ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4544/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4544/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin plângerea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

la data de 16 august 2007, reclamantul M.E. a chemat în judecată pârâtul C.N.C.D.

ca urmare a refuzului repetat al acestei autorități de a răspunde unui capăt de

cerere și a respingerii unui alt capăt de cerere adresate în temeiul

prevederilor Constituției României, ale legislației privind combaterea

discriminării și ale legislației privind activitatea de soluționare a petițiilor.

Reclamantul a solicitat instanței să

confirme situația discriminatorie pe motive de apartenență sexuală creată prin

afișarea cu obstinație a simbolurilor religioase în sălile de clasă cât și pe

holurile și în cancelariile instituțiilor publice de învățământ din România și

să dispună obligarea C.N.C.D. la retragerea de pe pereții publici ai

cancelariilor, holurilor și sălilor de clasă, atât din școala unde învață

fetița sa, Liceul de Artă Margareta Sterian, cât și din toate celelalte unități

publice de învățământ, a simbolurilor religioase, cu excepția orelor în care se

desfășoară disciplina cu caracter facultativ, Religie.

Reclamantul a solicitat totodată și

obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 RON despăgubiri cu titlu de daune

morale, considerând că i s-au încălcat unele din drepturile și libertățile

fundamentale, stabilite prin reglementări internaționale, prin Constituția

României și prin legislația națională, banii urmând a fi folosiți în acțiuni

privind promovarea drepturilor copilului.

În motivarea plângerii reclamantul a

arătat că la data de 14 august 2006 a adresat C.N.C.D. o petiție înregistrată

sub nr. 106, solicitările sale materializându-se în trei capete de cerere,

respectiv (i) confirmarea discriminării împotriva persoanelor etnice,

agnostice, indiferente sau de altă confesiune decât cea căreia îi aparțin

simbolurile religioase și care generează o atmosferă ostilă și degradantă,

afectând dreptul la demnitate personală al tuturor copiilor și procesul de

formare al personalității umane autonome și creației, (ii) confirmarea

discriminării prin încălcarea dreptului fundamental la egalitate de șanse,

deoarece prin acceptarea simbolurilor religioase unitățile publice își asumă

transmiterea valorilor de inferiorizare a femeilor practicante de religia

respectivă și (iii) confirmarea situației discriminatorii prezentate pe cele

două direcții, în școala în care învață fiica sa.

A mai arătat reclamantul că răspunsul

primit în data de 14 decembrie 2006, materializat în Hotărârea C.N.C.D. nr. 323

din 21 noiembrie 2006 face referire doar la două dintre capetele de cerere respectiv

la primul și al treilea.

decembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul M.E., a

anulat în parte Hotărârea nr. 323 din 21 noiembrie 2006 adoptată de C.N.C.D.,

în ceea ce privește pct. 1 din dispozitivul hotărârii, și a obligat pârâtul C.N.C.D.

să se pronunțe cu privire la solicitările reclamantului referitoare la anularea

situației discriminatorii creată prin prezența simbolurilor religioase în

Liceul de Artă „Margareta Sterian” din Buzău și la încălcarea dreptului

fundamental la egalitatea de șanse prin transmiterea valorilor de inferiorizare

a femeilor, practicate de religia creștin-ortodoxă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că prin Hotărârea nr. 323 din 21 noiembrie 2006, Colegiul director al

C.N.C.D. a stabilit numai cu privire la capătul de cerere privind anularea

situației discriminatorii creată prin prezența simbolurilor religioase în

Liceul de Artă „Margareta Sterian”, susținând fără temei că în raport de sentința

civilă nr. 157/2005 a Tribunalului Buzău și decizia civilă nr. 1917/2007 a

Curții de Apel Ploiești, nu se poate pronunța, respectând principiul

autorității de lucru judecat.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a apreciat că pârâtul C.N.C.D. în mod

greșit a invocat autoritatea de lucru judecat în soluționarea uneia din capetele

de cerere formulate de reclamantul M.E., în condițiile în care nu este o

instanță de judecată, iar petiția cu care a fost sesizat nu constituie o cerere

de chemare în judecată.

