ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4233/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

10 mai 2004, reclamanta D.A., în contradictoriu cu Primăria municipiului

București, a solicitat anularea dispoziției nr. 2376 din 21 februarie 2004

emisă de Primarul General și să se dispună restituirea în natură a terenului în

suprafață de 152 mp situat în București.

În motivarea contestației,

reclamanta a arătat că terenul situat în București, a aparținut tatălui său,

S.G., care l-a dobândit conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 56829 din 18 decembrie 1946 la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat de la

M.T.I.F.

În anul 1982, tatăl său i-a donat

imobilul, construcția intrând în proprietatea ei, iar terenul urmând regimul

instituit prin art. 30 din Legea nr. 59/1974, în vigoare la acea dată.

Ulterior, construcția a fost

preluată în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri ca urmare a unui

decret de expropriere.

Atât reclamanta cât și tatăl său au

făcut demersuri pentru redobândirea terenului, inclusiv în baza Legii nr.

18/1991, însă toate fără rezultat.

Reclamanta mai arată că în mod

greșit i s-a respins notificarea adresată intimatei în baza Legii nr. 10/2001

cu motivarea că terenul nu face obiectul acestei legi, în condițiile în care

dispozițiile art. 6.1. lit. c) din Normele Metodologice stabilesc că incidența

legii intervine și pentru terenurile din intravilan, neocupate de construcții

sau care nu au făcut obiectul constituirii sau reconstituirii dreptului de

proprietate în baza legilor speciale indiferent de afectațiunea juridică

actuală a acestora.

Fiind astfel investit, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestația.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut, în esență, că reclamanta nu poate beneficia de dispozițiile

Legii nr. 10/2001 întrucât potrivit art. 3 din lege sunt îndreptățite la măsuri

reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, în echivalent,

persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a

acestora, or, la momentul exproprierii (1986) reclamanta nu avea calitatea de

proprietar asupra terenului în litigiu, ci îl deținea cu drept de folosință pe

durata construcției.

Prin contractul de donație,

reclamanta a dobândit doar dreptul de proprietate asupra construcției, terenul

construit și neconstruit aferent construcției trecând în proprietatea statului

conform art. 30 din Legea nr. 58/1974.

S-a concluzionat de către instanță

că în condițiile expuse, reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită

și nu poate beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Soluția instanței de fond a fost

confirmată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, care, prin

decizia nr. 513 A din 20 iunie 2005, a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

reclamanta D.A. a declarat recurs, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Susține, astfel, în esență, că

soluția ambelor instanțe de a considera că nu are calitatea de persoană

îndreptățită pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 este greșită

în condițiile în care, în momentul încheierii actului de donație tatăl său a

înțeles să-i doneze întregul imobil (al cărui proprietar era din anul 1946), nu

numai construcția dar și terenul, căci voința internă reală a fost de a dona întregul

imobil.

În condițiile în care toate legile

de reparație intervenite după anul 1989 recunosc dreptul ca restabilirea

proprietății celor deposedați și în contra cărora au acționat legile anterioare

contrare proprietății private, instanțele ar fi trebuit să califice Legea nr.

58/1974, în temeiul căreia terenul aferent construcției a fost trecut în

proprietatea statului fără plată, drept o măsură abuzivă de intervenție în

raportul juridic amintit de vreme ce a fost expres abrogată, dar și față de

noile orientări ale dreptului intern privind proprietatea privată și circuitul

civil, cum și în raport de dispozițiile art. 2 din Normele Metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, care arată expres că la aplicarea legii trebuie

avută în vedere Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalelor sale.

Recursul este fondat pentru

considerentele ce succed.

Potrivit contractului de donație

autentificat sub nr. 10311 din 22 octombrie 1982 de fostul Notariat de Stat al

sectorului 3 București, tatăl reclamantei, S.G., i-a donat fiicei sale

imobilul, construcție situat în București, sector 3, terenul construit și

neconstruit aferent imobilului în suprafață de 152 mp urmând regimul juridic

prevăzut de art. 30 din Legea nr. 58/1974.

Raporturilor juridice dintre donator

și donatar le-au fost aplicate, la acea dată, prevederile art. 30 și art. 31

din Legea nr. 58/1974 în conformitate cu care terenurile din intravilan

(perimetrul construibil) puteau fi dobândite numai prin moștenire legală, iar

în caz de înstrăinarea construcțiilor, terenul aferent acestora trecea în

proprietatea statului cu plata unei despăgubiri.

În speță, din actele dosarului

rezultă că voința internă a fost ca tatăl reclamantei să doneze fiicei sale

întregul imobil, nu numai construcția dar și terenul aferent, iar reclamanta să

accepte donația privind întregul imobil.

Acest aspect subiectiv al intenției

actului rezultă pe de o parte din raportul tată-fiică, reliefat și de

introducerea cererii de intervenție în prezenta cauză (fila 45 dosar fond), iar

pe de altă parte și din dispozițiile Codului civil conform cu care oricine

poate dispune liber de bunurile sale prin acte

inter vivos

ori de

mortis causa

, actele trebuind a fi făcute cu respectarea ordinii publice și

a moralei.

Pe de altă parte, art. 30 din Legea

nr. 58/1974 (abrogată) era neconstituțional în raport chiar cu prevederile art.

36 alin. (1) din Constituția în vigoare la data edictării legii, conform cărora

„dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege”, obiect al acestui

drept putându-l constitui, printre altele și „casa de locuit, gospodăria de pe

lângă ea și terenul pe care se află” [art. 36 alin. (2)].

Or, trebuie acceptat că atâta timp cât existau

aceste norme constituționale de ocrotire a unei forme de proprietate nu se

putea concepe o schimbare legitimă a titularului dreptului decât dacă exista

consimțământul său ori, în lipsa acestuia, în cazuri prevăzute de legea

fundamentală și, oricum, în schimbul unei despăgubiri (ceea ce nu s-a întâmplat

în speță).

În acest context, aplicarea Legii

nr. 58/1974 trebuie calificată ca o măsură abuzivă de intervenție a statului

comunist în raportul juridic în discuție, cu atât mai mult cu cât legile de

reparație intervenite după anul 1989 recunosc dreptul la restabilirea

proprietății celor deposedați și în contra cărora au acționat legile contrare

proprietății private.

Ca atare, la momentul exproprierii

reclamanta era beneficiara unei donații care nu a fost revocată, or, ca efect

al donației, ea a devenit proprietară și asupra terenului aferent construcției.

De menționat că, de vreme ce

legiuitorul de după anul 1989 a recunoscut dobânditorilor construcțiilor

dreptul de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate și în

cazul în speță, ca efect al donației (act cu titlu gratuit de dispoziție) și

reclamanta a devenit proprietară asupra terenului aferent construcției, în

prezent demolat.

Drept urmare, reclamanta are

calitatea de persoană îndreptățită conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001

fiind proprietara terenului de 152 mp la data preluării abuzive a acestuia.

În consecință, în raport de

considerentele expuse și constatând că pricina a fost soluționată fără a se fi

cercetat fondul, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul declarat în

cauză urmează a fi admis, se vor casa atât sentința primei instanțe cât și

sentința instanței de apel și se va trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe de fond, respectiv Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta D.A. împotriva deciziei nr. 513 A din 20 iunie 2005 a Curții de Apel

București, secția a VII-a.

Casează atât decizia atacată cât și

sentința civilă nr. 101 din 4 februarie 2005 a Tribunalului București, secția a

III-a civilă, și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond,

Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 aprilie 2006.