ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1629/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1629/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

A

supra recursului de

față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr.

94/ A din data de 07 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și

asigurări sociale, în majoritate, a respins, ca nefundat, apelul formulat de

apelanta-reclamantă V.E. împotriva sentinței civile nr. 988 din 09 octombrie 2012

pronunțată de Tribunalul Ilfov în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC F.R. SA.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, la data de 19 iulie 2012,

reclamanta

V.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC F.R. SA pronunțarea unei

hotărârii prin care să se dispună: recunoașterea dreptului său de a autoriza

utilizarea înregistrării propriei prestației; constarea încălcării de către

societatea pârâtă a drepturilor sale conexe dreptului de autor privitoare la

înregistrarea prestației sale; obligarea pârâtei la plata sumei de 700 de euro,

echivalentul în lei la cursul B.N.R. la data plății, reprezentând renumerația

cuvenită pentru înregistrarea unui mesaj cu vocea sa; obligarea pârâtei la

plata sumei de 2000 de euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data

plății, reprezentând renumerația cuvenită pentru utilizarea înregistrării pe o

perioadă de 1 an de zile; obligarea pârâtei la plata sumei de 8.100 de euro,

echivalent în lei, la cursul B.N.R. din data plății, reprezentând despăgubiri

pentru încălcarea drepturilor conexe prin utilizarea fără drept a înregistrării

ce conține vocea sa.

Prin sentința civilă nr.

988 din 09 octombrie 2012, Tribunalul Ilfov, secția civilă, a respins

cererea ca

neîntemeiată și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,

reținând

următoarea

situație de fapt și de drept:

În cursul anului

2011, reclamantei, în calitate de prezentator de televiziune, i s-au luat probe

de voce care urmau să fie utilizate de societatea pârâtă pentru robotul

telefonic al acesteia. În acest scop, la începutul anului 2011, reclamanta a

fost contactată de către martorul A.I.V. care a realizat probele de voce, iar

ulterior agenția de relații publice a societății pârâte a comunicat faptul că

aceste probe nu au fost acceptate, prețul solicitat pentru serviciile prestate

fiind prea mare. Această situație de fapt reiese din susținerile părților,

precum și din declarația martorului audiat în cauză.

Aspectul în privința

căruia susținerile părților din cauză sunt contradictorii este acela dacă

probele de voce au fost utilizate de către societatea pârâtă pentru robotul

telefonic al acesteia, iar din materialul probator administrat în cauză nu

reiese că acest lucru s-ar fi întâmplat. Martorul audiat a declarat că are

cunoștință de faptul că vocea reclamantei s-a aflat pe robotul telefonic al

pârâtei timp de 7–10 zile, din discuțiile telefonice avute cu reclamanta.

Același martor a arătat că studioul unde activează a realizat ulterior o

înregistrare a vocii unei alte persoane, pe nume A. și presupune faptul că la

început pe robotul telefonic a apărut vocea A., apoi a reclamantei și din nou a

A., precum și că a fost vorba de o încurcătură. Prin urmare, s-a constatat că

martorul audiat nu are cunoștință direct despre cele relatate, ci numai din

cele ce i s-au adus la cunoștință de către reclamantă, precum și din ceea ce el

presupune. Or, o trăsătură specifică mărturiei este cunoașterea personală de

către martor a faptelor litigioase pe care le relatează.

Nici conținutul

corespondenței electronice purtată între părți și depusă la dosarul cauzei nu a

fost de natură să conducă instanța la o concluzie contrară. Din cuprinsul

acesteia reiese faptul că între părți au existat discuții în ceea ce privește

cuantumul onorariului ce urma a fi încasat de către reclamantă pentru

utilizarea vocii sale, precum și faptul că reclamanta invocă săvârșirea de

către societatea pârâtă a unei ilegalități constând în încălcarea drepturilor

sale de autor, dar nu rezultă că reprezentantul societății pârâte ar fi

recunoscut săvârșirea unei asemenea fapte.