Referitor la capătul de cerere privind

confirmarea discriminării prin încălcarea dreptului fundamental la egalitatea

de șanse, pe motive de apartenență sexuală Curtea a constatat că în cadrul

Hotărârii nr. 323/2006 a C.N.C.D. nu se regăsesc referiri la fapta de

discriminare pe motive de apartenență sexuală invocată de reclamant în petiția

sa. În aceste condiții nu se poate reține că pârâtul a soluționat și acest

capăt de cere, obligație care îi revenea conform dispozițiilor O.G. nr. 137/2000.

În ceea ce privește solicitarea

reclamantului ca instanța să confirme discriminarea cu privire la care pârâtul

nu s-a pronunțat, Curtea a apreciat că prezenta acțiune nu este întemeiată pe

dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, conform cărora persoana care se

consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată o cerere

pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare

discriminatorii sau anularea situației create prin discriminare potrivit

dreptului comun.

Or, prezenta plângere este formulată

împotriva C.N.C.D., ca urmare a refuzului repetat de a răspunde unui capăt de

cerere și a respingerii unui alt capăt de cerere, reclamantul înțelegând să

critice modalitatea în care C.N.C.D. a soluționat petiția sa, prin Hotărârea

nr. 323/2006.

La data de 31 martie 2008 reclamantul M.E.

a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D. îndreptarea, lămurirea și

completarea hotărârii ce face obiectul sentinței nr. 3345/2007 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal .

În motivarea cererii reclamantul a arătat

că sentința nr. 3345/2007 nu face referire la capătul de cerere privind plata

unor despăgubiri cu titlu de daune morale, în valoare de 100.000 RON, precum și

faptul că aceasta cuprinde dispoziții potrivnice în sensul că nu menționează

expres admiterea în parte a acțiunii sale.

De asemenea nu se face referire nici în dispozitiv,

nici în considerente, la principalele articole de lege care au stat la baza

demersului, și anume articole din Constituție, Codul de procedură civilă, Legea

nr. 554/2004 cu referire la dreptul fundamental de petiționare și dreptul

fundamental al persoanelor vătămate de o autoritate publică.

aprilie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul M.E., și a

dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 3345 din 17 decembrie

2007, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, în sensul că a indicat expres că a fost respinsă ca neîntemeiată cererea

reclamantului de obligare a pârâtului la plata daunelor morale, cu consecința

admiterii în parte a acțiunii reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a apreciat

că cererea reclamantului este o cerere de completare a hotărârii formulată în

conformitate cu prevederile art. 281

2

C. proc. civ., chiar dacă s-au

invocat drept temei legal și dispozițiile art. 281 și art. 281

1

C.

proc. civ.

A mai reținut Curtea că împrejurarea că instanța

nu a menționat: expres, că admite

în parte acțiunea este o consecință a

nepronunțării asupra unui capăt de cerere, situație în care este aplicabilă

procedura reglementată de art. 281

2

C. proc. civ. Cu referire la

capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, examinată în cuprinsul

acestei din urmă sentințe, instanța a reținut că reclamantul nu a precizat în

concret în ce constă prejudiciul solicitat, în ce mod a fost afectat din punct

de vedere moral și nici care este interesul legitim pretins a-i fi fost

încălcat de C.N.C.D. S-a mai arătat că reclamantul nu a făcut dovada

prejudiciului moral deși avea această obligație, nefiind posibilă acordarea de

daune în condițiile în care nu a fost dovedită îndeplinirea cumulativă a

condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii respectiv

prejudiciul, fapta ilicită, legătura dintre faptă și prejudiciu și vinovăția.

Împotriva sentințelor civile nr. 1319/2008

și nr. 3345/2007 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul M.E.

Printr-un prim recurs îndreptat împotriva

sentinței nr. 3345 din 17 decembrie 2007, recurentul M.E., a criticat această

hotărâre, apreciindu-o ca fiind nelegală și netemeinică, invocând prevederile

art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

O primă critică vizează considerentele hotărârii,

recurentul arătând că instanța deși a acceptat acțiunea sa, a prezentat

denaturat solicitarea sa, astfel că sentința pronunțată conține motive străine

de natura cauzei.

A mai arătat recurentul că instanța a

apreciat și a interpretat greșit solicitarea sa vizând acordarea de daune

morale, în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., fiind incident și motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal și dată cu încălcarea legii, în condițiile în care

nici în considerentele hotărârii dar nici în dispozitivul acesteia nu s-a făcut

referire la demersul său de acordare a daunelor morale, nefiind indicate nici principalele

articolele din Legea nr. 554/2004, pe care și-a fundamentat acțiunea de chemare

în judecată.

