ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1261/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1261/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1631 din 14 aprilie 2009,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul B.V., în contradictoriu cu

pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și I.D.,

și a anulat hotărârea nr. 337 din 04 iunie 2008 a Consiliului Național

pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a decis că faptele prezentate de petenta

I.D. constituie discriminare, conform art. 2 alin. (1) și (4), coroborate cu

art. 6 lit. b), c), d) din O.G. nr. 137/2000, precum și victimizare, conform

art. 2 alin. (7) din același act normativ.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

În ceea ce privește

soluționarea cu întârziere a petiției, s-a reținut că termenul de

90 de zile reglementat de art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 este unul de recomandare

și nu poate atrage nici o consecință cu privire la valabilitatea actului

atacat și, oricum, singura persoană care ar fi fost îndreptățită să se

plângă pentru întârzierea în soluționarea petiției era petenta, respectiv

pârâta I.D.

În ceea ce privește

nerespectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare,

prima instanță a reținut că, într-adevăr, Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării a încălcat aceste drepturi în procedura derulată, întrucât

o parte din probatoriu nu a fost adus la cunoștința persoanei supuse investigării

pentru ca aceasta să poată să formuleze un punct de vedere și, eventual, să

le combată cu probe contrare.

Susținerea autorității

pârâte, potrivit căreia obligația sa se reduce la citarea reclamantului conform

art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 a fost respinsă de instanța de fond,

cu motivarea că citarea la un termen fără prezentarea tuturor probelor pe care se

întemeiază acuzațiile nu este suficientă pentru asigurarea dreptului la apărare,

persoana acuzată nefiind în măsură să își susțină poziția cât timp

nu are cunoștință de acuzație și de toate probele pe care se

întemeiază.

Dacă s-ar admite interpretarea

legii în varianta susținută de autoritatea pârâtă, nu ar mai fi posibilă aplicarea

art. 20 alin. (6) din același act normativ, potrivit căruia „Persoana interesată

are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune

existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva

căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie

discriminare”; or, este evident că persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea

nu i s-ar putea cere o dovadă în sensul că faptele imputate nu constituie discriminare,

cât timp nu cunoaște în totalitate faptele imputate și probele pe care

se întemeiază acuzația.

Pe de altă parte, se arată

în considerentele sentinței atacate, în speță, neregulile constatate în

procedura administrativă nu pot duce la anularea actului, conform art. 105

alin. (2) C. proc. civ., întrucât în fața instanței i s-a dat posibilitatea

reclamantului să își susțină punctul de vedere, respectându-se principiul

contradictorialității și dreptul la apărare, fapt care este de natură

să înlăture vătămarea produsă în fața organului administrativ.

În ceea ce privește

calitatea reclamantului de contravenient, instanța de fond reține că actele

de discriminare au fost imputate reclamantului astfel încât în mod corect Consiliul

s-a pronunțat cu privire la calitatea de contravenient a persoanei fizice,

în speță fiind aplicabil art. 35 din Decretul nr. 31/1954, conform căruia „Persoana

juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile

prin organele sale”, iar răspunderea persoanei juridice nu exclude răspunderea personală

a celui care a săvârșit faptele considerate ilicite.

În ceea ce privește

fondul cauzei, prima instanță a reținut:

Reclamantului i s-a imputat,

prin hotărârea contestată, faptul că a discriminat pentru diferența de opinie

pe pârâta I.D. prin neacordarea unor prime, prin evaluarea subiectivă a activității

sale, prin acordarea unui salariu mai mic decât al altei angajate, respectiv G.G.,

prin îngrădirea accesului la cursuri de formare profesională, precum și victimizarea

intimatei prin mutarea sa în alt birou ca urmare a formulării unei sesizări la Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării.