În drept, potrivit

prevederilor art. 94 din Legea nr. 8/1996, privind drepturile de autor și

drepturile conexe, sunt recunoscuți și protejați, ca titulari de drepturi

conexe dreptului de autor, artiștii interpreți sau executanți, pentru propriile

interpretări ori execuții, producătorii de înregistrări sonore și producătorii

de înregistrări audiovizuale, pentru propriile înregistrări, și organismele de

radiodifuziune și de televiziune, pentru propriile emisiuni și servicii de

programe. De asemenea, art. 98 alin. (1) lit. a) și b) din același act normativ,

prevede faptul că artistul interpret sau executant are dreptul patrimonial

exclusiv de a autoriza ori de a interzice fixarea interpretării sau a execuției

sale precum și reproducerea interpretării sau a execuției fixate.

Primul capăt al

cererii de chemare în judecată are ca obiect recunoașterea dreptului

reclamantei de a autoriza utilizarea înregistrării prestației sale. Acest drept

îi este conferit reclamantei prin textele de lege enunțate mai sus și nu este

necesar a fi recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, care poate doar să

constate încălcarea acestui drept precum și obligarea persoanei care a încălcat

acest drept la plata remunerației cuvenite precum și a eventualelor

despăgubiri. Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 98 alin. (1) lit. a) și

b) din Legea nr. 8/1996, acest capăt al cererii a fost respins ca neîntemeiat.

Prin capetele al

doilea și al treilea al cererii de chemare în judecată se solicită constatarea

încălcării de către societatea pârâtă a drepturilor conexe dreptului de autor

privitoare la înregistrarea prestației reclamantei, precum și obligarea pârâtei

la plata sumei de 700 de euro, reprezentând remunerația cuvenită pentru această

înregistrare. Din materialul probator administrat în cauză nu a reieșit faptul

că societatea pârâtă ar fi încălcat acest drept. Astfel, reclamanta a fost de acord

cu înregistrarea vocii sale, prezentându-se în acest scop în studioul unde

martorul audiat în cauză activează pentru a i se lua probe de voce. Nimic nu o

împiedica pe reclamantă să solicite încheierea în prealabil a unui contract în

care să fie prevăzută remunerația convenită pentru această înregistrare. Nu

reiese din materialul probator faptul că părțile ar fi convenit plata unui

onorariu de 700 de euro pentru efectuarea acestei înregistrări. Prin urmare, se

impunea respingerea ca neîntemeiat și a acestui capăt al cererii de chemare în

judecată.

În ceea ce privește

capetele al patrulea și al cincilea ale cererii de chemare în judecată,

întrucât din materialul probator administrat în cauză nu a reieșit faptul că

societatea pârâtă ar fi utilizat vocea reclamantei pe robotul său telefonic, în

temeiul prevederilor art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 se impune a fi respinse,

ca neîntemeiate, solicitările acesteia de obligare la plata remunerației și a

despăgubirii pentru utilizarea fără drept a acestei înregistrări.

Având în vedere

principiul disponibilității care guvernează procesul civil, s-a luat act că nu

au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de

reclamantă este nefondat.

Apelanta-reclamantă E.V.

susține în motivarea apelului declarat că prin probele administrate a dovedit

faptul că intimata-pârâtă SC F.R. SA a utilizat înregistrarea ce conține vocea sa.

Respingerea eronată a

instanței de fond a cererii reclamantei de suplimentare a probei testimoniale

nu reprezintă o critică fundamentată în drept în condițiile în care cererea a

fost formulată doar în raport cu apărările pârâtei invocate în întâmpinare,

care însă a fost respinsă ca tardiv formulată, conform art. 114

1

C. proc. civ., și,ca urmare, cererea este tardivă,fiind formulată cu depășirea

termenului prevăzut de art. 112 și 132 C. proc. civ.

Nu sunt aplicabile

nici dispozițiile art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., respectiv

administrarea probei ar reieși din dezbateri, astfel că tardivitatea depunerii

întâmpinării nu poate fi invocată ca temei al suplimentării probei testimoniale

de către reclamantă.

S-a susținut că dintr-o

eroare de redactare a declarației de martor nu s-ar fi consemnat la fond că

martorul A.I. ar fi ascultat în mod direct înregistrarea cu vocea apelantei,

după ce a sunat la serviciul de relații cu clienții ai pârâtei.

Martorul audiat avea

posibilitatea ca după ce a luat cunoștință de cuprinsul declarației să facă

eventuale precizări,adăugiri, în sensul celor susținute de către

apelantă,urmând să semneze propria depoziție doar la finalul acesteia, situație

care nu rezultă însă din dosar, fiind exclusă o eroare de consemnare cum

pretinde apelanta-reclamantă.

