ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 596/2011

Asupra cererii de revizuire de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Prin decizia nr. 5546 din 3 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins recursul declarat de Asociația A.B. și P.M.G. împotriva sentinței nr. 1702 din 45 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a VllI-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că prin acțiunea înregistrată, la data de 22 iunie 2007, reclamanta Asociația A.B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D. constatarea nulității hotărârii nr. 98 din 27 martie 2007 emisă de acesta, obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 1000 lei pentru întârzierea în soluționarea petiției sale, constatarea săvârșirii unei fapte de discriminare și victimizare împotriva lui P.M.G.

de către I.S., precum și obligarea C.N.C.D. la emiterea unei noi hotărâri prin care să se constate săvârșirea contravenției și să se dispună sancționarea contravențională pentru fapta de discriminare și victimizare. În motivarea acțiunii, s-a arătat că prin Hotărârea nr. 16/2005 a C.N.C.D. s-au constatat acte de discriminare și hărțuire pe criteriul orientării sexuale conform art. 2 alin. (l) și (3), art. 51 și art. 19 din O.G. nr. 137/ 2000, modificată și completată, săvârșite de către preotul l.S. împotriva dascălului (preot cântăreț) P.M.G. În urma hotărârii C.N.C.D., comportamentul preotului paroh S.l. a continuat să aibă caracter discriminatoriu la adresa lui P.M.G., precum și caracter de victimizare, constând într-un șir de șicane care au culminat cu faptele din data de 6 august 2006. La data de 27 martie 2007, C.N.C.D.

a emis Hotărârea nr. 98/2007 prin care reține, în lipsa unor dovezi în sensul celor afirmate de petentă, că faptele prezentate nu constituie fapte de hărțuire și/ sau victimizare, respectiv nu sunt fapte de discriminare potrivit O.G. nr. 137/2000. Prin sentința nr. 1702 din 4 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a VllI-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta Asociația A.B., ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut, în esență, că Hotărârea nr. 98/2007 a C.N.C.D. este legală și temeinică, pârâtul analizând în mod corect probele administrate pentru soluționarea petiției reclamantului, în sensul că nu s-a dovedit intenția preotului paroh S.I.

de a-l hărțui pe preotul cântăreț P.M.G. Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond au declarat recurs Asociația A.B. și P.M.G. Examinând cauza prin prisma motivelor de nelegalitate aduse sentinței Curții de Apel București de către recurenți, Înalta Curte a reținut că nu există motive pentru casarea/ modificarea sentinței în discuție. Motivele de recurs formulate la 25 iunie 2009 și apreciate de recurenți ca fiind de ordine publică, nu pot fi calificate ca atare. Instanța de control judiciar a reținut că, într-adevăr, printre principiile care guvernează procesul civil se află principiul contradictorialității, cel al respectării dreptului la apărare (clar conturate de doctrina juridică) și cel al rolului activ al judecătorului expres indicat de art. 129 C. proc.

civ. Deși aceste principii nu pot fi asimilate motivelor de ordine publică la care fac trimitere dispozițiile art. 306 alin. (l) C. proc. civ., Înalta Curte a analizat susținerea prezumtivei încălcări a acestor principii, în exercitarea atributului conferit și în materia contenciosului administrativ de art. 304 1 C. proc. civ., care obligă la examinarea cauzei sub toate aspecte atunci când hotărârea primei instanțe nu poate fi atacată cu apel. În orice caz, nepronunțarea asupra a ceea ce s-a cerut și greșita interpretare a legii, nu constituie motive de ordine publică, ci motive de nelegalitate ce se încadrează în art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. Instanța de recurs a reținut că, judecătorul fondului s-a axat, în analiza cererii cu care a fost învestit, atât asupra nulității Hotărârii C.N.C.D.

