ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7508/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7508/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC A.T.G.

SA, a formulat contestație împotriva deciziei nr. 568 din 29 septembrie 2011 a

Consiliului Național al Audiovizualului solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța, în principal, să se dispună anularea deciziei și exonerarea

reclamantei de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON, iar în subsidiar, să

se constate că sancțiunea aplicată de pârâtul Consiliul Național al

Audiovizualului este disproporționată față de gravitatea faptei reținute și să

se dispună înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a somației publice.

Prin sentința civilă

nr. 3968 din 13 iunie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins contestația formulată de reclamanta SC A.T.G.

SA, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca nefondată.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut că prin decizia nr. 568 din 29 septembrie

2011 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului s-a dispus, în temeiul art.

90 alin. (1) și art. 91 alin. (1) și alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002,

sancționarea radiodifuzorului SC A.T.G. SA, pentru postul de televiziune A., cu

amendă în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 504/2002 precum și a celor ale art. 33 alin. (1) și (3),

art. 34 alin. (2) și ale art. 43 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul

de reglementare a conținutului audiovizual.

În cuprinsul deciziei

s-a reținut că în edițiile din 06, 09, 12, 15 și 16 ale emisiunii „A.D.” au fost

difuzate, în mod repetat, anchete, dezbateri și imagini referitoare la aspecte ce

țineau de viața privată a d-lui C.C. (suspect pentru săvârșirea infracțiunii de

omor într-un dosar penal referitor la decesul soției acestuia) și a familiei acestuia,

deși radiodifuzorul avea cunoștință de refuzul categoric al persoanei respective,

încălcându-se prevederile art. 33 alin. (1) și (3) din Codul de reglementare a conținutului

audiovizual. S-a arătat că difuzarea unor informații referitoare la starea de sănătate

a tatălui d-lui C.C. nu au absolut nici o justificare, nu servesc nici unui interes

public, încălcând în mod grav dispozițiile legale din domeniul audiovizualului care

reglementează protejarea dreptului la viață privată și de familie. De asemenea,

au fost prezentate imagini de la școala unde învață fiul d-lui C.C., atunci când

acesta a mers cu fiul său la deschiderea anului școlar și a unor imagini de la înmormântarea

tatălui acestuia, reținându-se că prin acestea s-a produs prejudicierea gravă a

interesului superior al copilului și a dreptului la viață privată și de familie

al persoanei.

Încălcarea dispozițiilor

prin art. 33 alin. (1) și (3), art. 34 alin. (2) și art. 43 alin. (1) din Codul

audiovizualului, ce este sancționată de art. 91 alin. (1) din Legea nr. 504/2002,

constituie în același timp și o încălcare a art. 3 din Legea nr. 504/2002, ce este

sancționată de art. 90 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 504/2002. În aceste condiții,

nu se poate reține în sarcina reclamantei decât săvârșirea unei singure contravenții,

și anume contravenția prevăzută de art. 90 alin. (1) lit. h) care absoarbe în conținutul

său și încălcările art. 33 alin. (1) și (3), art. 34 alin. (2) și art. 43 alin.

(1) din Codul audiovizualului.

De altfel, prin decizia

contestată, reclamanta a fost sancționată cu o amendă de 10.000 RON, cuantum ce

reprezintă minimul amenzii ce poate fi aplicată pentru contravenția prevăzută de

art. 90 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, de unde rezultă, că pârâtul a avut în

vedere săvârșirea de către reclamant a unei singure contravenții, și anume cea prevăzută

de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 504/2002.

Curtea de Apel a apreciat

că, în mod întemeiat, pârâtul a reținut că reclamanta nu a respectat obligația prevăzută

de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, prin încălcarea dreptului la viață privată

al d-lui C.C. și al familiei acestuia, drept ce este garantat de art. 26 din Constituția

României.

Curtea de Apel a mai reținut

și că încălcarea dreptului la viață privată se produce prin simpla difuzare a unor

aspecte ce țin de viața privată a unei persoane, cum este starea de sănătate a acesteia,

nefiind necesară producerea unui prejudiciu de imagine, cum în mod neîntemeiat susține

reclamanta.

S-a mai reținut, că fapta

reclamantei de a difuza informații referitoare la viața privată a d-lui C.C. și

a familiei acestuia cum sunt cele referitoare la starea de sănătate a tatălui d-lui

C.C., la participarea acestuia la deschiderea anului școlar al fiului său și la

înmormântarea tatălui său, constituie în același timp și încălcări ale obligațiilor

prevăzute de art. 33 alin. (1) și (3) și art. 34 din Codul audiovizualului.