Recurentul a solicitat modificarea

sentinței atacate în sensul obligării C.N.C.D. și la plata de despăgubiri , cu

titlu de daune morale, în sumă de 100.000 lei.

Recurentul-reclamant a formulat un recurs

separat și împotriva sentinței nr. 1319 din 23 aprilie 2008 a aceleiași

instanțe, prin care a fost completat dispozitivul sentinței civile nr. 3345 din

17 decembrie 2007, hotărâre pe care o apreciază ca fiind nulă, întrucât a fost

pronunțată cu neobservarea formelor legale, pricinuindu-se o vătămare, în

sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. ce nu poate fi înlăturată decât prin

anularea ei.

Recurentul a mai susținut că în mod

greșit instanța de fond i-a respins cererea de acordare a despăgubirilor, cu

titlu de daune morale, în condițiile în care acest capăt de acțiune a fost

cuprins în cererea inițială, amplu motivat, pus apoi în dezbaterea orală a

părților și reluat detaliat în notele scrise.

Recurentul a mai arătat că instanța de

fond nu a prezentat nici un argument sau motiv legal pentru respingerea acestui

capăt de cerere, încălcând astfel prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

potrivit cu care hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept

pentru care s-au înlăturat cererile părților, instanța neintrând practic în

cercetarea fondului solicitărilor sale, ceea ce atrage casarea ei, în sensul

art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

În fine, recurentul a solicitat

modificarea sentinței și prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., dată fiind lipsa temeiului legal al hotărârii atacate, în

cuprinsul căreia nu se precizează care sunt motivele legale ce o susțin și nici

nu sunt prezentate răspunsuri pentru fiecare capăt de cerere.

Intimatul C.N.C.D. a formulat întâmpinare

față de motivele cuprinse în cele două recursuri declarate de

recurentul-reclamant, invocând în principal, pe cale de excepție,

inadmisibilitatea recursului formulat împotriva sentinței civile nr. 3345 din 17

decembrie 2007.

În susținerea acestei excepții s-a arătat

că în doctrina de specialitate s-a statuat că împotriva hotărârilor

judecătorești care cuprind erori materiale, neclarități ori sunt incomplete se

poate utiliza o cale distinctă, cea prevăzută de art. 281 C. proc. civ. de

lămurire, îndreptare și completare, dar nicidecum una paralelă cu calea legală

de atac.

În aprecierea intimatului,

recurentul-reclamant avea numai posibilitatea legală de a folosi calea de atac

împotriva hotărârii judecătorești ulterioară, prin care a fost completat

dispozitivul primei sentințe, nefiind posibilă utilizarea, în același timp a

două căi legale care se exclud între ele, cu atât mai mult cu cât există o

evidentă similitudine a criticilor cuprinse în cererea de completare cât și în

recursul în cauză, ceea ce conduce practic la rămânerea fără obiect a

recursului declarat.

Față de același recurs, declarat

împotriva sentinței civile nr. 3345 din 17 decembrie 2007, intimatul a invocat

și excepția de tardivitate, arătând că în raport de data comunicării hotărârii,

10 martie 2008, este neveridică susținerea recurentului în sensul că ar fi expediat

recursul la aceeași dată cu cererea de recurs, în vreme ce, din chiar cuprinsul

recursului rezultă că a fost expediat ulterior pronunțării celei de–a doua hotărâri,

de completare a dispozitivului.

Intimatul a solicitat, în subsidiar

respingerea recursurilor ca nefondate arătând, în esență, că în mod corect a

reținut instanța de fond că recurentul nu a demonstrat în concret în ce constă

prejudiciul suferit, în ce mod a fost afectat din punct de vedere moral, prin

pretinsa încălcare de către intimat a unui interes legitim.

S-a mai indicat de către intimat că

recurentul era obligat să probeze, până la data pronunțării sentinței de fond,

îndeplinirea condițiilor obligatorii pentru angajarea răspunderii ca și

pretinsul prejudiciu moral suferit, conform art. 169 C. civ., ori în cauză, solicitările

sale s-au bazat pe simple aserțiuni, nici măcar pe prezumții.

În fine, intimatul a indicat că în cauză,

nu se poate reține că C.N.C.D. a omis sau a refuzat să răspundă petiției

recurentului iar faptul că instanța a retrimis solicitarea către C.N.C.D. spre

a răspunde în concret, pe aspectul arătat, face ca cererea de despăgubiri a

recurentului să fie și prematur formulată.

