ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 534/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 534/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanței de fond

Prin acțiunea înregistrată la data de 25

noiembrie 2010 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamanta SC A.T.G. SA - București (fostă SC T.A.1 SA)

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al

Audiovizualului, în principal, anularea Deciziei C.N.A. nr. 1116 din 09

noiembrie 2010, iar, în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a

somației publice sau diminuarea amenzii spre minimul prevăzut de lege.

Totodată, reclamanta

a solicitat suspendarea actului administrativ contestat până la pronunțarea

hotărârii definitive și irevocabile, în temeiul dispozițiilor art. 952 alin. (2)

din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a invocat faptul că, în cadrul ședinței din data

de 09 noiembrie 2010, urmare a unui raport de monitorizare care i-a fost

prezentat, Consiliul Național al Audiovizualului a adoptat decizia contestată

prin care i-a fost aplicată sancțiunea amenzii în cuantum de 10.000 lei, având

ca temei pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002.

Reclamanta a afirmat

că difuzarea publicității în cadrul programelor sale s-a făcut cu respectarea

riguroasă a dispozițiilor legale, decizia adoptată de pârât fiind lovită de

nulitate absolută.

A susținut că, în

vederea difuzării publicității, deține un departament specializat, în cadrul

căruia se realizează o foarte atentă verificare a duratei intervalelor de

difuzare, astfel încât limitele legale să fie respectate.

A precizat că, în

urma verificărilor efectuate asupra programelor difuzate în perioada avută în

vedere de autoritatea pârâtă, a ajuns la concluzia că datele cuprinse în

tabelul inclus în decizia atacată sunt eronate având la bază, probabil, o

modalitate defectuoasă de evaluare a transmisiunilor încadrate la categoria

„publicitate

”

.

A afirmat că, în

măsura în care au existat depășiri ale duratei maxime legale de 720 de secunde

în cadrul unei singure ore, acestea au fost cu certitudine de întindere mult

mai mică decât cea invocată de pârât, nereprezentând o abatere atât de gravă

încât să justifice aplicarea unei amenzi de 10.000 lei.

de fond

Prin Sentința nr. 6952

din 22 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată acțiunea formulată de

reclamanta SC A.T.G. SA București (fostă SC T.A.1 SA) și a respins, ca rămasă

fără obiect, cererea de suspendare.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de apel a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1116

din data de 09 noiembrie 2010, pârâtul C.N.A. a aplicat reclamantei sancțiunea

amenzii în cuantum de 10.000 lei, în temeiul prevederilor art. 90 alin. (1) lit.

g) și alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și

completările ulterioare.

Abaterea reținută de

pârât în sarcina reclamantei constă în nerespectarea prevederilor art. 35 alin.

(1) din actul normativ menționat, prin aceea că timpul de publicitate difuzat

de postul A.1 peste durata maximă legală, în perioada 15-30 septembrie 2010, a variat între minimum 1 secundă și maximum 250 de secunde, înregistrându-se un număr de 25 de

depășiri.

Aplicarea sancțiunii

amenzii s-a făcut în ședința publică din data de 9 noiembrie 2010 pe baza

Raportului de monitorizare întocmit de direcția de specialitate din cadrul

autorității pârâte (filele 19-25 dosar), în cuprinsul căruia s-au reținut

faptele imputate reclamantei.

Instanța a constatat

că anterior, prin Decizia nr. 259 din 23 februarie 2010, reclamanta a mai fost

sancționată pentru aceeași abatere - încălcarea prevederilor art. 35 alin. (1)

din Legea nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare - cu somație

publică, dispunându-se intrarea de îndată în legalitate.

În ceea ce privește

cererea de suspendare a executării deciziei de sancționare, instanța a

constatat că, deși se impunea o analiză a temeiului de drept indicat de

reclamantă, respectiv art. 952 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002,

cu modificările și completările ulterioare, în raport de cele susținute de

pârât prin întâmpinare, această analiza este de prisos, în condițiile în care

amenda a fost achitată de reclamantă încă de la data de 10 decembrie 2010,

astfel cum rezultă din ordinul de plată depus în copie de pârât - fila 83

dosar.

