ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7508/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta SC A.T.G. SA, a formulat contestație împotriva deciziei nr. 568 din 29 septembrie 2011 a Consiliului Național al Audiovizualului solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, în principal, să se dispună anularea deciziei și exonerarea reclamantei de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON, iar în subsidiar, să se constate că sancțiunea aplicată de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului este disproporționată față de gravitatea faptei reținute și să se dispună înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a somației publice. Prin sentința civilă nr. 3968 din 13 iunie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins contestația formulată de reclamanta SC A.T.G.

SA, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca nefondată. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că prin decizia nr. 568 din 29 septembrie 2011 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului s-a dispus, în temeiul art. 90 alin. (1) și art. 91 alin. (1) și alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, sancționarea radiodifuzorului SC A.T.G. SA, pentru postul de televiziune A., cu amendă în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 504/2002 precum și a celor ale art. 33 alin. (1) și (3), art. 34 alin. (2) și ale art. 43 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

În cuprinsul deciziei s-a reținut că în edițiile din 06, 09, 12, 15 și 16 ale emisiunii „A.D.” au fost difuzate, în mod repetat, anchete, dezbateri și imagini referitoare la aspecte ce țineau de viața privată a d-lui C.C. (suspect pentru săvârșirea infracțiunii de omor într-un dosar penal referitor la decesul soției acestuia) și a familiei acestuia, deși radiodifuzorul avea cunoștință de refuzul categoric al persoanei respective, încălcându-se prevederile art. 33 alin. (1) și (3) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual. S-a arătat că difuzarea unor informații referitoare la starea de sănătate a tatălui d-lui C.C. nu au absolut nici o justificare, nu servesc nici unui interes public, încălcând în mod grav dispozițiile legale din domeniul audiovizualului care reglementează protejarea dreptului la viață privată și de familie.

De asemenea, au fost prezentate imagini de la școala unde învață fiul d-lui C.C., atunci când acesta a mers cu fiul său la deschiderea anului școlar și a unor imagini de la înmormântarea tatălui acestuia, reținându-se că prin acestea s-a produs prejudicierea gravă a interesului superior al copilului și a dreptului la viață privată și de familie al persoanei. Încălcarea dispozițiilor prin art. 33 alin. (1) și (3), art. 34 alin. (2) și art. 43 alin. (1) din Codul audiovizualului, ce este sancționată de art. 91 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, constituie în același timp și o încălcare a art. 3 din Legea nr. 504/2002, ce este sancționată de art. 90 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 504/2002.

În aceste condiții, nu se poate reține în sarcina reclamantei decât săvârșirea unei singure contravenții, și anume contravenția prevăzută de art. 90 alin. (1) lit. h) care absoarbe în conținutul său și încălcările art. 33 alin. (1) și (3), art. 34 alin. (2) și art. 43 alin. (1) din Codul audiovizualului. De altfel, prin decizia contestată, reclamanta a fost sancționată cu o amendă de 10.000 RON, cuantum ce reprezintă minimul amenzii ce poate fi aplicată pentru contravenția prevăzută de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, de unde rezultă, că pârâtul a avut în vedere săvârșirea de către reclamant a unei singure contravenții, și anume cea prevăzută de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 504/2002.

Curtea de Apel a apreciat că, în mod întemeiat, pârâtul a reținut că reclamanta nu a respectat obligația prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, prin încălcarea dreptului la viață privată al d-lui C.C. și al familiei acestuia, drept ce este garantat de art. 26 din Constituția României. Curtea de Apel a mai reținut și că încălcarea dreptului la viață privată se produce prin simpla difuzare a unor aspecte ce țin de viața privată a unei persoane, cum este starea de sănătate a acesteia, nefiind necesară producerea unui prejudiciu de imagine, cum în mod neîntemeiat susține reclamanta. S-a mai reținut, că fapta reclamantei de a difuza informații referitoare la viața privată a d-lui C.C.