De asemenea, instanța

de fond a reținut și că din întreaga desfășurarea a edițiilor emisiunii „A.D.” din

06, 09, 12, 15 și 16 septembrie 2011, astfel cum sunt prezentate în raportul de

monitorizare, rezultă că realizatorii emisiunii l-au prezentat pe d-l C.C. ca fiind

autorul omorului soției sale, deși organele de poliție, prin chestorul V.V., șeful

Poliției Capitalei susțineau, în interviul acordat, că d-l C.C. este „suspectul

principal”. Prin afișarea pe ecran a unor titluri precum „C. este ucigașul lui E.”

sau „C. este cel care a ucis-o pe E.”, s-a indus publicului ideea că d-l C.C. este

vinovat de uciderea soției sale. Nu poate fi reținută apărarea reclamantei, potrivit

căreia în titlurile respective erau reluate declarațiile chestorului V.V., întrucât

în cuprinsul interviului acesta spune clar că este vorba despre punctul său de vedere,

și că d-l C.C. este suspectul principal. Este adevărat că la întrebarea reporterului

„cam care ar fi autorul”, chestorul V.V. răspunde „este soțul dispărutei, adică

C.C.”, dar acest răspuns nu trebuie prezentat trunchiat, fără a se ține seama de

răspunsurile chestorului la întrebările anterioare, în care precizează clar că este

vorba de punctul său de vedere și că d-l C.C. este suspectul principal. De asemenea,

realizatorii emisiunii nu au avut în vedere că declarația aparține unui reprezentant

al Poliției, și se referă la o anchetă penală aflată în desfășurare, or Poliția

nu este cea care stabilește vinovăția unei persoane, ci instanțele de judecată,

în urma desfășurării unui proces penal și pronunțării unei decizii definitive.

Curtea de Apel a mai apreciat

că în mod întemeiat s-a reținut, în sarcina reclamantei, și încălcarea obligației

prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 referitoare la informarea obiectivă

a publicului, prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și favorizarea

liberei formări a opiniilor, precum și a celei prev. de art. 43 din Codul audiovizualului

de a se evita să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil ori interesului

legitim al oricăreia dintre părțile unor cauze aflate pe rol în justiție sau în

curs de cercetare, prin comentariile și luările de poziție proprii sau ale invitaților,

inclusiv ale avocaților părților.

În ceea ce privește individualizarea

sancțiunii, instanța de fond a reținut că pentru contravenția prevăzută de art.

90 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, potrivit alin. (2) și (3) ale aceluiași articol,

se poate aplica fie o amendă de la 10.000 la 200.000 RON, fie o somație publică

de intrare în legalitate, însă se precizează expres, că această din urmă sancțiune

se poate aplica doar în cazul în care „Consiliul decide că efectele unei fapte prevăzute

la alin. (1) sunt minore”.

Având în vedere că, în

cazul de față, în care încălcarea dreptului la viață privată al d-lui C.C. s-a făcut

pe parcursul unor mai multe ediții ale emisiunii și în condițiile în care se cunoștea

refuzul acestuia de a fi prezentate informații din viața sa privată, instanța de

fond a apreciat că efectele faptei reclamantei nu pot fi considerate minore, astfel

încât să fie aplicată doar sancțiunea somației publice de intrare în legalitate,

prevăzută la art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2002.

Împotriva hotărârii instanței

de fond, reclamanta SC A.T.G. SA a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea recursului

se invocă nulitatea deciziei de sancționare, în temeiul art. 10 din O.G. nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, apărare respinsă de instanța de fond.

Recurenta consideră că

din analiza textului de lege mai sus enunțat, rezultă că autoritatea care constată

săvârșirea mai multor contravenții și aplică sancțiuni pentru acestea are obligația

de a individualiza sancțiunea aplicată pentru fiecare dintre contravențiile săvârșite.

Totodată îi revine obligația

de a individualiza potrivit algoritmului reglementat de lege sancțiunea finală care

este aplicată.

Este indubitabil că prin

decizia contestată, intimatul-pârât a stabilit în sarcina reclamantei săvârșirea

mai multor contravenții. În acest sens sunt invocate patru articole de lege care

reprezintă temei pentru contravenții diferite.

Totodată, s-a invocat

că abaterile de la normele legale au avut loc în mai multe situații, la date diferite,

fiind nominalizate expres următoarele zile: 19 septembrie 2011, 08 septembrie

2011, 30 august 2011, 21 noiembrie 2011, 20 septembrie 2011 și 21 septembrie

2011.