nr. 98/2007, cât și asupra fondului care privește constatarea existenței unei fapte de discriminare în sensul O.G. nr. 137/2000. În privința soluționării petiției adresate în temeiul actului normativ arătat de către autoritatea de stat cu atribuții în domeniul discriminării, C.N.C.D., potrivit art. 20 alin. (4) din ordonanță, măsurile specifice constatării existenței discriminării se dispun cu citarea obligatorie a părților, iar citarea se poate face prin orice mijloc de probă care asigură confirmarea primirii, iar neprezentarea părților nu împiedică soluționarea sesizării. Din înscrisurile care au stat la baza emiterii hotărârii a cărei anulare s-a cerut, depusă de C.N.C.D. în dosarul Curții de Apel București, rezultă că autoritatea pârâtă a respectat această cerință a citării, sub forma prevăzută de O.G.

nr. 137/2000, aspect evidențiat chiar în hotărârea contestată în care se menționează la pct. 1.3 („procedura de citare”) că pe parcursul investigațiilor făcute părțile au fost citate (petentul fiind și audiat), indicându-se adresele prin care a fost realizată procedura de citare. În acest context, Înalta Curte a înlăturat și critica privind nulitatea actului pentru nerespectarea procedurii legale în materie. În privința încălcării rolului activ ce revine instanței, această critică nu a fost primită, rezultând cu evidență că judecătorul fondului a făcut toate demersurile, a administrat probatoriul necesar în raport de obiectul cauzei deduse judecății, fiind sesizat cu verificarea legalității unui act administrativ.

În mod corect prima instanță a respins ca nerelevantă/ nepertinentă proba testimonială, procedând la verificarea susținerilor tuturor părților din proces pe baza înscrisurilor depuse de acestea și a probei cu interogatoriul C.N.C.D. În nici un caz nu poate fi acceptată critica privind nemotivarea sentinței aflată în control judiciar, însăși hotărârea judecătorească fiind contra-argumentul acestei afirmații, din moment ce atât din punct de vedere al situației de fapt cât și al aplicării normelor legale, instanța a procedat la o veritabilă analiză. Astfel, pe fondul cauzei, fiecare „faptă" menționată în petiția adresată C.N.C.D. a fost evaluată din perspectiva definiției pe care legiuitorul a dat-o noțiunii de discriminare (art. 2 din O.G.

nr. 137/2000), concluzionându-se că este corectă și legală abordarea petiției nr. 4635 din 7 septembrie2006 a Asociației A.B. de către C.N.C.D. În speță, niciunul din aspectele arătate în petiție (îngrădirea exercitării atribuțiilor de serviciu ale preotului cântăreț P.M.G., trimiterea unor plângeri cu privire la pretinse absențe de la serviciu către Episcopie și afirmațiile referitoare la orientarea sexuală a acestuia) nu au fost dovedite, astfel că nu se pot reține ca fapte de discriminare în accepțiunea dată de O.G. nr. 137/2000 modificată și completată. Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire P.M.G., criticând soluțiile date de instanța de judecată în dosarul dedus judecății.

Astfel, s-a susținut că în cauză există declarații contradictorii ale martorilor și că există anumite relații între membrii C.N.C.D. și preotul împotriva căruia a făcut plângere pentru discriminare, întrucât numai așa se explică soluția dată plângerii sale. Înalta Curte sesizată cu cererea de față și procedând la verificarea acesteia a constatat că este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. În conformitate cu dispozițiile art. 125 alin. (3) și art. 128 din Constituție, competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege, iar împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Codul de procedură civilă reglementează în Titlul V - Capitolul II, revizuirea hotărârilor (art. 322 – art. 328), cale extraordinară de atac, iar în conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 322 pct. l C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă. Înalta Curte a constatat că revizuentul nu a încadrat în drept temeiul juridic al cererii de revizuire formulată, iar Înalta Curte nu poate încadra motivul invocat de revizuent, în niciunul dintre motivele prevăzute de dispozițiile art. 322 C. proc. civ. Așa fiind, Înalta Curte constată că cererea de față nu întrunește cerințele minime de admisibilitate, întrucât procedând la verificarea deciziei atacate în raport cu motivele de revizuire formulate, a rezultat că cererea de revizuire nu se încadrează în limitele stabilite de dispozițiile legale.

Văzând și dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de P.M.G. împotriva deciziei nr. 5546 din 3 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2011.