulată în recurs Prin Încheierea pronunțată la data de 9.06.2016, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. „A” Channel SRL, conform punctului de vedere exprimat de raportor în sensul soluționării căii de atac potrivit dispozițiilor art.493 alin.(7) Cod procedură civilă. Părțile nu au solicitat administrarea unor înscrisuri suplimentare și nu au formulat concluzii scrise.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de casare invocate și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că se impune respingerea căii de atac pentru considerentele care urmează. Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate, în condițiile art.93 alin.(3) din Legea audiovizualului nr.504/2002, Decizia nr.33/ 13.01.2014 emisă de CNA, prin care reclamanta, în calitate de titulară a licenței audiovizuale și a deciziei de autorizare pentru postul de Televiziune „A”, a fost sancționată cu o amendă de 10.000 lei pentru încălcarea prevederilor art.40 alin.(2) și (3), precum și pentru cele ale art.47 alin.(2) din Decizia nr.220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual. Curtea de apel a analizat detaliat situația de fapt, așa cum aceasta a rezultat din raportul de monitorizare al emisiunilor „C” – ediția din data de 29.11.2013 și „B” – ediția din data de 24.12.2013, ajungând la concluzia că sancțiunea aplicată este legală. Concluzia primei instanțe este corectă, fiind însușită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă aplicarea judicioasă a cadrului normativ la situația de fapt. Prin recursul exercitat se susține că cererea completatoare și modificatoare transmisă la data de 20.05.2014, ce cuprindea noi motive de nelegalitate cu privire la Decizia CNA nr.33/ 13.01.2014 nu a fost comunicată părții adverse pentru ca aceasta să poată formula întâmpinare, instanța de fond încălcând în acest mod principiile legalității, contradictorialității și dreptul la apărare. Înalta Curte, în acord cu opinia instanței de fond constată că cererea depusă de reclamantă la data de 18.02.2014, nu reprezintă o veritabilă cerere modificatoare prin care instanța să fie investită cu noi capete de cerere. Aceasta cuprinde doar argumente suplimentare care, de altfel, au fost analizate detaliat de către judecătorul fondului, recurenta-reclamantă nefiind vătămată în aceste condiții. În ceea ce privește critica vizând încălcarea disp. art.144 alin.3 din Decizia nr.220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual cu referire la individualizarea sancțiunii, instanța o apreciază ca nefondată. În condițiile în care sancțiunea aplicată reclamantei de 10.000 lei este orientată spre minimum (art.91 alin.1 stabilind limitele între 5.000 lei – 100.000 lei), rezultă cu evidență că autoritatea pârâtă a avut în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art.144 alin.3. Împrejurarea că aceste criterii nu au fost menționate expres în cuprinsul deciziei atacate este lipsită de relevanță, având în vedere cuantumul amenzii aplicate care denotă, faptul că autoritatea pârâtă a dat eficiență acestora. De asemenea, teza recurentei-reclamante potrivit căreia în cauză sunt aplicabile dispozițiile care reglementează răspunderea contravențională a fost înlăturată în mod judicios de către instanța de fond. Față de dispozițiile Legii nr.554/2004 și luând în considerare natura juridică a deciziei emise de CNA și anume, act administrativ de autoritate, ale cărui condiții de formă și fond sunt prevăzute de Legea audiovizualului, instanța de control judiciar constată că deciziei atacate nu îi sunt aplicabile prevederile OG nr.2/2001. Așa cum rezultă din jurisprudența constantă consolidată a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția contencios administrativ și fiscal (Deciziile nr.4034/2014; nr.1989/2014; nr.3461/2015), Legea nr.504/2002 instituie un regim derogatoriu de la reglementarea cu caracter general prevăzută de OG nr.2/2001 și se aplică prioritar, în conformitate cu principiul care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală – specialia generalibus derogant , nefiind necesară în acest sens o stipulare expresă în legea specială. Natura specială, derogatorie a prevederilor Legii audiovizualului de la dreptul comun reprezentat de OG nr.2/2001, rezultă din modul de reglementare, sub aspectul competenței emiterii deciziilor, a domeniului în care acestea sunt emise, a conținutului și a posibilității de contestare la instanța de contencios administrativ. În materie de sancțiuni contravenționale, CNA emite decizii adoptate cu cvorum, aplicând criteriile de individualizare a sancțiunii prevăzute în art.90 alin.(4) din Legea nr.504/2002, lege specială, potrivit cărora „individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute de lege se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult 1 an”. Prin urmare, decizia de sancționare emisă de CNA nu este supusă dispozițiilor art.10 alin.1 și 2 din OG nr.2/2001, având în vedere că prin Decizia nr.33/ 13.01.2014 pârâtul a reținut în sarcina reclamantei săvârșirea unei singure fapte contravenționale, anume cea prevăzută de art.91 alin.1 din Legea nr.504/2002 și, în consecință, nu avea obligația de a stabili două sancțiuni, așa cum susține recurenta. În aceste condiții, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei cu privire la înlăturarea de către judecătorul fondului a aplicabilității în cauză a prevederilor art.10 alin.(1) și (2) din OG nr.2/2001, nefiind incident motivul de nulitate al deciziei rezultat din încălcarea acestor dispoziții legale. Concluzionând, în temeiul art.20 alin.(1) din Legea nr.554/2004 și al art.496 Cod procedură civilă, va fi respins recursul declarat de reclamantă ca nefondat.