ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3825/2009

Deliberând în condițiile art. 256 asupra recursului civil de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 17 iulie 2007 reclamantul A.V. a chemat în judecată Statul Român prin M.E.F. pentru obligarea acestuia la plata de despăgubiri civile în cuantum de 1.099.090 lei prejudiciu material și moral ce i-au fost cauzate prin trimiterea abuzivă în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual, uz de fals și mărturie mincinoasă. Acțiunea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și art. 998 C. civ. Reclamantul, de profesie expert judiciar, s-a considerat victima unei erori judiciare pentru că a fost trimis în judecată prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul București pentru infracțiunile de fals intelectual, uz de fals și mărturie mincinoasă.

Infracțiunile amintite ar fi fost săvârșite prin denaturarea realității în expertiza întocmită în Dosarul civil nr. 5729/2000 prin care ar fi fost defavorizat părțile civile L.D. și L.C.(în prezent decedat), în dosarul civil și respectiv, favorizată reclamanta S.M. Reclamantul a arătat că a fost achitat în dosarul penal prin sentința penală nr. 1773 din 27 iunie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 București în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. dar că i s-a respins cererea de cheltuieli de judecată (deși în procesul penal a fost respinsă acțiunea civilă în pretenții intentată de părțile civile împotriva sa) formulată împotriva părților civile reținându-se că nu au fost provocate cheltuielile de judecată de părțile civile întrucât instanța a fost sesizată prin rechizitoriul de către Parchet ca instituție judiciară a Statului, acțiunea penală fiind guvernată de principiul oficialității.

Sentința penală de achitare a rămas definitivă prin respingerea apelului (Decizia nr. 841/A din 3 octombrie 2006 a Tribunalului București, secția I penală) și prin respingerea recursului (Decizia penală nr. 1812 din 21 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală). Reclamantul s-a considerat victima unei erori judiciare pentru că timp de trei ani a fost nevoit să facă cheltuieli cu angajarea de avocați pentru a-și face apărările în procesul penal, i-a fost suspendată activitatea de expert prin Decizia nr. 416 din 6 octombrie 2004 a M.J. – decizie care își produce și în prezent efectele, împotriva sa; din punct de vedere profesional, social și familial a avut de suferit întrucât a fost privat de exercitarea muncii sale; a pierdut clienți, fiind privit cu suspiciune de colegi; s-a înstrăinat de soție și copii care nu mai au încredere în el.

Daunele materiale au fost evaluate la 82.290 lei venituri nerealizate în perioada de suspendare a exercitării profesiei de expert, 6 octombrie 2004 – 31 mai 2001); 65.800 lei onorariu de avocat pentru asistență și reprezentare în procesul penal. Daunele morale au fost evaluate la 951.000 lei (echivalentul a 300.000 euro) pentru deteriorarea imaginii publice și a vieții de familie. În total a fost pretinsă suma de 1.099.090 lei cu titlu de despăgubiri. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1557 din 5 decembrie 2007 a respins acțiunea ca inadmisibilă. În motivarea sentinței Tribunalul a reținut că cererea de despăgubiri a reclamantului fondată pe dispozițiile art. 504 C. proc.

pen. nu se regăsește reglementată în niciuna din situațiile prevăzute de art. 504 având în vedere că reclamantul a fost achitat de instanțele penale și deci împotriva lui nu s-a pronunțat nici o hotărâre de condamnare și nici nu a fost arestat. S-a mai reținut că art. 504 C. proc. pen. se aplică în situația erorii judiciare, definită de codul de procedură penală și care nu acoperă și situația trimiterii în judecată prin rechizitoriu, atribuțiile condamnării fiind de competența exclusivă a instanței de judecată și nu a procurorului. Instanța a apreciat că Decizia nr. 255/2001 a Curții Constituționale invocată de reclamant nu își are aplicabilitate în cauză, ea plecând tot de la premisa condamnării definitive sau arestării preventive atunci când se apreciază cu privire la modalitățile în care ulterior se constată nelegalitatea condamnării definitive sau a arestării preventive.