și a familiei acestuia cum sunt cele referitoare la starea de sănătate a tatălui d-lui C.C., la participarea acestuia la deschiderea anului școlar al fiului său și la înmormântarea tatălui său, constituie în același timp și încălcări ale obligațiilor prevăzute de art. 33 alin. (1) și (3) și art. 34 din Codul audiovizualului. De asemenea, instanța de fond a reținut și că din întreaga desfășurarea a edițiilor emisiunii „A.D.” din 06, 09, 12, 15 și 16 septembrie 2011, astfel cum sunt prezentate în raportul de monitorizare, rezultă că realizatorii emisiunii l-au prezentat pe d-l C.C. ca fiind autorul omorului soției sale, deși organele de poliție, prin chestorul V.V., șeful Poliției Capitalei susțineau, în interviul acordat, că d-l C.C.

este „suspectul principal”. Prin afișarea pe ecran a unor titluri precum „C. este ucigașul lui E.” sau „C. este cel care a ucis-o pe E.”, s-a indus publicului ideea că d-l C.C. este vinovat de uciderea soției sale. Nu poate fi reținută apărarea reclamantei, potrivit căreia în titlurile respective erau reluate declarațiile chestorului V.V., întrucât în cuprinsul interviului acesta spune clar că este vorba despre punctul său de vedere, și că d-l C.C. este suspectul principal. Este adevărat că la întrebarea reporterului „cam care ar fi autorul”, chestorul V.V. răspunde „este soțul dispărutei, adică C.C.”, dar acest răspuns nu trebuie prezentat trunchiat, fără a se ține seama de răspunsurile chestorului la întrebările anterioare, în care precizează clar că este vorba de punctul său de vedere și că d-l C.C.

este suspectul principal. De asemenea, realizatorii emisiunii nu au avut în vedere că declarația aparține unui reprezentant al Poliției, și se referă la o anchetă penală aflată în desfășurare, or Poliția nu este cea care stabilește vinovăția unei persoane, ci instanțele de judecată, în urma desfășurării unui proces penal și pronunțării unei decizii definitive.

Curtea de Apel a mai apreciat că în mod întemeiat s-a reținut, în sarcina reclamantei, și încălcarea obligației prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 referitoare la informarea obiectivă a publicului, prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și favorizarea liberei formări a opiniilor, precum și a celei prev. de art. 43 din Codul audiovizualului de a se evita să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părțile unor cauze aflate pe rol în justiție sau în curs de cercetare, prin comentariile și luările de poziție proprii sau ale invitaților, inclusiv ale avocaților părților.

În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, instanța de fond a reținut că pentru contravenția prevăzută de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, potrivit alin. (2) și (3) ale aceluiași articol, se poate aplica fie o amendă de la 10.000 la 200.000 RON, fie o somație publică de intrare în legalitate, însă se precizează expres, că această din urmă sancțiune se poate aplica doar în cazul în care „Consiliul decide că efectele unei fapte prevăzute la alin. (1) sunt minore”. Având în vedere că, în cazul de față, în care încălcarea dreptului la viață privată al d-lui C.C. s-a făcut pe parcursul unor mai multe ediții ale emisiunii și în condițiile în care se cunoștea refuzul acestuia de a fi prezentate informații din viața sa privată, instanța de fond a apreciat că efectele faptei reclamantei nu pot fi considerate minore, astfel încât să fie aplicată doar sancțiunea somației publice de intrare în legalitate, prevăzută la art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2002.

Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanta SC A.T.G. SA a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se invocă nulitatea deciziei de sancționare, în temeiul art. 10 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, apărare respinsă de instanța de fond. Recurenta consideră că din analiza textului de lege mai sus enunțat, rezultă că autoritatea care constată săvârșirea mai multor contravenții și aplică sancțiuni pentru acestea are obligația de a individualiza sancțiunea aplicată pentru fiecare dintre contravențiile săvârșite. Totodată îi revine obligația de a individualiza potrivit algoritmului reglementat de lege sancțiunea finală care este aplicată.