Faptul ca abaterile de

la normele legale reglementate de Legea nr. 504/2002 și decizia nr. 220/2011 reprezintă

contravenții, reiese indubitabil din înseși articolele din cadrul acestor acte normative,

care reglementează natura faptelor (contravenții) și sancționarea lor.

Instanța de fond a motivat

respingerea apărării prin invocarea unei presupuse existente a unei singure contravenții,

reținute de Consiliul Național al Audiovizualului și sancționată de acesta, respectiv

cea reglementată de art. 90 alin. (1) lit. h) în conținutul căreia s-ar contopi

și încălcările art. 33 alin. (1) și (3), art. 34 alin. (2) și art. 43 alin. (1)

din Codul audiovizualului.

Recurenta consideră că

susținerea instanței de fond este neîntemeiată, dat fiind că în materia răspunderii

contravenționale, instituția contopirii conținutului faptei (expres reglementată

în dreptul penal), nu este reglementată.

Raportat la pretinsele

abateri contravenționale, recurenta consideră că soluția este rezultatul interpretării

și aplicării greșite a dispozițiilor legale.

Instanța a considerat

că refuzul d-lui C. de a da declarații reprezintă un element care determină transformarea

subiectului anchetei jurnalistice dintr-unul public, într-unul privat.

Or, simplul refuz al persoanei

de a da declarații nu poate împiedica difuzarea de informații sau de imagini.

Recurenta mai precizează

că difuzarea unor informații cu privire la faptul ca tatăl d-lui C. este bolnav

nu reprezintă o încălcare a dreptului la imagine, onoare sau reputație, însă instanța

de fond în mod greșit a susținut că prin difuzarea acestor informații a fost încălcat

dreptul la viața privată.

Potrivit mențiunilor exprese

din cadrul deciziei contestate, Consiliul Național al Audiovizualului a invocat

că în acest caz ne aflăm în situația încălcării dreptului la imagine, nu a celui

la viață privată.

În ceea ce privește difuzarea

imaginilor de la înmormântarea tatălui d-lui Cioaca, recurenta precizează că acesta

este un eveniment public, la care accesul nu a fost în niciun fel restricționat.

De asemenea, se arată

că difuzarea unor imagini de la școala unde învață fiul domnului C.C., atunci când

acesta a mers cu fiul său la deschiderea anului școlar, nu reprezintă o încălcare

a normei legale.

Deși printre temeiurile

de drept ale deciziei, pârâtul nu enumeră și textele care reglementează protecția

minorilor în cadrul programelor audiovizuale, totuși Consiliul Național al

Audiovizualului invocă în cadrul deciziei că s-a realizat o „prejudiciere gravă

a interesului superior al copilului”, susținere care este nu doar netemeinică, dar

și făcută cu rea-credință, în condițiile în care nu se indică de ce difuzarea unor

imagini de la deschiderea anului școlar (eveniment public) reprezintă un act prejudiciator,

conform obligațiilor stabilite de Titlul II - Protecția minorilor din decizia

nr. 220/2011.

Recurenta mai precizează

că titlurile afișate s-au limitat la a relua citate din declarațiile șefului Poliției

Capitalei, chestorul V.V., iar reluarea unor părți din declarații s-a realizat prin

indicarea persoanei care a făcut acea declarație, publicului făcându-i-se astfel

cunoscut faptul că opinia aparține anchetatorilor.

În condițiile în care

șeful Poliției s-a exprimat în mod tranșant că autorul omorului „este soțul dispărutei”,

adică C.C., recurenta consideră că avea dreptul să difuzeze ca atare citatul, nealterându-l

de maniera pretinsă de Consiliul Național al Audiovizualului și girată de instanța

de fond.

Examinând cauza și sentința

recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente

pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această

soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește motivul

de recurs privind nulitatea deciziei de sancționare pe motiv că deși ar fi fost

reținute mai multe contravenții, autoritatea nu a procedat la o individualizare

a sancțiunii pentru fiecare dintre acestea, Înalta Curte apreciază că instanța de

fond în mod corect a considerat că susținerea recurentei-reclamante privind neindividualizarea

sancțiunii pentru fiecare dintre cele două contravenții reținute este neîntemeiată,

întrucât aceasta a fost sancționată pentru săvârșirea unei singure contravenții,

și anume cea prevăzută la art. 90 alin. (1) lit. h), respectiv încălcarea dispozițiilor

art. 3 din Legea audiovizualului, care absoarbe în conținutul său și încălcările

dispozițiilor din Codul audiovizualului.