S-a reținut că nici textul constituției în art. 52 alin. (3) nu dă o altă definiție erorii judiciare ci stabilește că răspunderea se stabilește în condițiile legii. Tribunalul a constatat că reclamantul a invocat și art. 998 C. civ. dar nu de sine stătător ci în coroborare cu art. 504 C. proc. pen. astfel că el nu a putut fi acceptat în individualitatea lui, instanța nefiind în acest mod învestită. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 482/A din 19 iunie 2008 a respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamant. S-a constatat legală și temeinică sentința instanței de fond și, la rândul ei curtea de apel a analizat condițiile impuse de art. 504 C. proc.

pen. și de C.E.D.O. și a constatat că în cauză nu este vorba despre o hotărâre de achitare intervenită după o condamnare definitivă. În cazul în speță reclamantul, a fost achitat de instanța de fond și soluția a fost menținută în apel și recurs. Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs în termen legal. A fost invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 în sensul că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) prin aceea că: Au fost eludate motivele la apel instanța analizând acțiunea și nu apelul și, respectiv, instanța respingând apelul nu a efectuat forma procedurală imperativă a pronunțării asupra soluției primei instanțe, în conformitate cu art. 296 C. proc.

civ. Un alt motiv de recurs a fost cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. S-a arătat că în considerentele deciziei întreaga analiză este concentrată pe aspecte de fond ținând de cererea principală și nu aspecte învederate în cererea de apel. În cadrul motivelor de apel se pot aduce argumente logico-juridice noi, în susținerea motivelor inițiale sau pot fi invocate excepții de ordine publică și instanța trebuie să se refere la toate acestea, să răspundă punctual motivelor de apel și argumentelor formulate nefiind suficientă o analiză a cererii de fond. Al treilea motiv de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 9. S-a arătat că toate erorile mai sus arătate se constituie, împreună cu altele în veritabile încălcări sau aplicări greșite ale legii.

Astfel, s-a criticat faptul că instanța și-a întemeiat soluția pe art. 504-507 C. proc. pen., eludând celelalte temeiuri invocate. S-a făcut abstracție în mod nejustificat de dispozițiile art. 998- 999 C. proc. civ. iar cât privește dispozițiile Legii nr. 30/1994, de ratificare a C.E.D.O. și a Protocolului adițional la aceasta, instanța de apel analizează alt text decât cel invocat, respectiv art. 3 din Protocolul nr. 7, deși norma din Convenție pe care au fost întemeiate cererea și apelul era cea prevăzută la pct. 1 al art. 6 din Convenție. Or, în conformitate cu acest din urmă text, perfect aplicabil în cazul dedus judecății, reclamantul a arătat că pe lângă faptul că a fost obligat să suporte obligațiile, vicisitudinile și cheltuielile unui asemenea proces, timp de 3 ani, a fost privat și de dreptul de a-și exercita profesia de expert judiciar, ceea ce reprezintă un prejudiciu material.

Recurentul a arătat că în cauză este aplicabilă răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 998 – 999 C. civ. prin faptul că i s-au adus grave prejudicii de producerea cărora se face vinovat statul, ca organizator și gestionat al sistemului judiciar și că entitatea garantează din punct de vedere constituțional a drepturilor și libertăților individului. Recurentul a mai susținut că și raportul la art. 504 -507 C. proc. pen. dădea loc la reparație deoarece textele trebuiau interpretate într-un sens mai larg, extensiv, prin prisma dispozițiilor constituționale. Interpretarea art. 48 alin. (3) trebuie făcută în sensul că organul legislativ nu ar putea stabili că anumite erori judiciare, neimputabile victimei să fie suportate de acesta.

S-a invocat, pentru acest punct de vedere, Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale potrivit căreia art. 504 alin. (1) este constituțional numai în măsura în care nu limitează, ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituție. În concluzie recurentul a solicitat instanței de recurs să readucă cursul procesului în limitele procedurale conform cu prevederile constituționale, legale și normative europene și internaționale în vigoare în raport cu jurisprudența constituțională și generală actuală și ca urmare, să se caseze cauza cu trimitere spre reluarea judecății la Tribunalul București pentru efectuarea unei analize de fond a cererii și nu a excepției.