Faptul că în cadrul

corespondenței electronice dintre părți reprezentantul pârâtei nu a recunoscut

expres încălcarea drepturilor conexe dreptului de autor al reclamantei prin

utilizarea înregistrării constituie încă o dovadă că utilizarea înregistrării

nu a existat.

Nu s-a făcut dovada

că proba a fost utilizată efectiv,fie că proba reprezintă sau nu o operă în

sensul Legii nr. 8/1996, nefiind concretizate negocierile cu reclamanta.

Pe de altă parte, din

declarația martorului A., nu reiese că pârâta ar fi folosit în mod voit

înregistrarea cu vocea reclamantei.

Semnificativ este că

în corespondența invocată de către reclamantă cu pârâta nu se face referire, în

mod direct, la o eventuală utilizare a înregistrărilor ce conțin vocea

reclamantei, ci numai la condițiile financiare solicitate de către reclamantă. În

același sens, chiar reclamanta recunoaște prin acțiune că în industria

artistică este un fapt cunoscut ca interpretul să nu solicite remunerație

pentru probe.

Totodată, din probele

administrate în cauză nu rezultă că pârâta și-ar fi asumat utilizarea nelegală

a înregistrării ce conține vocea reclamantei.

De altfel, din

petitul acțiunii reiese că însăși reclamanta nu invocă o utilizare nelegală a

înregistrării unui mesaj ce conține vocea sa, ci aspecte legate de pretențiile

financiare vizând o eventuală colaborare și pretenții financiare vizând

înregistrarea probei vocale și constatarea încălcării de către intimata-pârâtă

a drepturilor conexe dreptului de autor al reclamantei.

Cu privire la critica

din apel, relativ la încălcarea drepturilor conexe dreptului de autor ale

reclamantei, rezultă din probele administrate inexistența vreunui contract

între părți sau terți, în contextul în care reclamantei îi revenea sarcina

probei și anume obligația de a dovedi existența unei utilizări neautorizate a

vocii sale de către pârâtă.

În consecință, în

raport de argumentele enunțate anterior, sumele solicitate de către reclamantă

prin cererea de chemare în judecată privind remunerația cuvenită efectuării

înregistrării și, respectiv, despăgubiri pentru utilizarea fără drept a

înregistrării, sunt neîntemeiate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta V.E., solicitând, în principal, în temeiul

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., admiterea recursului și

soluționarea cauzei, iar, în subsidiar, casarea hotărârii și trimiterea

cauzei spre rejudecare, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc.

civ.

si opinia separată a președintelui completului de judecată.

administrate a dovedit dreptul asupra înregistrării și faptul că

intimata-pârâtă SC F.R. SA a utilizat înregistrarea ce conține vocea sa.

Sub primul aspect,

Instanța de fond a

susținut că recurenta a fost de acord cu înregistrarea vocii sale și că nimic

nu a împiedicat-o să încheie un contract care să prevadă remunerația pentru

această înregistrare. Nu contează faptul că apelanta a fost de acord cu

înregistrarea prestației deoarece este nevoie de o autorizare din partea

reclamantei pentru ca intimata să poată utiliza această înregistrare și de un

contract de cesiune de drepturi conexe dreptului de autor. Un contract de

cesiune între cele două părți nu a fost încheiat pentru că intimata a refuzat

încheierea unui asemenea contract în condițiile impuse de recurentă. Dacă

intimata nu era de acord cu condițiile impuse de recurentă, nu ar fi trebuit să

utilizeze înregistrarea.

Se susține că „chiar

reclamanta recunoaște prin acțiune că în industria artistică este un fapt

cunoscut ca interpretul să nu solicite remunerație pentru probe”, preluând doar

o parte a unei afirmații din cadrul acțiunii și a motivelor de apel, întrucât continuarea

respectivei afirmații era că „decât în cazul în care se vor folosi respectivele

probe”. Ceea ce a vrut să arate este faptul că inițial interpreții nu sunt

plătiți pentru probe, dar că, în situația în care acele probe vor fi utilizate,

aceștia vor fi plătiți atât pentru probe (înregistrarea vocii) cât și pentru

utilizarea înregistrării pentru o anumită perioadă de timp, utilizare ce se

realizează în baza unui contract de cesiune de drepturi conexe dreptului de

autor.