Instanța de fond a apreciat

că interdicțiile stabilite de dispozițiile Codului audiovizualului, a căror încălcare

a fost reținută în sarcina recurentei-reclamante, reprezintă aplicații particulare

ale obligației stabilite cu caracter general în art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului

în sarcina radiodifuzorilor de a asigura informarea publicului cu respectarea libertăților

și drepturilor fundamentale ale omului.

Pornind de la acest considerent,

ținând cont că amenda aplicată reprezintă cuantumul minim de 10.000 RON prevăzut

de lege pentru încălcarea dispozițiilor art. 3, instanța de fond a concluzionat

că intimatul-pârât a avut în vedere săvârșirea de către recurenta-reclamantă a unei

singure contravenții.

În scopul protejării dreptului

persoanei la imagine și a dreptului publicului la o informare corectă, Codul audiovizualului,

adoptat de Consiliul Național al Audiovizualului, în calitatea sa de garant al interesului

public, autoritate de reglementare în domeniu, a detaliat și a delimitat cadrul

în care poate să acționeze libertatea de exprimare a ideilor și libertatea de comunicare

a informațiilor, pentru ca acestea să nu dobândească caracter vătămător pentru interesele

legale ale cetățenilor.

Instanța de control judiciar

apreciază că și motivul de recurs potrivit căruia în mod netemeinic instanța a considerat

că prin emisiunile difuzate a fost încălcat dreptul la viața privată, este nefondat

și nu poate fi primit.

Înalta Curte constată

că în mod corect s-a reținut că în atenția publicului nu au fost aduse numai informații

și dezbateri referitoare la ancheta penală în care suspect era d-l C., ci și subiecte

precum cele exemplificate chiar în actul contestat, care contrazic în mod evident

susținerile recurentei-reclamante, care exced aspectelor în legătură cu dosarul

penal.

Alături de aceste aspecte

referitoare la viața privată a persoanei, care nu aveau nicio legătură cu ancheta

penală, instanța de fond a reținut și aspectul referitor la refuzul persoanei de

a da declarații și de a permite prezentarea unor informații referitoare la viața

sa privată.

În ceea ce privește considerația

recurentei-reclamante, potrivit căreia instanța de fond nu a arătat temeiul legal

pentru susținerea potrivit căreia difuzarea informațiilor referitoare la participarea

unei persoane la înmormântarea tatălui nu ar constitui un aspect ce ține de viața

privată a persoanei, Înalta Curte constată că în considerentele sentinței recurate

se arată în mod clar și fără echivoc dispozițiile legale la care s-a raportat instanța.

În ceea ce privește cel

de al treilea motiv de recurs, respectiv că difuzarea unor imagini de la școala

unde învață fiul d-l C. nu reprezintă o încălcare a normei legale, aceeași situație

fiind aplicabilă și difuzării imaginilor de la înmormântarea tatălui d-lui C., acestea

fiind, în opinia recurentei-reclamante „evenimente publice”, „la care accesul nu

a fost în niciun fel restricționat”, Înalta Curte constată că un interes public

nu este dovedit și că programul transmis de recurenta-reclamantă a încălcat în mod

clar dispozițiile legale care interzic difuzarea unor subiecte privind viața privată

și de familie a persoanei fără acordul acesteia.

De asemenea, instanța

de control judiciar constată că instanța de fond a reținut în mod corect că apărările

recurentei-reclamante privind netemeinicia aspectului referitor la prejudicierea

gravă a interesului copilului nu au relevanță în cauză, atât timp cât sancționarea

acesteia nu s-a făcut în temeiul dispozițiilor legale referitoare la protecția minorilor.

Înalta Curte constată

că recurenta-reclamantă nu poate susține că nu are nicio răspundere, sau că este

exonerată de obligațiile sale legale, întrucât nu a făcut altceva decât să „difuzeze

ca atare citatul”.

Potrivit art. 3 alin.

(3) din Legea audiovizualului, radiodifuzorului, ca deținător al mijlocului de difuzare,

îi revine întreaga responsabilitate asupra conținutului programelor difuzate, fiind

lipsit de relevanță faptul că programele sunt preluate de la un alt difuzor, sunt

opere cinematografice, ori programe proprii, sursa acestora ori sursa informațiilor

prezentate neconstituind un motiv care să-l exonereze de răspundere și să-l scutească

de respectarea obligațiilor legale, fiind lipsit de relevanță faptul că afirmațiile

sunt citate sau nu ca atare, întrucât difuzarea acestora către public se supune

responsabilităților stabilite de lege.