Intimatul Statul Român prin M.F.P. a solicitat în întâmpinare respingerea recursului pentru că instanța a soluționat corect cauza constatând că dispozițiile legale pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, nu se aplică în cauză. S-a arătat în acest sens că în raport de condițiile impuse de art. 504 C. proc. pen. acțiunea este inadmisibilă pentru că se aplică principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, de pe o parte. Pe de altă parte articolul art. 504 este o dispoziție specială față de prevederile C. civ. – norma specială se aplică cu precădere prin eliminarea normei generale, potrivit principiului specialia ad generalibus derogant. S-a invocat și jurisprudența C.E.D.O.

conformă acestei interpretări date de instanță care a circumscris admisibilitatea acțiunii existenței condițiilor impuse de text și anume a hotărârii de condamnare definitivă, care ulterior să fi fost anulată prin achitare (cazul Pantea împotriva României). S-a mai invocat că instanțele au respectat principiul disponibilității, reclamantul fiind cel care stabilește cadrul procesual și temeiul de drept. Examinarea motivelor de recurs prin prisma criticilor formulate conduce la concluzia că acestea sunt întemeiate și determină admiterea recursului pentru considerentele ce urmează: Reclamantul a chemat în judecată Statul pentru plata de despăgubiri bănești pentru prejudiciul material și moral ce i-au fost cauzate în urma unui proces penal.

În drept au fost invocate și dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și 998 și urm. C. civ. Instanța de fond a respins acțiunea în daune ca inadmisibilă, considerăm că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 Cod procedură penal și că referirea la art. 998 C. civ. a fost făcută în legătură cu art. 504 C. proc. pen. și ca atare nu se poate cerceta în mod de sine stătător. Instanța de apel a respins apelul considerând corectă și legală sentința de fond. Printr-o motivare sumară se reține că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 și nici ale art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., fără să se constate că atât prin acțiunea introductivă de instanță cât și prin cazul de apel reclamantul a arătat că și-a întemeiat pretențiile în mod expres și pe dispozițiile art. 998 și urm. C. proc.

civ. și că instanța dacă avea dubii trebuia să pună în discuția părților temeiul de drept. Art. 998 – 1003 C. proc. civ. reglementează răspunderea delictuală și cvasidelictuală și ca urmare „o acțiune întemeiată numai pe aceste dispoziții sau în coroborare și cu alte teste de lege” este posibilă și admisibilă. Acțiunea în despăgubiri civile care își are sorgintea în arestare sau detenție preventivă care fi fost nelegală, este admisibilă în condițiile art. 5 alin. (5) din C.E.D.O. Textul citat, care prevede în mod expres că „orice persoană care este victima unei arestări sau a unei detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol (5) are dreptul la reparație”, conferă drept la acțiune și corolar, obligația din partea instanței la analiza cauei pe fond.

Ca urmare instanța de apel în mod neîntemeiat a respins apelul considerând că acțiunea este inadmisibilă pentru că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și nici art. 3 din protocolul 7 la C.E.D.O. Se constată că instanța de fond și de apel au încălcat dispozițiile art. 129 alin. (4) – (6) C. proc. civ. neanalizând cauza din perspectiva unitară a temeiurilor de drept și de fapt invocate iar instanța de apel încălcând și dispozițiile art. 295 alin. (1) și art. 297 alin. (1) C. proc. civ. neanalizând în totalitate motivele de apel și nereținând că în mod greșit prima instanță a rezolvat cauza pe cale de excepție. Constatând că în cauză sunt întrunite condițiile pentru reținerea motivelor de recurs invocate se va admite recursul și potrivit art. 312 alin. (2), (3) și (15) C. proc.

civ. se va casa ambele hotărâri și se va trimite cauza spre rejudecare la tribunalul București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul A.V. împotriva Deciziei nr. 482/A din 19 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă. Casează decizia atacată precum și sentința nr. 1557 din 5 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și trimite cauza la această ultimă instanță pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2009.