Înalta Curte, examinând cu prioritate

excepțiile invocate de intimatul-pârât în legătură cu recursurile formulate, în

conformitate cu prevederile art. 137 C. proc. civ., reține că acestea sunt

nefondate și urmează a fi respinse, în considerarea celor în continuare

arătate.

Potrivit art. 281

2

C. proc.

civ., dacă prin hotărârea dată, instanța a omis să se pronunțe asupra unui

capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau

incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se

poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri.

Împrejurarea că recurentul a ales ca

împotriva sentinței nr. 3345 din 17 decembrie 2007 să formuleze, deopotrivă

recurs dar și o cerere de completare, potrivit art. 281

2

C. proc.

civ., nu face ca recursul său să fie respins de plano

ca inadmisibil,

câtă vreme textul de lege sus-arătat nu impune alegerea uneia dintre cele două

căi procedurale, stabilind numai prin raportare la recurs, termenul în care o

astfel de cerere poate fi formulată.

În plus, este de menționat

particularitatea procedurii reglementată de art. 281

2

C. proc. civ.,

în sensul că, spre deosebire de hotărârea de „interpretare” sau cea de

„lămurire”, hotărârea de completare este ea însăși o hotărâre prin care se

soluționează o parte din fondul litigiului, respectiv capătul de cerere omis,

supusă așadar, recursului pe cale separată.

În raport de cele menționate, rezultă

așadar că nu poate fi primită excepția de inadmisibilitate invocată de intimatul-pârât,

urmând a fi respinsă.

Neîntemeiată este și excepția de

tardivitate invocată de intimat vizând declararea recursului îndreptat

împotriva sentinței civile nr. 3345 din 17 decembrie 2007.

Din actele dosarului rezultă că acest

recurs a fost înaintat prin poștă la data de 26 martie 2008, la Curtea de Apel

București (plicul de la fila 5 dosar recurs), fără însă a fi atașate dosarului

de fond dovezile de comunicare ale acestei hotărâri către părțile din dosar.

Cum această împrejurare, în mod evident

nu îi este imputabilă recurentului-reclamant și cum, potrivit prevederilor

aplicabile din Codul de procedură civilă, dovada de primire sau procesul verbal

al agentului procedural sunt singurele admisibile a confirma comunicarea unei

hotărâri judecătorești, Înalta Curte, respectând liberul acces la justiție și

în considerarea exercitării drepturilor procesuale cu bună credință, va aprecia

că acest recurs este regulat formulat, cu atât mai mult cu cât raportat la data

comunicării sentinței, astfel cum a fost ea doar indicată de ambele părți, ca

fiind 10 martie 2008, înregistrarea lui la 26 martie 2008 apare ca fiind

realizată înlăuntrul termenului legal, conform art. 301 C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând actele și

lucrările dosarului, în raport de prevederile legale aplicabile, incluzând art.

304

1

C. proc. civ. și raportat la criticile recurentului-reclamant,

constată că nu subzistă motive de casare sau de modificare a niciuneia dintre

cele două hotărâri atacate, astfel că recursurile vor fi respinse ca nefondate,

în considerarea celor în continuare arătate.

Reținând similitudinea, cel puțin în

parte, a criticilor recurentului cuprinse în cele două recursuri, după cum

corect a menționat și intimatul-pârât, Înalta Curte urmează să analizeze și să răspundă

după caz prin argumente comune criticilor formulate.

Prin prima hotărâre pronunțată, respectiv

prin sentința civilă nr. 3345 din 17 decembrie 2005, instanța de fond a admis

acțiunea reclamantului în sensul că a solicitat C.N.C.D., a cărui hotărâre nr. 232/2006

a fost în parte anulată, să se pronunțe și cu privire la solicitările

reclamantului referitoare la anularea situației discriminatorii creată prin

prezența simbolurilor religioase în Liceul de Artă „Margareta Sterian” din

Buzău și la încălcarea dreptului fundamental la egalitate de șanse prin transmiterea

valorilor de inferiorizare a femeilor, practicate de religia creștin-ortodoxă.

