ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1176/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta, Primăria municipiului Bacău, a chemat în judecată pârâta SC O. SRL Bacău pentru a fi obligată la plata sumei de 53.436.167 lei, reprezentând taxă de concesionare, conform contractului nr. 21382 din 20 august 1997, și la 39.646.178 lei, cu titlu penalități de întârziere, calculate la data de 14 aprilie 1999. În motivarea acțiunii se arată următoarele: Prin contract, s-a concesionat pârâtei terenul situat în intravilanul municipiului Bacău, având o suprafață de 25 mp, cu destinația „spațiu comercial”. În baza contractului, pârâta avea obligația să plătească taxa de concesionare până la data de 11 octombrie 1998 și penalitățile aferente până la data stingerii debitului.

La data de 7 iulie 1999, reclamanta depune precizări prin care se actualizează cuantumul penalităților pretinse la suma de 49.267.688 și anexează, în xerox, adresa nr. 20726 din 25 iunie 1999, privind modul de calcul al penalităților. În realitate, aceste precizări se referă la un alt contract de concesionare nr. 21383 din 20 august 1997 și nu la contractul nr. 21382 din 20 august 1997, în litigiu, în prezenta cauză.

La termenul de judecată din 23 iulie 1999, pârâta depune întâmpinare sau cerere reconvențională, prin care arată că nu datorează taxa de concesiune și nici penalitățile de întârziere și solicită să se constate rezilierea contractului de concesionare nr. 21382 din 20 august 1997, începând cu data de 25 octombrie 1997. Tribunalul Bacău, secția comercială și contencios administrativ, prin sentința nr. 215 din 23 martie 2000, a respins, ca nefondată, acțiunea principală, formulată de Primăria municipiului Bacău și a admis cererea reconvențională a SC O. SRL, în sensul că a constatat reziliat contractul de concesiune începând cu data de 25 octombrie 1997 și a obligat reclamanta-pârâtă la plata sumei de 6.000.000 lei cu titlu cheltuieli de judecată, către pârâta-reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: În urma licitației organizată de reclamantă și câștigată de pârâtă, părțile au încheiat contractul nr. 21382, datat 20 august 1997, pe care, însă, l-au semnat ulterior, așa cum rezultă din adresa nr. 21383 din 20 octombrie 1997. Certificatul de urbanism nr. 591 din 11 iunie 1997, obținut de pârâtă anterior încheierii contractului pentru terenul ce va fi concesionat, nu este suficient edificării construcției, deoarece era necesară și autorizația de construcție. Contractul fiind perfectat cu întârziere datorită reclamantei, pe timpul iernii nu se mai putea construi spațiul comercial, pentru care era destinat terenul concesionat. Mai mult, reclamanta a creat o situație ambiguă prin tergiversarea încheierii contractului și prin adresa nr. 21.383 din 20 octombrie 1997, prin care precizează pârâtei: „contractul se reziliază”, iar taxele nu se mai restituie.

Totodată, conform procesului-verbal nr. 21383 din 19 februarie 1998, terenul a fost predat pârâtei abia la data de 19 februarie 1998, iar în primăvară, întregul spațiu „parcare” din Piața Centrală a fost ocupat de SC O. SRL. Cum, din culpa reclamantei, nu s-a respectat clauza prevăzută la art. 18.7 din contract, privind edificarea în termen de 2 luni a construcției de către pârâtă și având în vedere pactul comisoriu de gradul IV și art. 18.1 din contract, art. 1019 - 1021 C. civ., precum și faptul că rezilierea contractului a intervenit la 25 octombrie 1997 și că terenul a fost predat pârâtei la data de 19 februarie 1998 și nu l-a folosit, instanța a admis cererea reconvențională și a respins acțiunea principală.

Curtea de Apel Bacău, secția comercială și contencios administrativ, prin decizia nr. 452 din 12 septembrie 2000, a admis apelul reclamantei-pârâte împotriva sentinței tribunalului, în sensul că a admis acțiunea principală și a obligat pârâta-reclamantă la 53.436.163 lei, reprezentând taxă de concesionare, precum și la 39.646.178 lei, cu titlu de penalități de întârziere, și a respins cererea reconvențională. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Pârâta trebuia să realizeze construcția pe terenul concesionat în termen de două luni, în baza certificatului de urbanism, și nu a administrat probe din care să rezulte că neeliberarea autorizației de construcție se datorează reclamantei.