În ceea ce privește

utilizarea înregistrării,

Prima instanță a

reținut în sentință că martorul audiat, domnul A.I., nu a avut cunoștință

direct despre cele relatate. Acest aspect rezultă dintr-o eroare de redactare a

declarației de martor, prin neconsemnarea precizării acestuia că după ce a fost

anunțat de apelanta E.V. de utilizarea de către intimată a înregistrării cu

vocea acesteia a sunat la serviciul de relații cu clienții al intimatei și a

putut asculta în mod direct înregistrarea cu vocea apelantei.

Cu toate acestea, din

toată declarația martorului rezultă că intimata a folosit înregistrarea ce

conținea prestația recurentei la serviciul de relații cu clienții, acesta

susținând că a sunat la serviciul de relații cu clienții al intimatei și a

putut auzi înregistrarea cu vocea recurentei, precizând chiar și numele

persoanei (V.) care a sunat în interes personal la serviciul de relații cu

clienții al intimatei și care a aflat că intimata folosea înregistrarea.

Mai mult, a fost

depus la dosarul cauzei un CD ce conține înregistrarea prestației apelantei

care a fost utilizată de către intimată, realizată cu telefonul mobil în

momentul în care recurenta a sunat la serviciul de relații cu clienții al

intimatei, din care se poate observa că la sfârșitul mesajului ce conține vocea

recurentei se aude o voce care răspunde, fiind vorba de vocea operatorului care

preia apelurile.

Dacă instanța de fond

avea un dubiu cu privire la utilizarea înregistrării, avea posibilitatea să

audieze martorul V.P. prezent la ultimul termen de judecată, potrivit art. 138 alin.

(1) pct. 3 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât

nu

ar fi condus la amânarea judecării cauzei.

Se mai susține că „din

petitul acțiunii reiese că însăși reclamanta nu invocă o utilizare nelegală a

înregistrării unui mesaj ce conține vocea sa, ci aspecte legate de pretențiile

financiare”. Această motivare nu poate fi reținută deoarece toate argumentele

din cererea de chemare în judecată au la baza faptul că intimata a utilizat în

mod nelegal înregistrarea, fără a deține drepturile patrimoniale ale

recurentei.

Pentru ca o persoana,

fizică sau juridică, să poată utiliza o operă este necesară încheierea unui

contract de cesiune de drepturi de proprietate intelectuală, după caz drepturi

conexe și/sau drepturi de autor, iar în lipsa unui asemenea contract de cesiune

orice utilizare devine nelegală pentru că sunt încălcate drepturile

patrimoniale exclusive ale autorului, interpretului sau producătorului, după caz.

În situația în speță recurenta deține drepturi patrimoniale conexe dreptului de

autor, precum și drepturi morale. Deși nu am făcut referire în cadrul cererii

de chemare în judecată la drepturile morale ale recurentei, consideră că și

dreptul prevăzut la art. 96 lit. a) din Legea 8/1996 a fost încălcat de către

intimată.

Intimata nu a probat

în niciun fel existența unui asemenea contract de cesiune, rezultând că

utilizarea înregistrării s-a făcut cu încălcarea normelor prevăzute de Legea nr.

8/1996.

A arătat prin cererea

de chemare în judecată că înregistrarea reprezintă o prestație artistică, iar recurenta

este titulara drepturilor patrimoniale conexe dreptului de autor în temeiul art.

94, 95 și 98 din Legea nr. 8/1996, iar din art. 103 alin. (1) din lege rezultă

că interpretarea este protejată independent de orice criteriu de originalitate

și valoare a operei interpretate, iar dreptul de protecție se naște din primul

moment al fixării sunetelor.

Așa cum a arătat și

în cererea de chemare în judecată, într-o cauză similară ce a făcut obiectul

dosarului nr. 34964/3/2007 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a

civilă, s-a statuat că acest tip de interpretare intră sub incidența Legii nr. 8/1996.

În acest dosar s-a solicitat plata de despăgubiri pentru utilizarea fără drept

a înregistrării ce conținea prestația reclamantei, actriță, ce a participat la

o probă de voce pentru semnalistică stații metrou. Înalta Curte a reținut că o

înregistrare sonoră este protejată independent de orice criteriu de

originalitate sau valoare și, în consecință, reclamanta este titulara unor

drepturi conexe dreptului de autor cu privire la această interpretare.

