ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3525/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 26 septembrie 2000, reclamantul N.I., asociat al firmei SC N.J.

& CO SRL București, a chemat în judecată Primăria municipiului București, solicitând anularea somației din 25 august 2000 a Direcției de Control și Disciplină în Construcții din cadrul pârâtei „prin care i s-a pus în vedere să desființeze construcția provizorie în termen de 48 ore” și recunoașterea drepturilor reieșite din Legile nr. 42/1990 și nr. 18/1991 în calitate de rănit în Revoluția din Decembrie 1983. În motivarea acțiunii sale, reclamantul a arătat că în anii 1990 – 1992 a solicitat autorităților administrației publice locale repartizarea unui spațiu comercial construit și a unui hectar de teren arabil sau 500 mp intravilan în baza Legilor nr. 42/1990 și nr. 18/1991, dar nu i-au fost acordate aceste drepturi, că în anul 1992 a obținut certificatul de urbanism și autorizația de construire a unui spațiu comercial pe terenul intravilan proprietatea statului și în administrarea Primăriei sectorului 6, înainte de modificările succesive privind regimul juridic al terenului respectiv, că, deși a încercat, nu i s-a definitivat legal construcția prin obținerea statutului de construcție definitivă, eventual prin concesionarea terenului respectiv și că în urma proceselor avute cu autoritățile locale a obținut o hotărâre judecătorească definitivă privind ocuparea terenului în baza Legii nr. 42/1990 art. 8 lit. k),

dar între timp a expirat valabilitatea certificatului de urbanism eliberat de Primăria municipiului București, neputând obține o autorizație de construire nouă (definitivă), iar ulterior eliberarea acestora a fost sistată. Totodată, reclamantul a arătat că fără a fi avute în vedere dispozițiile Legii nr. 42/1990 și faptul că schimbarea haotică a regimului terenului nu-i este imputabil, nu i s-a definitivat autorizația, ci dimpotrivă, a fost somat să elibereze terenul, iar ulterior s-a intervenit în forță pentru demolarea spațiului comercial, neacordându-i-se posibilitatea de a se apăra. Concluzionând, reclamantul a susținut că prin refuzul nejustificat de a i se rezolva cererea de definitivare legală a construcției și/sau concesionarea terenului respectiv, i s-a cauzat o vătămare gravă a drepturilor conferite de Legile nr. 42/1990 și nr. 18/1991.

Prin cererea înregistrată la data de 10 octombrie 2000 N.I. și-a modificat acțiunea, precizând obiectul acesteia, în sensul că solicită anularea dispoziției nr. 1525 din 22 septembrie 2000 a Primarului General al municipiului București privind demolarea spațiului comercial al firmei N.J. & CO SRL iar nu anularea somației Direcției de Control și Disciplină în Construcții și că renunță la al doilea capăt de cerere referitor la recunoașterea drepturilor rezultate din Legea nr. 42/1990 și Legea nr. 18/1991.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1612 din 21 noiembrie 2000, a respins acțiunea reclamantului ca nefondată, reținând, în esență, că încă de la obținerea autorizației de construire, acesta cunoștea că amplasamentul este provizoriu, iar terenul urmează să fie dezafectat necondiționat la prima somație a proprietarului, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză, iar dispoziția de dezafectare a construcțiilor provizorii neautorizate are la bază o hotărâre a Consiliului General al municipiului București nr. 160 din 1 iunie 2000 (art. 3). S-a mai reținut că reclamantul nu posedă o autorizație de construire conform Hotărârii Consiliului General al municipiului București nr. 22/1994 și, în plus, nici nu a depus întreaga documentație necesară pentru obținerea acesteia.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul N.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin motivele de recurs, N.I.

susține că instanța de recurs a omis să observe că: - exista o cauzalitate directă și exclusivă între drepturile de care beneficiază cei doi revoluționari acționari ai societății, în baza legilor nr. 42/1990 și nr. 18/1991 și înființarea societății comerciale, repartizarea terenului intravilan și construirea spațiului comercial; - atât Certificatul de urbanism nr. 4N din 17 februarie 1992, cât și Autorizația de construire nr. 34 Dp din 6 iulie 1992, s-au eliberat cu respectarea întru totul a Legilor nr. 50/1991 și nr. 69/1991, iar celelalte dispoziții emise de Consiliul General al municipiului București, ulterior eliberării certificatului de urbanism și autorizației de construire, nu pot avea efect retroactiv; - spațiul comercial al firmei s-a realizat în baza Legii nr. 50/1991, care prevede clar la art. 3 lit. g) „Autorizația de construire se eliberează pentru ….lucrări cu caracter provizoriu …”, iar art. 4 prevede ….„Autorizația de construire se eliberează de către … primarii sectoarelor municipiului București.

