ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1629/2015

A supra recursului de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 94/ A din data de 07 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, în majoritate, a respins, ca nefundat, apelul formulat de apelanta-reclamantă V.E. împotriva sentinței civile nr. 988 din 09 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Ilfov în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC F.R. SA. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, la data de 19 iulie 2012, reclamanta V.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC F.R.

SA pronunțarea unei hotărârii prin care să se dispună: recunoașterea dreptului său de a autoriza utilizarea înregistrării propriei prestației; constarea încălcării de către societatea pârâtă a drepturilor sale conexe dreptului de autor privitoare la înregistrarea prestației sale; obligarea pârâtei la plata sumei de 700 de euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. la data plății, reprezentând renumerația cuvenită pentru înregistrarea unui mesaj cu vocea sa; obligarea pârâtei la plata sumei de 2000 de euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plății, reprezentând renumerația cuvenită pentru utilizarea înregistrării pe o perioadă de 1 an de zile; obligarea pârâtei la plata sumei de 8.100 de euro, echivalent în lei, la cursul B.N.R.

din data plății, reprezentând despăgubiri pentru încălcarea drepturilor conexe prin utilizarea fără drept a înregistrării ce conține vocea sa. Prin sentința civilă nr. 988 din 09 octombrie 2012, Tribunalul Ilfov, secția civilă, a respins cererea ca neîntemeiată și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, reținând următoarea situație de fapt și de drept: În cursul anului 2011, reclamantei, în calitate de prezentator de televiziune, i s-au luat probe de voce care urmau să fie utilizate de societatea pârâtă pentru robotul telefonic al acesteia. În acest scop, la începutul anului 2011, reclamanta a fost contactată de către martorul A.I.V. care a realizat probele de voce, iar ulterior agenția de relații publice a societății pârâte a comunicat faptul că aceste probe nu au fost acceptate, prețul solicitat pentru serviciile prestate fiind prea mare.

Această situație de fapt reiese din susținerile părților, precum și din declarația martorului audiat în cauză. Aspectul în privința căruia susținerile părților din cauză sunt contradictorii este acela dacă probele de voce au fost utilizate de către societatea pârâtă pentru robotul telefonic al acesteia, iar din materialul probator administrat în cauză nu reiese că acest lucru s-ar fi întâmplat. Martorul audiat a declarat că are cunoștință de faptul că vocea reclamantei s-a aflat pe robotul telefonic al pârâtei timp de 7–10 zile, din discuțiile telefonice avute cu reclamanta. Același martor a arătat că studioul unde activează a realizat ulterior o înregistrare a vocii unei alte persoane, pe nume A. și presupune faptul că la început pe robotul telefonic a apărut vocea A., apoi a reclamantei și din nou a A., precum și că a fost vorba de o încurcătură.

Prin urmare, s-a constatat că martorul audiat nu are cunoștință direct despre cele relatate, ci numai din cele ce i s-au adus la cunoștință de către reclamantă, precum și din ceea ce el presupune. Or, o trăsătură specifică mărturiei este cunoașterea personală de către martor a faptelor litigioase pe care le relatează. Nici conținutul corespondenței electronice purtată între părți și depusă la dosarul cauzei nu a fost de natură să conducă instanța la o concluzie contrară. Din cuprinsul acesteia reiese faptul că între părți au existat discuții în ceea ce privește cuantumul onorariului ce urma a fi încasat de către reclamantă pentru utilizarea vocii sale, precum și faptul că reclamanta invocă săvârșirea de către societatea pârâtă a unei ilegalități constând în încălcarea drepturilor sale de autor, dar nu rezultă că reprezentantul societății pârâte ar fi recunoscut săvârșirea unei asemenea fapte.

În drept, potrivit prevederilor art. 94 din Legea nr. 8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe, sunt recunoscuți și protejați, ca titulari de drepturi conexe dreptului de autor, artiștii interpreți sau executanți, pentru propriile interpretări ori execuții, producătorii de înregistrări sonore și producătorii de înregistrări audiovizuale, pentru propriile înregistrări, și organismele de radiodifuziune și de televiziune, pentru propriile emisiuni și servicii de programe. De asemenea, art. 98 alin. (1) lit. a) și b) din același act normativ, prevede faptul că artistul interpret sau executant are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori de a interzice fixarea interpretării sau a execuției sale precum și reproducerea interpretării sau a execuției fixate.