Într-adevăr,

reprezentantul intimatei, domnul C.B., nu a recunoscut în mod expres o

încălcare prin utilizarea înregistrării, dar acesta ar fi susținut măcar

într-unul din numeroasele mailuri transmise recurentei că cele susținute de ea

sunt neadevărate dacă utilizarea înregistrării nu ar fi existat. Or, nu face

acest lucru, ci încearcă să rezolve această problemă, propunându-i recurentei

diverse sume de bani pentru o colaborare.

apelate si trimiterea cauzei spre rejudecare se impun în temeiul art. 312 alin.

(3), întrucât instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea

fondului și este necesară administrarea de probe noi, respectiv audierea

martorului de la fond, A.I., și a cel puțin încă un martor pentru a dovedi

utilizarea de către intimată a înregistrării.

Instanța de fond a

respins în mod greșit solicitarea recurentei de suplimentare a probei

testimoniale, apreciind că această propunere este tardivă, însă motivul pentru

care a făcut solicitarea în ceea ce îl privește pe V.P., care era prezent la

termenul de judecată din data de 02 octombrie 2012, a fost determinat de

apărările intimatei din întâmpinarea depusă tardiv, de care nu a avut

cunoștință la termenul din data de 04 septembrie 2012 și prin care intimata

susținea că nu a folosit înregistrarea. Audierea acestuia nu ar fi condus la

amânarea cauzei, fiind prezent la termenul de judecată.

Art. 112 C. proc.

civ., se referă la cererea de chemare în judecată și la cuprinsul acesteia, iar

din cererea de chemare în judecată rezultă că a solicitat proba cu martori, amintind

și de V.P.

Art. 132 trebuie

coroborat cu art. 138 alin. (1) pct. 2 și 3 C. proc. civ., care prevăd că

dovezile care nu au fost cerute în condițiile art. 112, 115 și 132, pot fi

invocate atunci când nevoia dovezii ar reieși din dezbateri și partea nu o

putea prevedea și când administrarea dovezii nu pricinuiește amânarea

judecății.

Nevoia suplimentării

probatoriului cu audierea a încă unui martor a reieșit din dezbateri, atâta

timp cât prima instanță nu a fost convinsă de faptul că intimata a utilizat

înregistrarea ce conține vocea recurentei.

Deși în fața

instanței de apel a solicitat reaudierea martorului A.I. și audierea a încă 2

martori pentru a dovedi că intimata a utilizat înregistrarea ce conține vocea

recurentei, instanța a respins aceasta probă ca fiind nepertinentă și

neconcludentă, fără a motiva în niciun fel respingerea acestor probe.

În temeiul art. 292 alin.

(1) teza a II-a C. proc. civ., instanța de apel avea posibilitatea și obligația

să administreze (și să admită) probele care rezultă din dezbateri, respectiv

audierea martorilor sau cel puțin reaudierea martorului de la fond, atâta timp

cât a arătat deficiențele de consemnare a declarației acestuia.

Pârâta intimată a

formulat întâmpinare prin care, pe lângă excepția nulității recursului, la care

nu s-a mai insistat față de datele relevate de actele dosarului, a solicitat

respingerea recursului ca nefondat. A arătat că, date fiind dispozițiile art. 95

din Legea nr. 8/1996, textele la care face referire reclamanta că le-ar fi

citit nu pot fi calificate ca o „operă” în sensul art. 7 din lege, motiv pentru

care nu pot da naștere unor drepturi conexe drepturilor de autor, precum și că,

așa cum s-a constatat în cauză, nu a fost dovedită utilizarea probei pe robotul

său telefonic, neregăsindu-se astfel elementele răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte constată

că se impune admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de apel, în limitele arătate în cele ce urmează:

separate nu afectează valabilitatea deciziei de apel, din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece prin opinia majoritară a

membrilor completului de judecată s-a soluționat dosarul, aceasta fiind supusă

cenzurii în recurs, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ.

apel a concluzionat că nu s-a făcut dovada că proba a fost utilizată efectiv, a

reținut și că nu s-a făcut dovada că proba reprezintă sau nu o operă în sensul

Legii nr. 8/1996, nefiind concretizate negocierile dintre părți, prin existența

unui contract, încălcând astfel art. 287 și art. 295 alin. 1 C. proc. civ.,

ceea ce atrage incidența în cauză a art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art.