De asemenea, Legea nr. 69/1991, republicată, prevede la art. 44 lit. t) faptul că primarul are ca atribuție principală respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției și a legilor țării, emite avizele, acordurile și autorizațiile prevăzute de lege. În baza principiului autonomiei locale, Primăria municipiului București a delegat primăriile de sector să elibereze autorizații de construire în baza Legilor nr. 50/1991 și nr. 69/1991.

Caracterul legal autorizat al construcției în cauză este dat tocmai de respectarea prevederilor legale emise până la acea dată; - nu se poate aduce nici o vină beneficiarilor autorizațiilor de construire în cauză, aceștia conformându-se prevederilor legale existente până la acea dată, au fost de bună credință și s-au încrezut în actele emise de primărie în calitate de organ al puterii administrative locale, indiferent de neînțelegerile apărute ulterior între organul administrativ central și cele locale, după 10 ani de la autorizarea construcției în cauză; - somația înmânată firmei este ilegală întrucât este motivată de hotărâri ale Consiliului General al Primăriei municipiului București, cum ar fi: H.C.G.M.B.

nr. 160/2000, dispoziția Primarului General etc., hotărâri care, potrivit principiului statului de drept, nu pot modifica sau anula Legile nr. 50/1991 și nr. 69/1991, iar aplicarea retroactivă a acestora încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ. în care se precizează clar că „Legea dispune pentru viitor”; - atât Secretariatul pentru Problemele Revoluționarilor/Guvernul României, cât și Primăria sectorului 6 au urmărit respectarea drepturilor beneficiarilor Legilor nr. 42/1990 și nr. 18/1991, chiar și Tribunalul municipiului București a eliberat hotărâre judecătorească definitivă privind repartizarea spre folosință a terenurilor în cauză în baza Legii nr. 42/1990.

Reiese în mod evident faptul că înființarea societății comerciale, precum și construirea spațiului comercial s-au executat în exclusivitate, în temeiul prevederilor Legilor nr. 42/1990 și nr. 18/1991; - cea care are obligații precise prin lege să acorde beneficiarilor Legilor nr. 42/1990 și nr. 18/1991 drepturile legale, este cea care dimpotrivă ia măsuri extreme împotriva acestora, cu atât mai mult cu intimata-pârâtă invocă respectarea unor hotărâri interne atât în mod retroactiv, cât și în contradicție cu legile în vigoare (Legea nr. 50/1991 și Legea nr. 69/1991); - societatea are două rânduri de autorizații de construire.

Pe prima nu se precizează valabilitatea, iar a doua pe care s-a înscris „terenul se elibera necondiționat la prima somație” a fost eliberată firmei pentru modernizarea construcției deja existente; - spații comerciale similare, deși au primit inițial somație de la Primăria municipiului București, au fost autorizate definitiv ulterior, încălcându-și propriile reglementări; - intimata-pârâtă, Primăria municipiului București nu-și recunoaște propriile acte [astfel, construcția în cauză are Certificatul de urbanism nr. 24T/310/912 din 11 aprilie 1996 și Planul Urbanistic de Detaliu (P.U.D.) avizat de D.G.U.A.T.

nr. 42/1m din 11 iulie 1995 și aprobat prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului București nr. 83 din 5 octombrie 1995 (anexa 6)]; - societatea comercială în cauză, fiind de bună credință, a depus dosarul în vederea obținerii autorizației de construire definitive la Primăria municipiului București, conform hotărârilor interne ulterioare, dar nu s-a finalizat pe motivul că nu se pronunțase încă Curtea de Apel București, secția comercială, cu privire la modul de deținere a terenului, fapt pentru care nu se poate învinui societatea comercială în cauză, întrucât intimata-pârâtă Primăria municipiului București a hotărât ulterior sistarea eliberării autorizațiilor de construire pentru perioada de 1 an, conform H.C.G.M.B.