Primul capăt al cererii de chemare în judecată are ca obiect recunoașterea dreptului reclamantei de a autoriza utilizarea înregistrării prestației sale. Acest drept îi este conferit reclamantei prin textele de lege enunțate mai sus și nu este necesar a fi recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, care poate doar să constate încălcarea acestui drept precum și obligarea persoanei care a încălcat acest drept la plata remunerației cuvenite precum și a eventualelor despăgubiri. Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 98 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 8/1996, acest capăt al cererii a fost respins ca neîntemeiat. Prin capetele al doilea și al treilea al cererii de chemare în judecată se solicită constatarea încălcării de către societatea pârâtă a drepturilor conexe dreptului de autor privitoare la înregistrarea prestației reclamantei, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 700 de euro, reprezentând remunerația cuvenită pentru această înregistrare.

Din materialul probator administrat în cauză nu a reieșit faptul că societatea pârâtă ar fi încălcat acest drept. Astfel, reclamanta a fost de acord cu înregistrarea vocii sale, prezentându-se în acest scop în studioul unde martorul audiat în cauză activează pentru a i se lua probe de voce. Nimic nu o împiedica pe reclamantă să solicite încheierea în prealabil a unui contract în care să fie prevăzută remunerația convenită pentru această înregistrare. Nu reiese din materialul probator faptul că părțile ar fi convenit plata unui onorariu de 700 de euro pentru efectuarea acestei înregistrări. Prin urmare, se impunea respingerea ca neîntemeiat și a acestui capăt al cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește capetele al patrulea și al cincilea ale cererii de chemare în judecată, întrucât din materialul probator administrat în cauză nu a reieșit faptul că societatea pârâtă ar fi utilizat vocea reclamantei pe robotul său telefonic, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 se impune a fi respinse, ca neîntemeiate, solicitările acesteia de obligare la plata remunerației și a despăgubirii pentru utilizarea fără drept a acestei înregistrări. Având în vedere principiul disponibilității care guvernează procesul civil, s-a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată. Apelul declarat de reclamantă este nefondat. Apelanta-reclamantă E.V. susține în motivarea apelului declarat că prin probele administrate a dovedit faptul că intimata-pârâtă SC F.R.

SA a utilizat înregistrarea ce conține vocea sa. Respingerea eronată a instanței de fond a cererii reclamantei de suplimentare a probei testimoniale nu reprezintă o critică fundamentată în drept în condițiile în care cererea a fost formulată doar în raport cu apărările pârâtei invocate în întâmpinare, care însă a fost respinsă ca tardiv formulată, conform art. 114 1 C. proc. civ., și,ca urmare, cererea este tardivă,fiind formulată cu depășirea termenului prevăzut de art. 112 și 132 C. proc. civ. Nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., respectiv administrarea probei ar reieși din dezbateri, astfel că tardivitatea depunerii întâmpinării nu poate fi invocată ca temei al suplimentării probei testimoniale de către reclamantă.

S-a susținut că dintr-o eroare de redactare a declarației de martor nu s-ar fi consemnat la fond că martorul A.I. ar fi ascultat în mod direct înregistrarea cu vocea apelantei, după ce a sunat la serviciul de relații cu clienții ai pârâtei. Martorul audiat avea posibilitatea ca după ce a luat cunoștință de cuprinsul declarației să facă eventuale precizări,adăugiri, în sensul celor susținute de către apelantă,urmând să semneze propria depoziție doar la finalul acesteia, situație care nu rezultă însă din dosar, fiind exclusă o eroare de consemnare cum pretinde apelanta-reclamantă. Faptul că în cadrul corespondenței electronice dintre părți reprezentantul pârâtei nu a recunoscut expres încălcarea drepturilor conexe dreptului de autor al reclamantei prin utilizarea înregistrării constituie încă o dovadă că utilizarea înregistrării nu a existat.