Din această perspectivă, criticile

recurentului-reclamant vizând cuprinderea în considerentele hotărârii a unor

motive străine de natura pricinii și lipsa de referire expresă la încălcarea

dreptului la petiționare al reclamantului, sunt nu numai nefondate, dată fiind

argumentarea și motivarea instanței, dar chiar lipsite de interes. Totodată

criticile recurentului referitoare la lipsa mențiunii în cuprinsul sentinței

civile nr. 3345/2005 a împrejurării ca acțiunea sa a fost admisă numai în parte

și că instanța nu s-a pronunțat și asupra capătului de cerere de acordare a

daunelor morale, apar ca fiind nu numai ca neîntemeiate dar chiar lipsite de

obiect, câtă vreme această misiune a fost rezolvată de instanța de fond prin

procedura legală a completării hotărârii și a examinării pe calea unei hotărâri

separate a capătului de cerere inițial omis, după cum s-a arătat deja.

Critica esențială pe care înțelege să o

formuleze practic recurentul-reclamant, prin ambele recursuri vizează

neacordarea de către instanța de fond a daunelor morale solicitate.

Analizând considerentele celei de-a doua

hotărâri pronunțate, nr. 1319 din 23 aprilie 2008, în temeiul art. 281

2

C. proc. civ., prin care instanța de fond, completând dispozitivul primei

instanței, a examinat și capătul de cerere de obligare a pârâtului-intimat C.N.C.D.

la plata daunelor morale solicitate, în cuantum de 100.000 lei, Înalta Curte apreciază

că în mod corect s-a reținut că prejudiciul moral invocat de

reclamantul-recurent nu a fost dovedit în conformitate cu prevederile art. 1169

C. civ.

Este adevărat că prin cererea

introductivă reclamantul a arătat că solicită aceste daune motivat de vătămarea

unor drepturi și interese fundamentale, solicitare dezvoltată și prin motivele

scrise, dar tot atât de adevărat este, după cum corect a reținut și instanța de

fond că simplele afirmații nesusținute de probe care să demonstreze întrunirea

cumulativă a condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea unei astfel de

răspunderi, nu pot conduce la admiterea acestei cereri, formulată în temeiul

art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu referire la art. 27 din O.G. nr. 137/2000,

republicată și art. 52 din Constituție.

După cum a stabilit deja și Înalta

Curte în jurisprudența sa anterioară, în conformitate cu dispozițiile art. 1169

C. civ., sarcina probei în astfel de cereri revine reclamantului care trebuie

să dovedească, potrivit dreptului comun, existența prejudiciului moral suferit,

caracterul ilicit al faptei pârâtului, săvârșită de acesta cu vinovăție precum

și legătura de cauzalitate dintre prejudiciul respectiv și fapta pârâtului.

Nu a fost probată în cauză

îndeplinirea acestor cerințe, nu a rezultat comportamentul ilegal sau abuziv al

pârâtului, modalitatea aleasă de autoritatea pârâtă de exercitare a drepturilor

sale procesuale nefiind o faptă ilicită, astfel încât pretinsele prejudicii de

ordin moral solicitate de recurent nu au fost dovedite. Drept urmare, Înalta

Curte apreciază că în mod corect acest capăt de cerere a fost respins de

instanța de fond ca neîntemeiat.

Criticile recurentului vizând

nepronunțarea instanței pe fondul cererii sau cu încălcarea formelor de

procedură ce atrag nulitatea sunt nefondate raportat la modalitatea în care

această cerere a fost examinată și motivat respinsă.

În fine, în completarea celor deja

reținute de instanța de fond și ca un argument suplimentar în favoarea soluției

adoptate, Înalta Curte apreciază, în acord cu principii deja cristalizate în

jurisprudența C.E.D.O. că având în vedere circumstanțele cauzei, chiar

admiterea în parte a acțiunii și obligarea C.N.C.D. la a se pronunța pe

aspectele în concret menționate, solicitate de recurentul-reclamant,

reprezintă, în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru acoperirea

oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost suferit de reclamant[1].

Față de toate cele mai sus arătate, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., se vor respinge așadar ca nefondate cele două

recursuri formulate de recurentul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității și

excepția tardivității recursului declarat de M.E. împotriva sentinței civile

nr. 3345 din 17 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, invocate de intimatul–pârât C.N.C.D.

Respinge recursurile declarate de M.E.

împotriva sentinței civile nr. 3345 din 17 decembrie 2007 și împotriva

sentinței civile nr. 1319 din 23 aprilie 2008 ale Curții de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5

decembrie 2008.