Potrivit dispozițiilor

art. 43 alin. (1) din Codul audiovizualului, a căror încălcare a fost, de asemenea,

reținută în sarcina recurentei-reclamante, radiodifuzorii trebuie să evite să aducă

atingere dreptului la un proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre

părțile unor cauze aflate pe rol în justiție sau în curs de cercetare, prin comentariile

și luările de poziție proprii sau ale invitaților, inclusiv ale avocaților părților.

Având în vedere aceste

aspecte, instanța de fond a apreciat că în mod întemeiat s-a reținut în sarcina

recurentei-reclamante încălcarea dispozițiilor re

fe

ritoare la informarea corectă a publicului, precum

și a celor referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Deși libertatea de exprimare

constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, este

unanim admis că exercițiul acestei libertăți comportă îndatoriri și responsabilități

specifice în cazul jurnaliștilor și radiodifuzorilor, aceștia având obligațiile

generale de a relata obiectiv și echilibrat faptele și activitățile de interes public,

de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului și de a nu aduce

atingere, prin programele audiovizuale, dezvoltării mentale și morale a copiilor.

Atât Curtea Constituțională

a României, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că între exercițiul

dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, și protecția intereselor sociale și

ale drepturilor individuale ce aparțin altor persoane, pe de altă parte, trebuie

să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertății de exprimare

implică necesitatea răspunderii juridice.

S-a stabilit, de asemenea,

că orice drept fundamental, consacrat ca atare de norme juridice interne sau internaționale,

are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună credință, în

limite rezonabile, cu respectarea drepturilor și intereselor în egală măsură ocrotite

ale celorlalte subiecte de drept.

În esență, amenda s-a

aplicat pentru difuzarea de imagini și informații privind starea de sănătate a tatălui

d-lui C.C., acesta din urmă fiind suspect de omor, de la deschiderea anului școlar

când suspectul a mers cu fiul său la școală. Aceste aspecte nu fac parte din categoria

informațiilor de interes social general și nu conțin informații sau idei, opinii

privind subiecte de ordin general.

Astfel, tatăl suspectului

C.C. nu făcea parte din categoria persoanelor care să intereseze opinia publică,

cum era suspectul respectiv, ale cărui fapte puteau interesa opinia publică.

În consecință, ingerința

în viața unei persoane, care nu prezenta interes public, și fără acceptul acesteia

sau al familiei, a fost corect sancționată de Consiliul Național al Audiovizualului.

Cu privire la solicitarea

recurentei-reclamante de a dispune înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a somației

publice, Înalta Curte apreciază că intimatul-pârât a ținut cont de gravitatea faptelor

și de efectele acestora, de sancțiunile primite anterior, de intervalul orar de

difuzare a emisiunilor ce au făcut obiectul sancțiunii, precum și de faptul că recurenta-reclamantă

nu este la prima abatere în ceea ce privește încălcarea normelor privind protecția

minorilor, a vieții private și de familie și a dreptului la propria imagine în cadrul

serviciilor de programe.

Potrivit art. 90

alin. (4) din Legea audiovizualului, individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii

uneia dintre contravențiile prevăzute în prezenta lege se face ținându-se seama

de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior,

pe o perioadă de cel mult un an.

Încălcarea dispozițiilor

art. 3 din Legea audiovizualului, faptă pentru care a fost sancționată recurenta-reclamantă,

se sancționează, conform dispozițiilor art. 90 din Legea audiovizualului, cu amendă

de la 10.000 RON la 200.000 RON.

Dispozițiile art. 91

alin. (3) din Legea audiovizualului prevăd că dacă furnizorul de servicii media

încalcă din nou prevederile ce au stat la baza aplicării unei sancțiuni se aplică

amenda contravențională de la 5.000 RON la 100.000 RON, iar în ceea ce privește

încălcarea dispozițiilor Codului audiovizualului referitoare la dreptul la imagine

sau viață privată a persoanei, intimata-reclamantă nu era la prima abatere.

Înalta Curte apreciază

că folosirea unei măsuri coercitive trebuie să fie condiționată de respectarea principiului

proporționalității.

Prin menținerea amenzii,

instanța de fond a respectat tocmai acest principiu, date fiind circumstanțele legate

de gravitatea abaterii, așa cum au fost evidențiate mai sus.

Prin urmare, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite,

iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC A.T.G. SA împotriva sentinței civile nr. 3968 din 13 iunie 2012

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 29 noiembrie 2013.