Nu s-a făcut dovada că proba a fost utilizată efectiv,fie că proba reprezintă sau nu o operă în sensul Legii nr. 8/1996, nefiind concretizate negocierile cu reclamanta. Pe de altă parte, din declarația martorului A., nu reiese că pârâta ar fi folosit în mod voit înregistrarea cu vocea reclamantei. Semnificativ este că în corespondența invocată de către reclamantă cu pârâta nu se face referire, în mod direct, la o eventuală utilizare a înregistrărilor ce conțin vocea reclamantei, ci numai la condițiile financiare solicitate de către reclamantă. În același sens, chiar reclamanta recunoaște prin acțiune că în industria artistică este un fapt cunoscut ca interpretul să nu solicite remunerație pentru probe.

Totodată, din probele administrate în cauză nu rezultă că pârâta și-ar fi asumat utilizarea nelegală a înregistrării ce conține vocea reclamantei. De altfel, din petitul acțiunii reiese că însăși reclamanta nu invocă o utilizare nelegală a înregistrării unui mesaj ce conține vocea sa, ci aspecte legate de pretențiile financiare vizând o eventuală colaborare și pretenții financiare vizând înregistrarea probei vocale și constatarea încălcării de către intimata-pârâtă a drepturilor conexe dreptului de autor al reclamantei. Cu privire la critica din apel, relativ la încălcarea drepturilor conexe dreptului de autor ale reclamantei, rezultă din probele administrate inexistența vreunui contract între părți sau terți, în contextul în care reclamantei îi revenea sarcina probei și anume obligația de a dovedi existența unei utilizări neautorizate a vocii sale de către pârâtă.

În consecință, în raport de argumentele enunțate anterior, sumele solicitate de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată privind remunerația cuvenită efectuării înregistrării și, respectiv, despăgubiri pentru utilizarea fără drept a înregistrării, sunt neîntemeiate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta V.E., solicitând, în principal, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., admiterea recursului și soluționarea cauzei, iar, în subsidiar, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. 1. Decizia nu conține si opinia separată a președintelui completului de judecată. 2. Prin probele administrate a dovedit dreptul asupra înregistrării și faptul că intimata-pârâtă SC F.R.

SA a utilizat înregistrarea ce conține vocea sa. Sub primul aspect, Instanța de fond a susținut că recurenta a fost de acord cu înregistrarea vocii sale și că nimic nu a împiedicat-o să încheie un contract care să prevadă remunerația pentru această înregistrare. Nu contează faptul că apelanta a fost de acord cu înregistrarea prestației deoarece este nevoie de o autorizare din partea reclamantei pentru ca intimata să poată utiliza această înregistrare și de un contract de cesiune de drepturi conexe dreptului de autor. Un contract de cesiune între cele două părți nu a fost încheiat pentru că intimata a refuzat încheierea unui asemenea contract în condițiile impuse de recurentă. Dacă intimata nu era de acord cu condițiile impuse de recurentă, nu ar fi trebuit să utilizeze înregistrarea.

Se susține că „chiar reclamanta recunoaște prin acțiune că în industria artistică este un fapt cunoscut ca interpretul să nu solicite remunerație pentru probe”, preluând doar o parte a unei afirmații din cadrul acțiunii și a motivelor de apel, întrucât continuarea respectivei afirmații era că „decât în cazul în care se vor folosi respectivele probe”. Ceea ce a vrut să arate este faptul că inițial interpreții nu sunt plătiți pentru probe, dar că, în situația în care acele probe vor fi utilizate, aceștia vor fi plătiți atât pentru probe (înregistrarea vocii) cât și pentru utilizarea înregistrării pentru o anumită perioadă de timp, utilizare ce se realizează în baza unui contract de cesiune de drepturi conexe dreptului de autor.