Curtea are în vedere

că suspendarea executării unui act administrativ, definită ca operațiune

juridică constând în întreruperea temporară a efectelor actului respectiv,

poate fi dispusă numai cu privire la acte administrative a căror executare încă

nu a început sau care sunt în curs de executare.

În cazul de fată,

având în vedere că reclamanta a înțeles să achite amenda aplicată prin Decizia

C.N.A. nr. 1116 din data de 09 noiembrie 2010, efectele actului administrativ

au încetat prin aducerea la îndeplinire, astfel încât cererea de suspendare a

rămas fără obiect.

Referitor la analiza

legalității sancțiunii aplicate, instanța de fond a constatat că, având în

vedere prevederile art. 90 din Legea nr. 504/2002, cu modificările și completările

ulterioare, fapta reținută în sarcina reclamantei constituie contravenție,

aspect care prezintă relevanță întrucât, dacă în sistemul de drept român

contravenția este calificată ca făcând parte din materia civilă, în sistemul

european de protecție a drepturilor omului, fapta este calificată și ca fiind

acuzație în materie penală, Curtea Europeana a Drepturilor Omului făcând

aplicarea unor criterii de delimitare de materia civilă (Hotărârea Anghel

contra României). Astfel fiind, instanța a analizat în ce măsură probele

administrate de pârâtă susțin măsura sancționatoare dispusă împotriva

reclamantei prin decizia contestată.

Potrivit

dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, cu modificările și

completările ulterioare, „Proporția de spoturi publicitare televizate și

spoturi de teleshopping dintr-un interval de o oră nu poate depăși 20%,

respectiv 12 minute; în cazul televiziunii publice durata acestora nu poate

depăși 8 minute din timpul oricărei ore date”.

Așa cum rezultă din

Raportul de monitorizare întocmit de direcția de specialitate din cadrul C.N.A.,

în perioada 15 septembrie 2010 - 30 septembrie 2010 au fost monitorizate mai

multe posturi de televiziune, printre care și postul A.1 pentru care deține

licență reclamanta, fiind constatate un număr de 25 de depășiri ale duratei

orare legale, totalizând 7 minute și 23 de secunde (depășire medie 18 secunde).

Raportul de

monitorizare întocmit de pârât se bazează pe date preluate de G.F.K. România,

prelucrate în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (1) și (2) din Legea

audiovizualului, fiind exceptate formele de publicitate care nu intră sub

incidența art. 35 alin. (1), măsurarea făcându-se fără a se lua în calcul

duratele avertizărilor cu caracter obligatoriu, anunțurilor de sponsorizare, secvențelor

de auto-publicitate promoțională, anunțurilor umanitare sau de utilitate

publică.

Situația reținută în

cuprinsul Raportului de monitorizare este susținută de Raportul întocmit de G.F.K.

România - filele 38-81.

Curtea a înlăturat

afirmația reclamantei, în sensul că datele cuprinse în decizia contestată sunt

eronate și rezultă dintr-o modalitate defectuoasă de evaluare a transmisiunilor

încadrate la categoria „publicitate”, întrucât, pe de o parte, aceasta nu a

adus nicio dovadă în sprijinul afirmațiilor sale, iar, pe de altă parte, datele

au fost furnizate pârâtului de un institut specializat în  monitorizarea  publicității

audiovizuale.

În ceea ce privește

susținerea reclamantei, în sensul că, deși au existat depășiri ale duratei

maxime legale de 720 de secunde în cadrul unei singure ore, acestea au avut o

întindere mult mai mică, instanța a reținut că aceasta reprezintă o simplă

afirmație neprobată.

De altfel, chiar dacă

pârâta ar fi administrat dovezi din care să rezulte că depășirea limitei legale

are o întindere mai mică decât cea reținută în cuprinsul actului administrativ

atacat, această împrejurare ar fi fost lipsită de relevanță, în ceea ce

privește existența abaterii constatate, întrucât legea nu face distincție,

programarea și furnizarea de programe, cu încălcarea prevederilor art. 35 alin.