Este indubitabil că prin decizia contestată, intimatul-pârât a stabilit în sarcina reclamantei săvârșirea mai multor contravenții. În acest sens sunt invocate patru articole de lege care reprezintă temei pentru contravenții diferite. Totodată, s-a invocat că abaterile de la normele legale au avut loc în mai multe situații, la date diferite, fiind nominalizate expres următoarele zile: 19 septembrie 2011, 08 septembrie 2011, 30 august 2011, 21 noiembrie 2011, 20 septembrie 2011 și 21 septembrie 2011. Faptul ca abaterile de la normele legale reglementate de Legea nr. 504/2002 și decizia nr. 220/2011 reprezintă contravenții, reiese indubitabil din înseși articolele din cadrul acestor acte normative, care reglementează natura faptelor (contravenții) și sancționarea lor.

Instanța de fond a motivat respingerea apărării prin invocarea unei presupuse existente a unei singure contravenții, reținute de Consiliul Național al Audiovizualului și sancționată de acesta, respectiv cea reglementată de art. 90 alin. (1) lit. h) în conținutul căreia s-ar contopi și încălcările art. 33 alin. (1) și (3), art. 34 alin. (2) și art. 43 alin. (1) din Codul audiovizualului. Recurenta consideră că susținerea instanței de fond este neîntemeiată, dat fiind că în materia răspunderii contravenționale, instituția contopirii conținutului faptei (expres reglementată în dreptul penal), nu este reglementată. Raportat la pretinsele abateri contravenționale, recurenta consideră că soluția este rezultatul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor legale.

Instanța a considerat că refuzul d-lui C. de a da declarații reprezintă un element care determină transformarea subiectului anchetei jurnalistice dintr-unul public, într-unul privat. Or, simplul refuz al persoanei de a da declarații nu poate împiedica difuzarea de informații sau de imagini. Recurenta mai precizează că difuzarea unor informații cu privire la faptul ca tatăl d-lui C. este bolnav nu reprezintă o încălcare a dreptului la imagine, onoare sau reputație, însă instanța de fond în mod greșit a susținut că prin difuzarea acestor informații a fost încălcat dreptul la viața privată. Potrivit mențiunilor exprese din cadrul deciziei contestate, Consiliul Național al Audiovizualului a invocat că în acest caz ne aflăm în situația încălcării dreptului la imagine, nu a celui la viață privată.

În ceea ce privește difuzarea imaginilor de la înmormântarea tatălui d-lui Cioaca, recurenta precizează că acesta este un eveniment public, la care accesul nu a fost în niciun fel restricționat. De asemenea, se arată că difuzarea unor imagini de la școala unde învață fiul domnului C.C., atunci când acesta a mers cu fiul său la deschiderea anului școlar, nu reprezintă o încălcare a normei legale.

Deși printre temeiurile de drept ale deciziei, pârâtul nu enumeră și textele care reglementează protecția minorilor în cadrul programelor audiovizuale, totuși Consiliul Național al Audiovizualului invocă în cadrul deciziei că s-a realizat o „prejudiciere gravă a interesului superior al copilului”, susținere care este nu doar netemeinică, dar și făcută cu rea-credință, în condițiile în care nu se indică de ce difuzarea unor imagini de la deschiderea anului școlar (eveniment public) reprezintă un act prejudiciator, conform obligațiilor stabilite de Titlul II - Protecția minorilor din decizia nr. 220/2011. Recurenta mai precizează că titlurile afișate s-au limitat la a relua citate din declarațiile șefului Poliției Capitalei, chestorul V.V., iar reluarea unor părți din declarații s-a realizat prin indicarea persoanei care a făcut acea declarație, publicului făcându-i-se astfel cunoscut faptul că opinia aparține anchetatorilor.

În condițiile în care șeful Poliției s-a exprimat în mod tranșant că autorul omorului „este soțul dispărutei”, adică C.C., recurenta consideră că avea dreptul să difuzeze ca atare citatul, nealterându-l de maniera pretinsă de Consiliul Național al Audiovizualului și girată de instanța de fond. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește motivul de recurs privind nulitatea deciziei de sancționare pe motiv că deși ar fi fost reținute mai multe contravenții, autoritatea nu a procedat la o individualizare a sancțiunii pentru fiecare dintre acestea, Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a considerat că susținerea recurentei-reclamante privind neindividualizarea sancțiunii pentru fiecare dintre cele două contravenții reținute este neîntemeiată, întrucât aceasta a fost sancționată pentru săvârșirea unei singure contravenții, și anume cea prevăzută la art. 90 alin. (1) lit. h), respectiv încălcarea dispozițiilor art. 3 din Legea audiovizualului, care absoarbe în conținutul său și încălcările dispozițiilor din Codul audiovizualului.