În ceea ce privește utilizarea înregistrării, Prima instanță a reținut în sentință că martorul audiat, domnul A.I., nu a avut cunoștință direct despre cele relatate. Acest aspect rezultă dintr-o eroare de redactare a declarației de martor, prin neconsemnarea precizării acestuia că după ce a fost anunțat de apelanta E.V. de utilizarea de către intimată a înregistrării cu vocea acesteia a sunat la serviciul de relații cu clienții al intimatei și a putut asculta în mod direct înregistrarea cu vocea apelantei. Cu toate acestea, din toată declarația martorului rezultă că intimata a folosit înregistrarea ce conținea prestația recurentei la serviciul de relații cu clienții, acesta susținând că a sunat la serviciul de relații cu clienții al intimatei și a putut auzi înregistrarea cu vocea recurentei, precizând chiar și numele persoanei (V.) care a sunat în interes personal la serviciul de relații cu clienții al intimatei și care a aflat că intimata folosea înregistrarea.

Mai mult, a fost depus la dosarul cauzei un CD ce conține înregistrarea prestației apelantei care a fost utilizată de către intimată, realizată cu telefonul mobil în momentul în care recurenta a sunat la serviciul de relații cu clienții al intimatei, din care se poate observa că la sfârșitul mesajului ce conține vocea recurentei se aude o voce care răspunde, fiind vorba de vocea operatorului care preia apelurile. Dacă instanța de fond avea un dubiu cu privire la utilizarea înregistrării, avea posibilitatea să audieze martorul V.P. prezent la ultimul termen de judecată, potrivit art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât nu ar fi condus la amânarea judecării cauzei. Se mai susține că „din petitul acțiunii reiese că însăși reclamanta nu invocă o utilizare nelegală a înregistrării unui mesaj ce conține vocea sa, ci aspecte legate de pretențiile financiare”.

Această motivare nu poate fi reținută deoarece toate argumentele din cererea de chemare în judecată au la baza faptul că intimata a utilizat în mod nelegal înregistrarea, fără a deține drepturile patrimoniale ale recurentei. Pentru ca o persoana, fizică sau juridică, să poată utiliza o operă este necesară încheierea unui contract de cesiune de drepturi de proprietate intelectuală, după caz drepturi conexe și/sau drepturi de autor, iar în lipsa unui asemenea contract de cesiune orice utilizare devine nelegală pentru că sunt încălcate drepturile patrimoniale exclusive ale autorului, interpretului sau producătorului, după caz. În situația în speță recurenta deține drepturi patrimoniale conexe dreptului de autor, precum și drepturi morale.

Deși nu am făcut referire în cadrul cererii de chemare în judecată la drepturile morale ale recurentei, consideră că și dreptul prevăzut la art. 96 lit. a) din Legea 8/1996 a fost încălcat de către intimată. Intimata nu a probat în niciun fel existența unui asemenea contract de cesiune, rezultând că utilizarea înregistrării s-a făcut cu încălcarea normelor prevăzute de Legea nr. 8/1996. A arătat prin cererea de chemare în judecată că înregistrarea reprezintă o prestație artistică, iar recurenta este titulara drepturilor patrimoniale conexe dreptului de autor în temeiul art. 94, 95 și 98 din Legea nr. 8/1996, iar din art. 103 alin. (1) din lege rezultă că interpretarea este protejată independent de orice criteriu de originalitate și valoare a operei interpretate, iar dreptul de protecție se naște din primul moment al fixării sunetelor.

Așa cum a arătat și în cererea de chemare în judecată, într-o cauză similară ce a făcut obiectul dosarului nr. 34964/3/2007 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a statuat că acest tip de interpretare intră sub incidența Legii nr. 8/1996. În acest dosar s-a solicitat plata de despăgubiri pentru utilizarea fără drept a înregistrării ce conținea prestația reclamantei, actriță, ce a participat la o probă de voce pentru semnalistică stații metrou. Înalta Curte a reținut că o înregistrare sonoră este protejată independent de orice criteriu de originalitate sau valoare și, în consecință, reclamanta este titulara unor drepturi conexe dreptului de autor cu privire la această interpretare.