nr. 160/2000; - Primăria sectorului 6, pe raza căreia se afla spațiul comercial al firmei, a răspuns favorabil cererii de definitivare a construcției și concesionare a terenului înaintând Primăriei municipiului București propunerea sa, spre competentă soluționare prin adresa nr. 137 din 9 octombrie 2000. Totodată, recurentul-reclamant susține că instanța de fond a disociat în mod greșit primul capăt de cerere de conținutul acțiunii însăși, întrucât anularea somației este o cerință directă privind respectarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 42/1990, cu atât mai mult cu cât construcția a fost executată cu respectarea legilor în vigoare, iar intimata-pârâtă era obligată să soluționeze ea însăși cererile celor doi beneficiari ai Legii nr. 42/1990 încă din anul 2000 și a omis să ia în considerare interogatoriul scris solicitat intimatei-pârâte, anexat dosarului de fond.

În finalul cererii de recurs, recurentul-reclamant solicită Curții de Apel București să admită recursul, să desființeze hotărârea atacată și să trimită cauza spre corectă soluționare Curții Supreme de Justiție pentru anularea somației Direcției de Control și Disciplină în Construcții, obligarea Primăriei municipiului București la soluționarea cererii de definitivare în condițiile legii, a construcției existente și concesionarea terenului în cauză și respectarea prevederilor Legilor nr. 42/1990 și nr. 18/1991 privind repartizarea unui spațiu comercial construit și a 500 mp intravilan în conformitate cu art. 8 lit. k) și t) din Legea nr. 42/1990, precum și obligarea Primăriei municipiului București la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a dispus suspendarea judecării cauzei în baza art. 242 alin. (1) C. proc. civ., iar prin cererea din 17 ianuarie 2003, recurentul-reclamant a solicitat repunerea pe rol a cauzei, precizând că obiectul pricinii este anularea dispoziției Primarului General al municipiul București, cu nr. 1525 din 22 septembrie 2000 privind demolarea spațiului comercial al firmei N.J. & CO SRL al cărui proprietar este recurentul, în calitate de rănit și C.M., în calitate de urmaș de erou martir în Revoluția din Decembrie 1989. Ulterior, recurentul-reclamant a formulat o nouă cerere de suspendare a judecării cauzei sau de acordare a unui termen mai lung în vederea soluționării litigiului pe cale amiabilă.

Prin concluziile scrise și cele orale, recurentul-reclamant a precizat că solicită anularea dispoziției Primarului General al capitalei cu nr. 383 din 3 iunie 2003 referitoare la dezafectarea spațiului comercial al firmei N.J. & CO SRL ai cărei asociați sunt cei doi beneficiari ai Legii nr. 42/1990 și obligarea Primăriei sectorului 6 București să întocmească și să înainteze Prefecturii municipiului București documentația în vederea emiterii titlului de proprietate pentru terenul situat în București, conform art. 15 din Legea nr. 1991, teren repartizat firmei în baza Legii nr. 42/1990 de către Primăria sectorului 6 București, obligarea Prefecturii municipiului București la emiterea titlului de proprietate și acordarea de către instanță a sprijinului în vederea definitivării construcției provizorii cu destinație comercială din București.

Examinând sentința atacată în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate‚ în cauză și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., se constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, iar potrivit art. 132 alin. (1) din același cod, la prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a propune noi dovezi. Cererea nu se socotește modificată doar în situațiile de excepție prevăzute de art. 132 alin. (2) pct. 1-4 C. proc.

civ. Este socotită ca primă zi de înfățișare aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii. Așadar, în cauză, sentința atacată și criticile formulate acesteia nu pot fi examinate decât în baza acestor dispoziții legale care nu permit ca cererea de chemare în judecată să fie modificată de nenumărate ori, în diverse faze procesuale și fără a se încadra într-una din situațiile de excepție prevăzute de art. 132 alin. (2) pct. 1-4 C. proc. civ., astfel cum a procedat recurentul-reclamant pe parcursul a trei ani. În cauză, se constată că în raport cu probele administrate în cauză, în principal cu autorizația de construire eliberată la 10 iunie 1993 și valabilă 12 luni, potrivit căreia amplasamentul este provizoriu, iar terenul se va dezafecta necondiționat la prima somație a proprietarului acestuia, actele administrative atacate prin cererea de chemare în judecată formulată în condițiile legii, sunt legale, astfel cum corect a reținut și instanța de fond.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, iar criticile formulate acesteia nefondate, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de N.I., împotriva sentinței nr. 1612 din 21 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2003.