Instanța de fond a apreciat că interdicțiile stabilite de dispozițiile Codului audiovizualului, a căror încălcare a fost reținută în sarcina recurentei-reclamante, reprezintă aplicații particulare ale obligației stabilite cu caracter general în art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului în sarcina radiodifuzorilor de a asigura informarea publicului cu respectarea libertăților și drepturilor fundamentale ale omului. Pornind de la acest considerent, ținând cont că amenda aplicată reprezintă cuantumul minim de 10.000 RON prevăzut de lege pentru încălcarea dispozițiilor art. 3, instanța de fond a concluzionat că intimatul-pârât a avut în vedere săvârșirea de către recurenta-reclamantă a unei singure contravenții.

În scopul protejării dreptului persoanei la imagine și a dreptului publicului la o informare corectă, Codul audiovizualului, adoptat de Consiliul Național al Audiovizualului, în calitatea sa de garant al interesului public, autoritate de reglementare în domeniu, a detaliat și a delimitat cadrul în care poate să acționeze libertatea de exprimare a ideilor și libertatea de comunicare a informațiilor, pentru ca acestea să nu dobândească caracter vătămător pentru interesele legale ale cetățenilor. Instanța de control judiciar apreciază că și motivul de recurs potrivit căruia în mod netemeinic instanța a considerat că prin emisiunile difuzate a fost încălcat dreptul la viața privată, este nefondat și nu poate fi primit.

Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut că în atenția publicului nu au fost aduse numai informații și dezbateri referitoare la ancheta penală în care suspect era d-l C., ci și subiecte precum cele exemplificate chiar în actul contestat, care contrazic în mod evident susținerile recurentei-reclamante, care exced aspectelor în legătură cu dosarul penal. Alături de aceste aspecte referitoare la viața privată a persoanei, care nu aveau nicio legătură cu ancheta penală, instanța de fond a reținut și aspectul referitor la refuzul persoanei de a da declarații și de a permite prezentarea unor informații referitoare la viața sa privată.

În ceea ce privește considerația recurentei-reclamante, potrivit căreia instanța de fond nu a arătat temeiul legal pentru susținerea potrivit căreia difuzarea informațiilor referitoare la participarea unei persoane la înmormântarea tatălui nu ar constitui un aspect ce ține de viața privată a persoanei, Înalta Curte constată că în considerentele sentinței recurate se arată în mod clar și fără echivoc dispozițiile legale la care s-a raportat instanța.

În ceea ce privește cel de al treilea motiv de recurs, respectiv că difuzarea unor imagini de la școala unde învață fiul d-l C. nu reprezintă o încălcare a normei legale, aceeași situație fiind aplicabilă și difuzării imaginilor de la înmormântarea tatălui d-lui C., acestea fiind, în opinia recurentei-reclamante „evenimente publice”, „la care accesul nu a fost în niciun fel restricționat”, Înalta Curte constată că un interes public nu este dovedit și că programul transmis de recurenta-reclamantă a încălcat în mod clar dispozițiile legale care interzic difuzarea unor subiecte privind viața privată și de familie a persoanei fără acordul acesteia.

De asemenea, instanța de control judiciar constată că instanța de fond a reținut în mod corect că apărările recurentei-reclamante privind netemeinicia aspectului referitor la prejudicierea gravă a interesului copilului nu au relevanță în cauză, atât timp cât sancționarea acesteia nu s-a făcut în temeiul dispozițiilor legale referitoare la protecția minorilor. Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu poate susține că nu are nicio răspundere, sau că este exonerată de obligațiile sale legale, întrucât nu a făcut altceva decât să „difuzeze ca atare citatul”.