295 alin. (1) prima teză C. proc. civ., instanța de apel verifică, în limitele

cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima

instanță - ceea ce înseamnă că l

imitele de judecată au fost fixate de motivele

din cererea formulată de reclamantă,conform art. 287 C. proc. civ., la care

nici nu s-a formulat întâmpinare, și care trebuie să vizeze sentința primei

instanțe.

Or, prin sentința primei

instanțe s-a confirmat calitatea reclamantei de titular de drepturi

conexe, conferite de Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile

conexe, generate de înregistrarea sonoră necontestat a fi făcută, reținându-se totodată

că nu s-a făcut dovada că societatea pârâtă ar fi utilizat vocea pe robotul său

telefonic, pentru ca drepturile să fie revendicate în contradictoriu cu

aceasta.

Concluzia primei

instanțe în susținerea sentinței, pe lângă referirea la nedovedirea că societatea

pârâtă ar fi utilizat vocea reclamantei pe robotul său telefonic, conține

trimiterea la dispozițiile art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care

prevede că titularii

drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege pot solicita

instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea

drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de

despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat.

Pe

de altă parte, ipoteza motivelor de ordine publică, ce ar putea fi invocate și

din oficiu, așa cum prevede art. 295 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., nu se

regăsește în actele dosarului.

În acest context nu

se mai impune analiza criticilor de recurs și a apărărilor formulate prin

întâmpinare, ce vizează aspecte ce exced limitelor de judecată în fața

instanței de apel și, implicit, controlului judiciar pe calea recursului.

instanței de apel (în limitele în care se impunea cenzurarea sentinței, astfel

cum aceasta a fost justificată) este și contradictorie cu considerentele prin

care s-a reținut că: din declarația martorului audiat în fața primei instanțe nu

reiese că pârâta a folosit în mod voit înregistrarea cu vocea reclamantei; din

probele administrate în cauză nu rezultă că pârâta și-ar fi asumat utilizarea

nelegal, iar din petitul acțiunii rezultă că reclamanta nu invocă o utilizare

nelegală a înregistrării unui mesaj ce conține vocea sa, ci aspecte legate de

pretențiile financiare vizând o eventuală colaborare și pretenții financiare

vizând înregistrarea probei vocale și constatarea încălcării de către intimata-pârâtă

a drepturilor conexe dreptului de autor al reclamantei.

Această constatare

atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

sancțiunea fiind înlăturarea considerentelor ce le exced pe cele ce vizează drepturile

revendicate relativ la înregistrare și utilizarea înregistrării de către pârâta

intimată, controlul judiciar vizându-le numai pe acestea din urmă.

care instanța de apel a apreciat ca fiind nefondat motivul de apel prin care

s-a criticat respingerea cererii de suplimentare a probatoriului, relativ la

întâmpinarea formulată de către pârâta intimata, au fost confirmate prin

cererea de recurs de către reclamanta recurentă, fără a se formula critici de

nelegalitate, așa cum impune art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., care fixează limitele controlului judiciar în fața instanței de recurs.

În ceea ce privește greșita

aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 138 C. proc. civ., care

prevede că dovezile care nu au fost cerute în condițiile art. 112, 115 și art. 132

mai pot fi invocate atunci când nevoia dovezii ar reieși din dezbateri și

partea nu o putea prevedea (pct. 2) și când administrarea dovezii nu

pricinuiește amânarea judecății (pct. 3), instanța de apel a reținut în mod corect

că nu erau aplicabile în speță la momentul solicitării suplimentării

probatoriului.

Nu se putea pune

problema ca suplimentarea probatoriului să rezulte din dezbateri, potrivit pct.

2 al art. 138 C. proc. civ., atât timp cât această cerere a fost formulată

anterior administrării probatoriului încuviințat în cauză. Numai ca o

consecință a dezbaterilor s-ar putea discuta necesitatea suplimentării

probatoriului, așa cum prevede și norma procedurală. Cealaltă ipoteză vizată,

prevăzută de alin. (3) al aceluiași articol, nu putea fi reținută, deși era

prezent în sală martorul a cărui audiere s-a solicitat în supliment, în

condițiile în care teza probatorie a fost justificată tot pe combaterea

apărărilor din întâmpinarea formulată în cauză, reținută a fi tardivă de către

prima instanță.