Într-adevăr, reprezentantul intimatei, domnul C.B., nu a recunoscut în mod expres o încălcare prin utilizarea înregistrării, dar acesta ar fi susținut măcar într-unul din numeroasele mailuri transmise recurentei că cele susținute de ea sunt neadevărate dacă utilizarea înregistrării nu ar fi existat. Or, nu face acest lucru, ci încearcă să rezolve această problemă, propunându-i recurentei diverse sume de bani pentru o colaborare. 3. Casarea hotărârii apelate si trimiterea cauzei spre rejudecare se impun în temeiul art. 312 alin. (3), întrucât instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului și este necesară administrarea de probe noi, respectiv audierea martorului de la fond, A.I., și a cel puțin încă un martor pentru a dovedi utilizarea de către intimată a înregistrării.

Instanța de fond a respins în mod greșit solicitarea recurentei de suplimentare a probei testimoniale, apreciind că această propunere este tardivă, însă motivul pentru care a făcut solicitarea în ceea ce îl privește pe V.P., care era prezent la termenul de judecată din data de 02 octombrie 2012, a fost determinat de apărările intimatei din întâmpinarea depusă tardiv, de care nu a avut cunoștință la termenul din data de 04 septembrie 2012 și prin care intimata susținea că nu a folosit înregistrarea. Audierea acestuia nu ar fi condus la amânarea cauzei, fiind prezent la termenul de judecată. Art. 112 C. proc. civ., se referă la cererea de chemare în judecată și la cuprinsul acesteia, iar din cererea de chemare în judecată rezultă că a solicitat proba cu martori, amintind și de V.P.

Art. 132 trebuie coroborat cu art. 138 alin. (1) pct. 2 și 3 C. proc. civ., care prevăd că dovezile care nu au fost cerute în condițiile art. 112, 115 și 132, pot fi invocate atunci când nevoia dovezii ar reieși din dezbateri și partea nu o putea prevedea și când administrarea dovezii nu pricinuiește amânarea judecății. Nevoia suplimentării probatoriului cu audierea a încă unui martor a reieșit din dezbateri, atâta timp cât prima instanță nu a fost convinsă de faptul că intimata a utilizat înregistrarea ce conține vocea recurentei. Deși în fața instanței de apel a solicitat reaudierea martorului A.I. și audierea a încă 2 martori pentru a dovedi că intimata a utilizat înregistrarea ce conține vocea recurentei, instanța a respins aceasta probă ca fiind nepertinentă și neconcludentă, fără a motiva în niciun fel respingerea acestor probe.

În temeiul art. 292 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., instanța de apel avea posibilitatea și obligația să administreze (și să admită) probele care rezultă din dezbateri, respectiv audierea martorilor sau cel puțin reaudierea martorului de la fond, atâta timp cât a arătat deficiențele de consemnare a declarației acestuia. Pârâta intimată a formulat întâmpinare prin care, pe lângă excepția nulității recursului, la care nu s-a mai insistat față de datele relevate de actele dosarului, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A arătat că, date fiind dispozițiile art. 95 din Legea nr. 8/1996, textele la care face referire reclamanta că le-ar fi citit nu pot fi calificate ca o „operă” în sensul art. 7 din lege, motiv pentru care nu pot da naștere unor drepturi conexe drepturilor de autor, precum și că, așa cum s-a constatat în cauză, nu a fost dovedită utilizarea probei pe robotul său telefonic, neregăsindu-se astfel elementele răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, în limitele arătate în cele ce urmează: 1. Neredactarea opiniei separate nu afectează valabilitatea deciziei de apel, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece prin opinia majoritară a membrilor completului de judecată s-a soluționat dosarul, aceasta fiind supusă cenzurii în recurs, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. 2. Deși instanța de apel a concluzionat că nu s-a făcut dovada că proba a fost utilizată efectiv, a reținut și că nu s-a făcut dovada că proba reprezintă sau nu o operă în sensul Legii nr. 8/1996, nefiind concretizate negocierile dintre părți, prin existența unui contract, încălcând astfel art. 287 și art. 295 alin. 1 C. proc.