Procesul-verbal de predare-primire a terenului a fost încheiat, la data de 19 februarie 1998, datorită pârâtei, care nu a depus diligențele necesare îndeplinirii obligațiilor contractuale, reclamanta notificând-o de mai multe ori pentru a se prezenta în vederea ridicării contractului și cu privire la neachitarea taxelor datorate (adresa din octombrie 1997). Terenul nu a fost concesionat altei societăți comerciale, astfel că pârâta datorează chiria calculată de expertiza contabilă. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și pct. 11 C. proc. civ., solicitând menținerea sentinței tribunalului.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată, în esență, următoarele: Instanța de apel nu a ținut seama că lucrările la obiectivul de investiții nu au început în termen de 1 an de la data concesionării și cum contractul poartă data încheierii, 20 august 1997, iar la data de 20 august 1998 se împlinea un an de la data semnării, la data de 04 iunie 1999, când s-a introdus acțiunea, în conformitate cu prevederile art. 10 pct. 3 din contract, acesta era reziliat de plin drept. Predarea-primirea terenului s-a făcut la data de 19 februarie 1998, și anume, după 6 luni de la data de 20 august 1997, când s-a încheiat contractul și când certificatul de urbanism, eliberat la data de 11 iunie 1997, își încetase valabilitatea, astfel că nu mai putea solicita autorizație de construcție.

La interogatoriu, reclamanta a precizat că nu există dovada de predare a contractului și semnarea lui s-a făcut la 20 octombrie 1997 și nu la 20 august 1997. Chiar dacă se considera că datorează prețul concesiunii, cu titlu de redevențe, și penalități de întârziere, ele pot fi calculate numai de la data semnării procesului-verbal de predare-primire, și anume, 19 februarie 1998, și până la 20 august 1998, când contractul s-a reziliat de plin drept, întrucât nu s-a realizat construcția în termenul prevăzut de art. 10, pct. 4 din contract. Instanța de apel a ignorat că terenul în litigiu a fost concesionat în anul 1997 către F.C.M.

Bacău, care, la rându-i, l-a concesionat către SC O. SRL, care l-a folosit ca spațiu de parcare, ca urmare a unui contract de asociere din 27 iulie 1998. Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 7397 din 7 decembrie 2001, a anulat, ca insuficient timbrat, recursul pârâtei împotriva deciziei nr. 452 din 2000 a Curții de Apel Bacău. Împotriva deciziei nr. 7397 din 2001, pârâta a formulat contestație în anulare, care a fost admisă prin decizia nr. 5740 din 8 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, în sensul că s-a anulat decizia atacată și s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că recurenta a timbrat recursul, însă, chitanțele privind plata taxei de timbru s-au atașat la alt dosar, astfel că, din eroare, recursul a fost anulat ca insuficient timbrat.

Analizând decizia instanței de apel sub aspectul motivelor de recurs sus-menționate, Curtea constată că recursul este fondat, în sensul celor de mai jos. În conformitate cu Hotărârea Consiliului Local al municipiului Bacău nr. 58 din 21 aprilie 1997, la data de 11 iunie 1997, s-a organizat licitație pentru concesionarea a 7 loturi de teren situate în Parcarea „Piața Centrală”. Pentru a participa la licitație și obținerea autorizației de construire pe terenul respectiv, pârâta a obținut certificatul de urbanism nr. 591 din 11 iunie 1997, valabil 6 luni de la data emiterii certificatului. În certificat s-a prevăzut că documentația tehnică pe baza căreia se va solicita eliberarea autorizației de construire va fi însoțită de avize de la F.R.E., R.Z., R.T., R.A.G.C., T.C., Poliția sanitară și Agenția de protecție a mediului.

Urmare a participării la licitație, pârâta a fost declarată adjudecător pentru lotul nr. 2 și, pe această bază, s-a încheiat contractul de cesionare nr. 21.382 din 20 august 1997, care a fost semnat la data de 20 octombrie 1997 (a se vedea adresa Primăriei municipiului Bacău – Biroul concesionării nr. 21.382 din 20 octombrie 1997 și expertiza contabilă).