(1) din Legea nr. 504/2002, deci, cu depășirea într-o măsură mai mare sau mai

mică a limitelor stabilite de textul legal, constituind contravenție, potrivit

prevederilor art. 90 alin. (1) lit. g) din aceeași lege.

Prin urmare, din

analiza materialului probator, Curtea a reținut că pârâtul a făcut dovada

existenței abaterii disciplinare reținute în sarcina reclamantei - programarea

și furnizarea de programe, cu încălcarea duratei maxime legale, în perioada

15-30 septembrie 2010, înregistrându-se un număr de 25 de depășiri.

În ceea ce privește

încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina reclamantei, Curtea de apel a

reținut că aceasta este conformă cu prevederile legale, fapta constituind contravenție,

potrivit dispozițiilor art. 90 alin. (1) lit. g), raportate la dispozițiile art.

35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002.

În ceea ce privește

legalitatea sancțiunii aplicate și modalitatea de individualizare, instanța a

constatat că, potrivit dispozițiilor art. 90 alin. (2) din același act normativ

„Faptele prevăzute la alin. (1) se sancționează cu amendă de la 10.000 lei la

200.000 lei”.

Prin urmare, pârâtul

a aplicat reclamantei amenda în cuantumul minim prevăzut de lege - 10.000 lei,

situație în care solicitarea reclamantei de diminuare a cuantumului amenzii

apare ca inadmisibilă, aceasta neputând fi coborâtă sub minimul legal.

De asemenea, a fost

considerată neîntemeiată și solicitarea referitoare la înlocuirea sancțiunii

amenzii cu somația publică, în raport de faptul că, anterior, prin Decizia nr. 259

din 23 februarie 2010, reclamanta a mai fost sancționată pentru aceeași

abatere, dispunându-se intrarea de îndată în legalitate.

Așadar, împrejurarea

că reclamanta a repetat abaterea pentru care a fost sancționată cu somație

publică prin Decizia nr. 259 din 23 februarie 2010, denotă faptul că această

primă sancțiune a fost ineficientă, întrucât nu a fost în măsură să o determine

pe reclamantă să intre în legalitate, conformându-și conduita la exigențele

impuse de prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002.

În aceste condiții,

în mod legal și temeinic a procedat autoritatea pârâtă atunci când, la

repetarea abaterii, a aplicat o sancțiune mai gravă, ținând cont totodată și de

dispozițiile art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, potrivit cărora

„Individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile

prevăzute în prezenta lege se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de

efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de

cel mult un an”.

Prima instanță a mai arătat

că sunt total lipsite de relevanță, sub aspectul legalității și temeiniciei

deciziei contestate, afirmațiile reclamantei în sensul că, deși a depășit limitele

prevăzute de art. 35 alin. (1) din Legea audiovizualului, a difuzat, în total,

mai puțină publicitate decât ar fi avut dreptul în cele 80 de ore monitorizate

și că numărul de secunde neutilizate (4296) este mai mare decât numărul de

secunde depășite (443), calculat de Consiliul Național al Audiovizualului,

întrucât, chiar dacă ai fi probate, aceste împrejurări nu ar fi în măsură să o

exonereze de răspunderea pentru nerespectarea prevederilor legale menționate.

exercitată

Împotriva Sentinței

civile nr. 6952 din 22 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A.T.G.

SA București (fostă SC T.A.1 SA), solicitând admiterea recursului, modificarea

sentinței și, în principal, anularea deciziei și exonerarea de la plata amenzii

în cuantum de 10.000 lei și, în subsidiar, să se constate că sancțiunea

aplicată de pârâtul C.N.A. este disproporționată față de gravitatea faptei

reținute și să se dispună înlocuirea amenzii cu cea a somației publice.

În motivele de recurs

s-a arătat că circumstanțele în care a avut loc încălcarea de către aceasta a

normei legale nu justifică aplicarea sancțiunii amenzii, raportat la limitele

mai mult decât arătate și chiar obiective ale depășirii invocate și reținute în

decizie.

