ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 03.02.2004

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 416/2004

HOTĂRÂRE
03.02.2004
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 416/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată la data de 4 decembrie 2000 și ulterior precizată la data de

3 aprilie 2001, reclamanta S.C. „V.I.” S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul

Municipiul București prin primarul general solicitând obligarea pârâtului să-i

elibereze autorizație de construire pentru modernizarea și extinderea

construcției cu caracter provizoriu din Sectorul 6 București. S-a solicitat de

asemenea obligarea pârâtului la 5.000.000 lei pe zi daune pentru faptul că din

data de 22 mai 2000 nu i-a fost eliberată autorizația, plus cheltuieli de

judecată.

În

motivarea acțiunii s-a arătat că la data de 22 mai 2000 reclamanta a depus

documentația pentru obținerea autorizației de construire și abia în luna

septembrie 2000 Departamentul de Urbanism și Amenajare Teritorială i-a

comunicat faptul că la data de 24 august 2000 prin dispoziția nr. 1333 a

primarului general  s-a sistat eliberarea de autorizații de construire  pentru

construcții provizorii situate pe căile și în spațiile publice. Reclamanta a

precizat că autorizația trebuia eliberată în termen de 30 de zile de la data

depunerii cererii iar dispoziția primarului general nu poate retroactiva.

Prin

sentința civilă nr. 542/2001 a Curții de Apel București, secția contencios

administrativ, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată. Instanța a reținut că

refuzul autorității de a soluționa favorabil cererea reclamantei nu poate fi

socotit nejustificat, deoarece prin H.C.G.M.B. nr. 160/1 iunie 2000 a fost

sistată amplasarea construcțiilor provizorii pe domeniul public al municipiului

București iar magazinul reclamantei, se află pe domeniul public în conformitate

cu H.C.G.M.B. nr. 153/2000, acte care nu au fost desființate.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea

recursului s-a arătat că instanța nu s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere

și nici asupra excepției de ilegalitate a dispozițiilor art. 2 și 5 din H.C.G.M.B.

nr. 160/2000; au fost încălcate dispozițiile articolelor 22 alin. (1), 23 alin.

(1), 41 alin. (1) și (2), 48 alin. (1) și (2), 49 alin. (1) și (2), 54, 134

pct. 2 lit. a), 135 pct. 1 și din Constituția României și dispozițiile art. 2-7

din Legea nr. 50/91, 12 alin. (1), (2), (4), (5), (6) din Legea nr. 213/1998,

art. 1 alin. (3), art. 44, 48, 49, 63, 76, 77, 79-84 din Legea nr. 69/91, art.

1, 18,  31, 45, 66, 68, 77, 92, 120 din O.U.G. nr. 22/1997, și instanța a

reținut în mod eronat regimul juridic al terenului, care este domeniu privat al

municipialității și nu domeniu public. Au fost invocate dispozițiile art. 304

pct. 6, 10, 9 și 11 C. proc. civ.

Verificând

cauza în funcție de motivarea recursului, Curtea constată că recursul nu este

fondat.

Refuzul

autorității de a elibera autorizație de construcție pentru extinderea magazinului

deținut de reclamantă – construcție provizorie – nu a fost nejustificat și

instanța de fond a apreciat în mod corect că nu  sunt întrunite cerințele art.

1  din Legea nr. 29/1990.

Conform

H.C.G.M.B. nr. 308/1999, emisă în conformitate cu Legea nr. 213/1998, terenul

pe care reclamanta dorea să efectueze extinderea magazinului aparținea

domeniului public al municipiului București.

Datorită

acestei situații reclamantei nu i-a fost eliberată autorizația solicitată,

motivarea refuzului fiind comunicată petentei în mai multe rânduri, prima

adresă având nr. 75915/22 mai 2000/ 4 septembrie 2000.

Celelalte

acte emise de H.C.G.M.B. sau de primarul general, menționate în considerentele

sentinței, au fost emise în baza actelor normative susmenționate fiind

ulterioare acestora.

Având

în vedere considerentele expuse, ultimul motiv de recurs nu este fondat. De

precizat că acest motiv de recurs a fost analizat întrucât față de natura

pricinii are prioritate.

Celelalte

motive de recurs nu sunt nici ele fondate.

Art. 2

și 5 din H.C.G.M.B.  nr. 160/2000 nu sunt nelegale, hotărârea fiind emisă ca

urmare a H.C.G.M.B.  nr. 308/1999 iar instanța de fond s-a pronunțat asupra

cererilor reclamantei.

Nepronunțarea

asupra despăgubirilor solicitate nu este temei de casare, întrucât acestea se

puteau analiza numai în măsura în care primul capăt de cerere ar fi fost admis.

În ce

privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. (al doilea motiv de recurs), Curtea constată că nu este fondat, recurenta

făcând o înșiruire a unor texte legale pretins încălcate, fără să precizeze în

ce constă încălcarea lor.

Pe de

altă parte Curtea apreciază că acțiunea trebuia respinsă pentru lipsa calității

procesuale pasive a Municipiului București.

Potrivit

art. 43 lit. n) din Legea nr. 69/1991, în vigoare la data formulării acțiunii,

a art. 68 lit. t) din Legea nr. 215/2001 (lege care a abrogat Legea nr.

69/1991) și art. 4 lit. b) din Legea nr. 50/1991, primarul are competența de a

elibera autoriazția de construcție. Ca atare, reclamanta trebuia să cheme în

judecată în calitate de pârât pe primarul general al municipiului București.

Împrejurarea că Municipiul București este reprezentat de primarul general nu conferă

prezentei hotărâri opozabilitatea față de primarul general al Municipiului

București, întrucât calitatea de pârât a avut-o Municipiul București.

Având

în vedere însă că în situația în care Curtea ar respinge acțiunea pentru lipsa

calității procesuale pasive a municipiului București [motiv de recurs ce se

poate discuta în baza art. 306 alin. (2) C. proc. civ.], s-ar agrava sistuația

recurentei în propria cale de atac, recursul a fost analizat în funcție de

motivele invocate de recurentă referitoare la fondul pricinii.

Pentru

considerentele expuse recursul va fi respins ca nefondat.

Respinge

recursul declarat de S.C.  „V.I.”” S.R.L. București împotriva sentinței civile

nr. 542 din 30 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 3 februarie 2004.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ
0,96
ÎCCJ, decizie (scj.ro #85189)
stanța a reținut că refuzul autorității de a soluționa favorabil cererea reclamantei nu poate fi socotit nejustificat, deoarece prin H.C.G.M.B. nr. 160/1 iunie 2000 a fost sistată amplasarea construcțiilor provizorii pe domeniul public al m
ÎCCJ 2004-04-27
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1633/2004
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 30 noiembrie 2000, reclamantul R.A. – administrator unic al SC V.I. SRL, a chemat în judecată Primăria municipiului Bucureșt
ÎCCJ 2003-10-28
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3525/2003
acestora a fost sistată. Totodată, reclamantul a arătat că fără a fi avute în vedere dispozițiile Legii nr. 42/1990 și faptul că schimbarea haotică a regimului terenului nu-i este imputabil, nu i s-a definitivat autorizația, ci dimpotrivă,
ÎCCJ 2003-11-25
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4140/2003
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 27 octombrie 2000, reclamanta SC G.C. SRL a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Consiliului General a
ÎCCJ 2002-02-07
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 56/2003
ărilor de întârziere stabilite prin contractul de antrepriză. Și această sentință a fost casată prin decizia nr. 2542 din 25 iunie 2001, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin admiterea recursului
Sursă