În contract s-a prevăzut că terenul concesionat se predă de către concedent către concesionar pe bază de proces-verbal de predare-primire, în vederea realizării obiectivului de investiții, și anume, spațiu comercial (art. 1 și art. 2), iar în cazul în care nu se începe execuția lucrărilor în termen de1 an de la data concesionării, concedentul va putea rezilia contractul, aceasta operând de plin drept, după expirarea unei perioade de 30 de zile de la notificarea rezilierii (art. 10 pct. 3). Durata concesiunii a fost de 10 ani, începând cu data de 1 septembrie 1997. Reclamanta a predat terenul concesionat către pârâtă abia la data de 19 februarie 1998, cu procesul-verbal nr. 21382 din 19 februarie 1998 (a se vederea expertiza tehnică și, respectiv, contabilă.

Având în vedere data emiterii certificatului de urbanism, și anume, 11 iunie 1997, și că terenul s-a predat la 19 februarie 1998 și până la această dată nu se putea obține avizele și acordurile prevăzute de Legea nr. 50/1991, pentru construirea spațiului comercial, Curtea constată că certificatul de urbanism își încetase valabilitatea, astfel că pârâta nu mai putea obține obține autorizația de construire. În atari condiții, nu se mai putea începe execuția lucrărilor în termen de 1 an de la data concesionării, întrucât timpul rămas era foarte scurt pentru a face demersuri în vederea eliberării unui nou certificat de urbanism și apoi, pe această bază, să obțină avizele și acordurile necesare, precum și autorizație de construire.

Sub aspectul analizat, se reține că reclamanta, cu adresa nr. 31180 din 11 septembrie 1998, a notificat pârâta că reziliază contractul de concesionare, după expirarea a 30 de zile de la primirea notificării. Însă, reclamanta, cu toate că era în culpă față de situația creată, invocă neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către pârâtă, și anume, că nu ar fi depus documentația pentru obținerea autorizației de construire și nu a început execuția lucrărilor până la data de 1 septembrie 1998. În raport cu adresa sus menționată, reiese că reclamanta a reziliat contractul la data de 12 octombrie 1998. Din probele administrate se mai reține că pârâta nu a folosit terenul, deoarece nu i s-a pus la dispoziție până la data de 19 februarie 1998, iar după această dată, s-a folosit de către SC O. SRL, așa cum se concluzionează prin expertiza tehnică.

În concluzie, deoarece nerealizarea obiectului de investiții s-a datorat reclamantei, contractul nu produce efecte nici cu privire la obligațiile de plată ale concesionarului, și anume, plata taxei de concesionare. Față de cele arătate, se constată că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că pârâta nu a îndeplinit obligația contractuală de a realiza, în termen de două luni, construcția „în baza certificatului de urbanism”, întrucât art. 18.7 din contract a prevăzut că ea se realizează în termen de 2 luni de la eliberarea autorizației de construcție și care nu s-a putut obține datorită împrejurărilor sus menționate. Adresa din octombrie 1997, la care se referă instanța de apel, nu dovedește că datorită pârâtei s-a predat terenul la data de 19 februarie 1998, deoarece, prin adresa invocată, reclamanta invita pârâta să ridice contractul de concesiune și nu să i se predea terenul.

În măsura în care s-ar considera că pârâta nu a depus diligențe în vederea ridicării contractului, potrivit adresei reclamantei cu nr. 21382 din 20 octombrie 1997, contractul s-a reziliat la data de 25 octombrie 1997 și, ca atare, nu se mai justifică fapta reclamantei de a preda terenul către pârâtă la data de 19 februarie 1998 și nici susținerea instanței cu privire la debitele rezultate din neachitarea taxelor de concesiune. De asemenea, este irelevant considerentul instanței de apel că terenul nu a fost concesionat altei societăți comerciale și că pârâta datorează „chiria”, deoarece pârâta nu a putut realiza investiția prevăzută în contractul de concesiune din vina reclamantei. În contextul celor arătate, Curtea reținând că sunt îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va admite recursul pârâtei și va modifica decizia atacată, în sensul că va respinge apelul reclamantei împotriva sentinței nr. 215 din 2000 a Tribunalului Bacău. Totodată, având în vedere cererea pârâtei și prevederile art. 274 C. proc. civ., va obliga reclamanta să plătească pârâtei cheltuielile de judecată, în sumă de 11.063.585 lei, efectuate în cadrul căilor de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta reclamantă SC O. SRL Bacău împotriva deciziei nr. 452 din 12 septembrie 2000 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ. Modifică decizia atacată, în sensul că respinge apelul reclamantei-pârâte, Primăria municipiului Bacău, împotriva sentinței nr. 215 din 23 martie 2000 a Tribunalului Bacău, secția comercială și contencios administrativ. Obligă reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 11.063.585 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 25 februarie 2003.