S-a susținut că

recurenta a difuzat mai puțină publicitate decât cea la care legea le dădea

dreptul deoarece raportat la numărul maxim de secunde de publicitate ce pot fi

difuzate într-o oră, respectiv 7.20 secunde (12 minute) aceasta avea dreptul,

în cele 80 de ore analizate în decizia contestată la difuzarea unui număr total

de 57.600 secunde, or, au fost difuzate numai 53.304 secunde, adică cu 4.296

mai puține secunde decât numărul maxim la care avea dreptul.

Dacă s-ar raporta

cele 443 secunde de depășire, susține recurenta, la cele 80 de ore analizate de

C.N.A., reiese că media depășirilor este de 5,53 secunde la fiecare oră și

raportat la cele 720 de secunde de publicitate care pot fi difuzate într-o oră

media de 5,53 secunde a depășit cu o medie de numai 0,76% din timpul maxim

alocat publicității.

Din cele 80 de

intervale orare analizate, recurenta a arătat că a depășit limita de 720

secunde în 25 dintre aceste intervale orare, deci în numai 31,25% dintre ele.

Deși numărul de

secunde depășite, calculate de C.N.A. este de 443, numărul de secunde

neutilizate este mai mare, fiind de 4.296.

Toate acestea

dovedesc că fapta de depășire în unele cazuri a numărului limită de secunde de

publicitate care pot fi difuzate într-o oră nu ar fi avut drept cauză

reaua-credință a recurentei, în sensul că nu a existat scopul de a obține

venituri din publicitate aferent unei perioade mai lungi decât cea legală

pentru că per total a difuzat mai puțină publicitate decât timpul pe care l-a

avut la dispoziție.

Consiliul Național al

Audiovizualului a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

de recurs

După examinarea

motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va

respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:

Reclamanta a învestit

instanța de fond cu cererea de anulare a Deciziei nr. 1116 din 9 noiembrie 2010

emisă de C.N.A. prin care a fost sancționată cu suma e 10.000 lei pentru

încălcarea art. 35 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2004 cu

modificările și completările ulterioare, respectiv pentru că în perioada de

referință monitorizată nu a respectat prevederile invocate, în sensul că durata

publicității a depășit termenul legal permis difuzării acesteia în cadrul unei

ore date.

Împotriva soluției de

respingere a acțiunii pronunțată de instanța de fond a declarat recurs

reclamanta dar fără a indica vreun motiv pentru care consideră sentința atacată

ca fiind nelegală sau netemeinică.

Mai mult, prin

recursul declarat, recurenta-reclamantă nici nu a contestat săvârșirea

contravenției, respectiv depășirea numărului limită de secunde de publicitate,

dar a susținut că nu a făcut acest lucru cu rea-credință, ci în urma unor erori

umane, respectiv datorită dificultății de a difuza într-un interval fix calupuri

de spoturi publicitare ce variază întotdeauna ca durată.

Toate calculele

invocate de recurentă nu dovedesc nelegalitatea și netemeinicia deciziei

contestate sau a soluției instanței de fond.

Potrivit art. 35 alin.

(1) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului „Proporția de spoturi publicitare

televizate și spoturi de teleshopping dintr-un interval de o oră nu poate

depăși 20%, respectiv 12 minute”, iar conform art. 35 alin. (2) din același act

normativ „Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul anunțurilor

radiodifuzorului în legătură cu propriile sale programe și cu produsele

auxiliare derivate direct din acestea, al anunțurilor de sponsorizare și al

plasărilor de produse”.

Din interpretarea

acestui text rezultă că legea a prevăzut expres că publicitatea dintr-un

interval de o oră nu poate depăși 12 minute.

Reclamanta, deși

încearcă să acrediteze ideea că pe totalul perioadei de monitorizare nu a

depășit numărul de secunde, aceasta nu prezintă nicio relevanță în raport de

dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, care nu conțin vreo

excepție sau derogare.

Apreciind că soluția

instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ.

raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC A.T.G. SA - București (fostă SC T.A.1. SA) împotriva Sentinței

civile nr. 6952 din 22 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 februarie 2013.