ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6786/2013

Decizia nr. 6786/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 27 iunie 2011 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC "A." SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, în principal, anularea Deciziei CNA nr. X din 9 iunie 2011 și exonerarea sa de plata amenzii în cuantum de 10.000 RON, iar în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a somației publice sau diminuarea amenzii spre minimul prevăzut de lege.

Totodată, reclamanta a solicitat suspendarea actului administrativ contestat până la pronunțarea hotărârii definitive și irevocabile, în temeiul dispozițiilor art. 952 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

În motivarea acțiunii, reclamanta a invocat faptul că, în cadrul ședinței din data de 9 iunie 2011, urmare a unui raport de monitorizare care i-a fost prezentat, Consiliul Național al Audiovizualului a adoptat decizia contestată prin care i-a fost aplicată sancțiunea amenzii în cuantum de 10.000 RON, având ca temei pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002.

Reclamanta a afirmat că difuzarea publicității în cadrul programelor sale s-a făcut cu respectarea strictă și riguroasă a dispozițiilor legale, decizia adoptată de pârât fiind lovită de nulitate.

A susținut reclamanta că, în vederea difuzării publicității, deține un departament specializat, în cadrul căruia se realizează o foarte atentă verificare a duratei intervalelor de difuzare, astfel încât limitele legale să fie respectate.

Reclamanta a arătat că, în urma verificărilor efectuate asupra programelor difuzate în perioada avută în vedere de autoritatea pârâtă, a ajuns la concluzia că datele cuprinse în tabelul inclus în decizia atacată sunt eronate, având la bază, probabil, o modalitate defectuoasă de evaluare a transmisiunilor încadrate la categoria "publicitate".

S-a mai arătat că, în măsura în care au existat depășiri ale duratei maxime legale de 720 de secunde în cadrul unei singure ore, acestea au fost cu certitudine de întindere mult mai mică decât cea invocată de pârât, nereprezentând o abatere atât de gravă încât să justifice aplicarea unei amenzi de 10.000 RON.

Prin Sentința civilă nr. 188 din 16 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea promovată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului și a respins cererea de suspendare ca fiind rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că prin actul contestat în speță, reclamanta SC A. SA a fost sancționată cu amendă în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, reținându-se în sarcina reclamantei faptul că în luna aprilie 2011, în intervalul orar 18.00 - 23.00, durata publicității difuzate în cadrul unei ore a depășit durata maximă legală, variind între minim o secundă și maxim 215 secunde, astfel că durata totală a depășirilor a fost de 8 minute și 18 secunde, depășirea medie a fost de 41,5 secunde, depășirea cea mai mare însumând 3 minute și 35 secunde, iar numărul depășirilor a fost de 12.

S-a constatat că această situație de fapt a fost reținută pe baza raportului de monitorizare întocmit de C.N.A. - Direcția monitorizare, din acesta rezultând că duratele orare ale publicității televizate nu conțin duratele mesajelor de avertizare și ale copertelor de separare, duratele anunțurilor de sponsorizare, duratele secvențelor de autopublicitate promoțională și duratele anunțurilor care nu constituie comunicare comercială.

În raport de acestea, instanța a reținut că în drept sunt incidente dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, în conformitate cu care, "Proporția de spoturi publicitare televizate și spoturi de teleshopping dintr-un interval de o oră nu poate depăși 20%, respectiv 12 minute (...)", precum și faptul că potrivit dispozițiilor art. 90 alin. (1) lit. g) din același act normativ "Constituie contravenții următoarele fapte: (...) programarea și furnizarea de programe, cu încălcarea prevederilor (...) art. 35 alin. (1) (...)", iar potrivit alin. (2), "Faptele prevăzute la alin. (1) se sancționează cu amendă de la 10.000 RON la 200.000 RON".

Instanța de fond a apreciat că decizia contestată în speță este legal întocmită, nefiind eludată nicio normă de drept și nefiind prin urmare incident niciun motiv de nulitate care să poată fi constatat și din oficiu. Mai mult, nici reclamanta însăși nu a criticat actul administrativ din punctul de vedere al legalității.

Sub aspectul temeiniciei deciziei, instanța a remarcat faptul că sancționarea reclamantei este fundamentată pe raportul de monitorizare elaborat de direcția de specialitate a pârâtului, obiectul monitorizării constituindu-l măsurarea duratelor orare ale inserțiilor de publicitate transmise în cadrul unei ore date, fiind semnalate constatări cu privire la depășirea limitei maxime legale reglementate de Legea audiovizualului, dar și că datele referitoare la publicitatea difuzată de postul A. au fost preluate de la B., institut de cercetare specializat în colectarea și furnizarea datelor de cercetare de piață, având ca obiect de activitate, printre altele, măsurarea audienței posturilor de radio și de televiziune, precum și monitorizarea publicității audiovizuale difuzate de posturi.

Instanța a constatat că reclamanta nu numai că nu a făcut dovada unei situații de fapt contrară ori diferită celei reținute în sarcina sa și probată cu actele depuse la dosar, dar nici nu a dovedit netemeinicia deciziei de sancționare, deoarece a anexat cererii de chemare în judecată exclusiv decizia contestată, dar nu a depus la dosar nici un alt înscris în dovedirea susținerilor formulate, precizând în mod expres prin apărător, la ultimul termen de judecată, 16 ianuarie 2012, că nu înțelege să mai depună înscrisurile solicitate ca probă la termenul anterior.