civ., ceea ce atrage incidența în cauză a art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Potrivit art. 295 alin. (1) prima teză C. proc. civ., instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță - ceea ce înseamnă că l imitele de judecată au fost fixate de motivele din cererea formulată de reclamantă,conform art. 287 C. proc. civ., la care nici nu s-a formulat întâmpinare, și care trebuie să vizeze sentința primei instanțe. Or, prin sentința primei instanțe s-a confirmat calitatea reclamantei de titular de drepturi conexe, conferite de Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, generate de înregistrarea sonoră necontestat a fi făcută, reținându-se totodată că nu s-a făcut dovada că societatea pârâtă ar fi utilizat vocea pe robotul său telefonic, pentru ca drepturile să fie revendicate în contradictoriu cu aceasta.

Concluzia primei instanțe în susținerea sentinței, pe lângă referirea la nedovedirea că societatea pârâtă ar fi utilizat vocea reclamantei pe robotul său telefonic, conține trimiterea la dispozițiile art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care prevede că titularii drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Pe de altă parte, ipoteza motivelor de ordine publică, ce ar putea fi invocate și din oficiu, așa cum prevede art. 295 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., nu se regăsește în actele dosarului.

În acest context nu se mai impune analiza criticilor de recurs și a apărărilor formulate prin întâmpinare, ce vizează aspecte ce exced limitelor de judecată în fața instanței de apel și, implicit, controlului judiciar pe calea recursului.

3. Concluzia instanței de apel (în limitele în care se impunea cenzurarea sentinței, astfel cum aceasta a fost justificată) este și contradictorie cu considerentele prin care s-a reținut că: din declarația martorului audiat în fața primei instanțe nu reiese că pârâta a folosit în mod voit înregistrarea cu vocea reclamantei; din probele administrate în cauză nu rezultă că pârâta și-ar fi asumat utilizarea nelegal, iar din petitul acțiunii rezultă că reclamanta nu invocă o utilizare nelegală a înregistrării unui mesaj ce conține vocea sa, ci aspecte legate de pretențiile financiare vizând o eventuală colaborare și pretenții financiare vizând înregistrarea probei vocale și constatarea încălcării de către intimata-pârâtă a drepturilor conexe dreptului de autor al reclamantei.

Această constatare atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sancțiunea fiind înlăturarea considerentelor ce le exced pe cele ce vizează drepturile revendicate relativ la înregistrare și utilizarea înregistrării de către pârâta intimată, controlul judiciar vizându-le numai pe acestea din urmă. 4. Argumentele pentru care instanța de apel a apreciat ca fiind nefondat motivul de apel prin care s-a criticat respingerea cererii de suplimentare a probatoriului, relativ la întâmpinarea formulată de către pârâta intimata, au fost confirmate prin cererea de recurs de către reclamanta recurentă, fără a se formula critici de nelegalitate, așa cum impune art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., care fixează limitele controlului judiciar în fața instanței de recurs. În ceea ce privește greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 138 C. proc. civ., care prevede că dovezile care nu au fost cerute în condițiile art. 112, 115 și art. 132 mai pot fi invocate atunci când nevoia dovezii ar reieși din dezbateri și partea nu o putea prevedea (pct. 2) și când administrarea dovezii nu pricinuiește amânarea judecății (pct. 3), instanța de apel a reținut în mod corect că nu erau aplicabile în speță la momentul solicitării suplimentării probatoriului. Nu se putea pune problema ca suplimentarea probatoriului să rezulte din dezbateri, potrivit pct. 2 al art. 138 C. proc. civ., atât timp cât această cerere a fost formulată anterior administrării probatoriului încuviințat în cauză.