Problema

probatoriului s-a pus și în fața instanței de apel când, prin încheierea din 9

aprilie 2013, cererea de reaudiere a martorului audiat în fața primei instanțe a

fost respinsă cu motivarea că împrejurarea folosirii vocii ce se pretinde a fi

dovedită nu a fost contestată, iar audierea a doi martori noi a fost respinsă

pe considerentul că nu este utilă și concludentă audierea acestora. La

reinterarea solicitării de către reclamanta apelantă la următorul termen, cu

motivarea că în încheierea anterioară s-a consemnat că respingerea acestei

probe se datorează faptului că nu se contestă folosirea înregistrării, instanța

de apel a arătat că nu s-a consemnat în încheiere întocmai cum s-a motivat, în

sensul că împrejurările pe care partea înțelege să le dovedească se pot face și

prin alte modalități.

Nu se justifică

astfel critica de recurs privind nemotivarea respingerii probatoriului, din

perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., chiar și nepertinența și

neconcludența unei probe (ca o justificare a respingerii) neputând susține

critica în condițiile în care partea era asistată de avocat.

Nu se pune problema încălcării

art. 292 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., reclamată prin cererea de recurs,

atât timp cât proba cu martori a fost respinsă pe considerentul arătat și s-a

încuviințat, în acest sens, o altă probă.

Deși instanța de apel

a arătat, rectificând practic încheierea de încuviințare a probatoriului, că

respingerea proba cu martori se justifică pe faptul că împrejurările pe care

partea înțelege să le dovedească se pot dovedi și prin alte modalități, iar în

cauză încuviințase proba solicitată de reclamantă cu înregistrarea audio, în

motivarea deciziei nu se face nicio referire la această probă.

Procedând în acest

fel, în condițiile în care nu a revenit motivat asupra probei încuviințate,

instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ., care

prevăd că dovezile se încuviințează numai dacă pot să aducă dezlegarea pricinii,

ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Proba în cauză, de

care s-a prevalat reclamanta și prin cererea de recurs, nu poate intra însă sub

cenzura instanței de recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 304 și art. 305

C. proc. civ., impunând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pe de altă parte,

deși în aplicarea art. 295 alin. (2) C. proc. civ., s-a respins cererea de probe

constând în reaudierea martorului audiat în fața primei instanțe, cu motivarea

că împrejurările pe care partea înțelege să le dovedească se pot dovedi și prin

alte modalități, în justificarea soluției se analizează și critica referitoare

la deficiențele declarației acestuia, avându-se în vedere proba în analiza

criticii aferente, instanța de apel încălcând astfel dispoziția procedurală

menționată.

Și sub acest aspect este

atrasă incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., urmând

a fi avute în vedere aceleași considerente de mai sus, relativ la limitele de

judecată în fața instanței de recurs, impuse de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., motiv pentru care critica de recurs aferentă nu va fi analizată.

În clarificarea

acestei chestiuni, la rejudecare se vor avea în vedere și dispozițiile art. 295

alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora

instanța va

putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima

instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292,

dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

În ceea ce privește

pretențiile reclamantei recurente justificate pe înregistrare – probă, instanța

de apel a reținut în motivarea deciziei că aceasta a recunoscut prin acțiune că

în industria artistică este un fapt cunoscut ca interpretul să nu solicite

remunerație pentru probe.

Sub acest aspect, în

recurs se susține că s-a preluat doar o parte a unei afirmații din cadrul

acțiunii și a motivelor de apel, întrucât continuarea respectivei afirmații era

„decât în cazul în care se vor folosi respectivele probe”, ceea ce a vrut să

arate fiind faptul că inițial interpreții nu sunt plătiți pentru probe, dar că,

în situația în care acele probe vor fi utilizate, aceștia vor fi plătiți și

pentru probe (înregistrarea vocii), apărare care va fi avută în vedere de

instanța de apel.

În egală măsură, la

rejudecare se vor avea în vedere și dispozițiile art. 129 C. proc. civ., care

prevăd că

judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin

toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a

legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, iar dacă

probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a

procesului, vor dispune ca părțile să completeze probele, putând, din oficiu,

să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le

poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta V.E. împotriva deciziei nr. 94/ A din data de 07 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 iunie 2015.