Instanța de fond a apreciat că nu există nici un motiv de admitere a contestației reclamantei, aceasta recunoscând în substanță săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa; că cele constatate de pârât rezultă din probele administrate la solicitarea acestei din urmă părți și că nu s-a dovedit nelegalitatea ori netemeinicia documentației ce a stat la baza emiterii deciziei contestate; că, și în măsura în care s-ar constata o depășire de întindere mai mică decât cea invocată de pârât, fapta ar constitui tot contravenția prevăzută de dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea audiovizualului, neconstituind deci o cauză exoneratoare de răspundere pentru reclamantă.

Instanța a apreciat ca fiind neîntemeiate și cererile formulate în subsidiar, respectiv înlocuirea amenzii cu cea a somației publice sau diminuarea spre minimul prevăzut de lege a cuantumului amenzii aplicate, având în vedere că amenda în cuantum de 10.000 RON aplicată reclamantei constituie minimul prevăzut de lege pentru fapta reținută în sarcina acesteia, neputând fi primită în mod obiectiv cererea sa de diminuare spre minimul prevăzut de lege a cuantumului amenzii aplicate.

Sub aspectul individualizării sancțiunii efectiv aplicate, instanța nu a apreciat ca fiind oportună înlocuirea sancțiunii cu amenda, deja aplicată, cu sancțiunea somației publice, în raport de circumstanțele personale și reale ale cauzei, reținând că sancțiunea aplicată de pârât este adecvată circumstanțelor concrete ale cauzei, fiind pe deplin justificată de comportamentul reclamantei.

Instanța a respins capătul de cerere având ca obiect suspendare ca fiind rămas fără obiect, față de împrejurarea că la data de 14 iunie 2011 reclamanta a achitat amenda ce i-a fost aplicată prin decizia contestată, dar și față de susținerile în același sens ale apărătorului reclamantei de la termenul de judecată din 5 decembrie 2011.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC "A." SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței atacate, respectiv, în principal, anularea Deciziei nr. X din 9 iunie 2011 și exonerarea reclamantei de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON, iar, în subsidiar, constatarea faptului că sancțiunea aplicată de intimat este disproporționată față de gravitatea faptei reținute și dispunerea înlocuirii sancțiunii amenzii cu cea a somației publice.

În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea instanței de fond este lipsită de fundament sub aspectul gradului de pericol social și al perturbării valorii sociale ocrotite de lege, aceste condiții intrinseci faptei contravenționale și individualizării sancțiunii aplicabile nefiind în prezenta speță caracteristice unei sancțiuni cu amendă; că aplicarea normei legale s-a realizat de către instanța de fond în manieră absolut strictă și că o astfel de aplicare a normei legale deturnează de la adevăratul său scop procesul în cadrul căruia intervine activitatea de individualizare a unei sancțiuni; că instanța nici nu a considerat ca fiind posibilă incidența vreunei alte variante decât cea a aplicării unei amenzi, apreciind că nu are relevanță gradul de depășire a duratei legale de publicitate de 720 secunde per oră.

Arată recurenta că statutul de contravenție nu poate fi acordat unei fapte decât după ce a fost analizat gradul de pericol social al acesteia și modul în care a afectat valoarea socială ocrotită de lege, iar, în speță, fapta de depășire în unele cazuri a numărului limită de secunde de publicitate într-o oră nu a avut drept cauză reaua-credință a reclamantei, în sensul că nu a existat scopul de a obține venituri din publicitate aferent unei perioadei mai lungi decât cea legală, aceasta difuzând per total publicitate mai puțină decât timpul pe care l-ar fi avut la dispoziție.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Reclamanta a învestit instanța de fond cu cererea de anulare a Deciziei nr. X din 9 iunie 2011 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului, prin care a fost sancționată cu suma de 10.000 RON pentru încălcarea art. 35 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 cu modificările și completările ulterioare, respectiv pentru că în perioada de referință monitorizată nu a respectat prevederile invocate, în sensul că durata publicității a depășit termenul legal permis difuzării acesteia în cadrul unei ore date.

Împotriva soluției de respingere a acțiunii pronunțată de instanța de fond a declarat recurs reclamanta, dar fără a indica vreun motiv pentru care consideră sentința atacată ca fiind nelegală sau netemeinică.

Mai mult, prin recursul declarat, recurenta-reclamantă nici nu a contestat săvârșirea contravenției, respectiv depășirea numărului limită de secunde de publicitate, susținând că fapta de depășire în unele cazuri a numărului limită de secunde de publicitate într-o oră nu a avut drept cauză reaua-credință, în sensul că nu a existat scopul de a obține venituri din publicitate aferent unei perioade mai lungi decât cea legală, ci aceasta se datorează unor erori umane, mai precis dificultății de a difuza într-un interval fix calupuri de spoturi publicitare ce variază întotdeauna ca durată.

Înalta Curte apreciază că toate calculele invocate de recurentă nu dovedesc nelegalitatea și netemeinicia deciziei contestate sau a soluției instanței de fond.

Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului "Proporția de spoturi publicitare televizate și spoturi de teleshopping dintr-un interval de o oră nu poate depăși 20%, respectiv 12 minute", iar conform art. 35 alin. (2) din același act normativ "Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul anunțurilor radiodifuzorului în legătură cu propriile sale programe și cu produsele auxiliare derivate direct din acestea, al anunțurilor de sponsorizare și al plasărilor de produse".

Din interpretarea acestui text rezultă că legea a prevăzut expres că publicitatea dintr-un interval de o oră nu poate depăși 12 minute.

Reclamanta, deși încearcă să acrediteze ideea că pe totalul perioadei de monitorizare nu a depășit numărul de secunde, aceasta nu prezintă nici o relevanță în raport de dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, care nu conțin vreo excepție sau derogare.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC "A." SA împotriva Sentinței civile nr. 188 din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2013.

Procesat de GGC - MI