Numai ca o consecință a dezbaterilor s-ar putea discuta necesitatea suplimentării probatoriului, așa cum prevede și norma procedurală. Cealaltă ipoteză vizată, prevăzută de alin. (3) al aceluiași articol, nu putea fi reținută, deși era prezent în sală martorul a cărui audiere s-a solicitat în supliment, în condițiile în care teza probatorie a fost justificată tot pe combaterea apărărilor din întâmpinarea formulată în cauză, reținută a fi tardivă de către prima instanță. Problema probatoriului s-a pus și în fața instanței de apel când, prin încheierea din 9 aprilie 2013, cererea de reaudiere a martorului audiat în fața primei instanțe a fost respinsă cu motivarea că împrejurarea folosirii vocii ce se pretinde a fi dovedită nu a fost contestată, iar audierea a doi martori noi a fost respinsă pe considerentul că nu este utilă și concludentă audierea acestora.

La reinterarea solicitării de către reclamanta apelantă la următorul termen, cu motivarea că în încheierea anterioară s-a consemnat că respingerea acestei probe se datorează faptului că nu se contestă folosirea înregistrării, instanța de apel a arătat că nu s-a consemnat în încheiere întocmai cum s-a motivat, în sensul că împrejurările pe care partea înțelege să le dovedească se pot face și prin alte modalități. Nu se justifică astfel critica de recurs privind nemotivarea respingerii probatoriului, din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., chiar și nepertinența și neconcludența unei probe (ca o justificare a respingerii) neputând susține critica în condițiile în care partea era asistată de avocat.

Nu se pune problema încălcării art. 292 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., reclamată prin cererea de recurs, atât timp cât proba cu martori a fost respinsă pe considerentul arătat și s-a încuviințat, în acest sens, o altă probă. Deși instanța de apel a arătat, rectificând practic încheierea de încuviințare a probatoriului, că respingerea proba cu martori se justifică pe faptul că împrejurările pe care partea înțelege să le dovedească se pot dovedi și prin alte modalități, iar în cauză încuviințase proba solicitată de reclamantă cu înregistrarea audio, în motivarea deciziei nu se face nicio referire la această probă. Procedând în acest fel, în condițiile în care nu a revenit motivat asupra probei încuviințate, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 167 alin. (1) C. proc.

civ., care prevăd că dovezile se încuviințează numai dacă pot să aducă dezlegarea pricinii, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Proba în cauză, de care s-a prevalat reclamanta și prin cererea de recurs, nu poate intra însă sub cenzura instanței de recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 304 și art. 305 C. proc. civ., impunând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Pe de altă parte, deși în aplicarea art. 295 alin. (2) C. proc. civ., s-a respins cererea de probe constând în reaudierea martorului audiat în fața primei instanțe, cu motivarea că împrejurările pe care partea înțelege să le dovedească se pot dovedi și prin alte modalități, în justificarea soluției se analizează și critica referitoare la deficiențele declarației acestuia, avându-se în vedere proba în analiza criticii aferente, instanța de apel încălcând astfel dispoziția procedurală menționată.

Și sub acest aspect este atrasă incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi avute în vedere aceleași considerente de mai sus, relativ la limitele de judecată în fața instanței de recurs, impuse de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care critica de recurs aferentă nu va fi analizată. În clarificarea acestei chestiuni, la rejudecare se vor avea în vedere și dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei. În ceea ce privește pretențiile reclamantei recurente justificate pe înregistrare – probă, instanța de apel a reținut în motivarea deciziei că aceasta a recunoscut prin acțiune că în industria artistică este un fapt cunoscut ca interpretul să nu solicite remunerație pentru probe.

Sub acest aspect, în recurs se susține că s-a preluat doar o parte a unei afirmații din cadrul acțiunii și a motivelor de apel, întrucât continuarea respectivei afirmații era „decât în cazul în care se vor folosi respectivele probe”, ceea ce a vrut să arate fiind faptul că inițial interpreții nu sunt plătiți pentru probe, dar că, în situația în care acele probe vor fi utilizate, aceștia vor fi plătiți și pentru probe (înregistrarea vocii), apărare care va fi avută în vedere de instanța de apel. În egală măsură, la rejudecare se vor avea în vedere și dispozițiile art. 129 C. proc.

civ., care prevăd că judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, iar dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, vor dispune ca părțile să completeze probele, putând, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta V.E. împotriva deciziei nr. 94/ A din data de 07 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2015.