Potrivit art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului, radiodifuzorului, ca deținător al mijlocului de difuzare, îi revine întreaga responsabilitate asupra conținutului programelor difuzate, fiind lipsit de relevanță faptul că programele sunt preluate de la un alt difuzor, sunt opere cinematografice, ori programe proprii, sursa acestora ori sursa informațiilor prezentate neconstituind un motiv care să-l exonereze de răspundere și să-l scutească de respectarea obligațiilor legale, fiind lipsit de relevanță faptul că afirmațiile sunt citate sau nu ca atare, întrucât difuzarea acestora către public se supune responsabilităților stabilite de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 43 alin. (1) din Codul audiovizualului, a căror încălcare a fost, de asemenea, reținută în sarcina recurentei-reclamante, radiodifuzorii trebuie să evite să aducă atingere dreptului la un proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părțile unor cauze aflate pe rol în justiție sau în curs de cercetare, prin comentariile și luările de poziție proprii sau ale invitaților, inclusiv ale avocaților părților. Având în vedere aceste aspecte, instanța de fond a apreciat că în mod întemeiat s-a reținut în sarcina recurentei-reclamante încălcarea dispozițiilor re fe ritoare la informarea corectă a publicului, precum și a celor referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Deși libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, este unanim admis că exercițiul acestei libertăți comportă îndatoriri și responsabilități specifice în cazul jurnaliștilor și radiodifuzorilor, aceștia având obligațiile generale de a relata obiectiv și echilibrat faptele și activitățile de interes public, de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului și de a nu aduce atingere, prin programele audiovizuale, dezvoltării mentale și morale a copiilor. Atât Curtea Constituțională a României, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că între exercițiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, și protecția intereselor sociale și ale drepturilor individuale ce aparțin altor persoane, pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertății de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice.

S-a stabilit, de asemenea, că orice drept fundamental, consacrat ca atare de norme juridice interne sau internaționale, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună credință, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor și intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept. În esență, amenda s-a aplicat pentru difuzarea de imagini și informații privind starea de sănătate a tatălui d-lui C.C., acesta din urmă fiind suspect de omor, de la deschiderea anului școlar când suspectul a mers cu fiul său la școală. Aceste aspecte nu fac parte din categoria informațiilor de interes social general și nu conțin informații sau idei, opinii privind subiecte de ordin general.

Astfel, tatăl suspectului C.C. nu făcea parte din categoria persoanelor care să intereseze opinia publică, cum era suspectul respectiv, ale cărui fapte puteau interesa opinia publică. În consecință, ingerința în viața unei persoane, care nu prezenta interes public, și fără acceptul acesteia sau al familiei, a fost corect sancționată de Consiliul Național al Audiovizualului. Cu privire la solicitarea recurentei-reclamante de a dispune înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a somației publice, Înalta Curte apreciază că intimatul-pârât a ținut cont de gravitatea faptelor și de efectele acestora, de sancțiunile primite anterior, de intervalul orar de difuzare a emisiunilor ce au făcut obiectul sancțiunii, precum și de faptul că recurenta-reclamantă nu este la prima abatere în ceea ce privește încălcarea normelor privind protecția minorilor, a vieții private și de familie și a dreptului la propria imagine în cadrul serviciilor de programe.

Potrivit art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute în prezenta lege se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an. Încălcarea dispozițiilor art. 3 din Legea audiovizualului, faptă pentru care a fost sancționată recurenta-reclamantă, se sancționează, conform dispozițiilor art. 90 din Legea audiovizualului, cu amendă de la 10.000 RON la 200.000 RON. Dispozițiile art. 91 alin. (3) din Legea audiovizualului prevăd că dacă furnizorul de servicii media încalcă din nou prevederile ce au stat la baza aplicării unei sancțiuni se aplică amenda contravențională de la 5.000 RON la 100.000 RON, iar în ceea ce privește încălcarea dispozițiilor Codului audiovizualului referitoare la dreptul la imagine sau viață privată a persoanei, intimata-reclamantă nu era la prima abatere.

Înalta Curte apreciază că folosirea unei măsuri coercitive trebuie să fie condiționată de respectarea principiului proporționalității. Prin menținerea amenzii, instanța de fond a respectat tocmai acest principiu, date fiind circumstanțele legate de gravitatea abaterii, așa cum au fost evidențiate mai sus. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.T.G. SA împotriva sentinței civile nr. 3968 din 13 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2013.