Se arată că O.G. nr. 137/2000

conține o serie de prevederi, redându-se în acest sens dispozițiile

art. 2, 6 și 7 din acest act normativ, prin care convingerile sunt menționate

drept criteriu de discriminare însă, în speță, nu s-a reținut un astfel

de criteriu de discriminare, ci un criteriu distinct”, respectiv diferența

de opinie.

Or, arată instanța

de fond, nu se poate afirma că diferența de opinie se identifică cu diferența

de convingere. Aceasta nu înseamnă că diferența de opinie nu poate fi considerată

criteriu de discriminare întrucât enumerarea din textul legal este una pur exemplificativă

și nu are un caracter limitativ, iar aplicarea unui tratament diferențiat

pe criterii care nu pot fi justificate obiectiv constituie o formă de discriminare.

În speță, însă, i

s-a reproșat reclamantului că a aplicat un tratament diferențiat pârâtei

pe motiv că ar fi avut alte opinii, însă în legătură strictă cu serviciul. Un astfel

de criteriu, apreciază prima instanță, nu poate fi considerat unul subiectiv,

chiar dacă s-ar constata că există legătură între manifestarea unor opinii diferite

ale pârâtei.

Consiliul Național

pentru Combaterea Discriminării a reținut în hotărârea atacată existența

unei discriminări pe criteriul convingerilor (adică a diferenței de opinie/convingere),

în sensul că măsurile dezavantajoase s-au întemeiat pe faptul că persoana care a

formulat sesizarea a avut, în mai multe rânduri, opinii diferite de cele ale managerului

general, fapt care a dus la nașterea unei stări conflictuale.

Raportat la acest argument,

invocat de autoritatea pârâtă, instanța de fond reține că nu există identitate

între convingeri și opinii, întrucât convingerile unei persoane privesc aspecte

de importanță fundamentală pentru individ, pe când opiniile se referă la puncte

de vedere cu privire la aspecte mai puțin importante.

Referindu-se la cele două

libertăți fundamentale, prima instanță reține că acestea sunt reglementate

de art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel „1. Orice persoană

are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie;

acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum

și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual

sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici

și îndeplinirea ritualurilor” și „2. Libertatea de a-și manifesta

religia sau convingerile nu poate forma obiectul altor restrângeri decât acelea

care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,

pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei

publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora”.

Așadar, arată prima

instanță, convingerile sunt puse pe același plan cu religia, neputând

fi vorba de o prevedere aplicabilă opiniei pârâtei cu privire la managementul hotelului

S. din București.

De asemenea, reține

instanța de fond, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului definește și discriminarea în exercitarea drepturilor și libertăților

fundamentale arătând că „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute

de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată,

în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte

opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională,

avere, naștere sau orice altă situație”.

Față de aceste dispoziții

legale, se arată în considerentele sentinței atacate, rezultă că, pe de o parte,

nu se poate vorbi de o discriminare pe criterii de „convingere” în cazul intimatei

I.D., dar, pe de altă parte, nu se poate afirma că „diferența de opinie” nu

poate constitui de plano, un motiv de discriminare în sensul O.G. nr. 137/2000 și

al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Așa cum se poate

observa din textele de lege invocate, reține instanța de fond, criteriile

de discriminare sunt prezentate cu titlu exemplificativ, putând fi adăugate orice

alte criterii care nu au o justificare obiectivă; din probele administrate în cauză,

însă, nu se poate trage concluzia unui tratament diferențiat pe criterii subiective.

Ceea ce i s-a reproșat

pârâtei, arată prima instanță, a fost nu atât diferența de opinie, ci

modul agresiv și neproductiv în care înțelege să își exprime opiniile

și faptul că nu înțelege să accepte raporturile de subordonare față

de managerul general; aceste apărări ale reclamantului sunt, în aprecierea instanței

de fond, pe deplin dovedite de înscrisurile depuse la dosar.

Autoarea petiției

s-a plâns de faptul că în anul 2005, după instalarea reclamantului în funcția

de manager general, ar fi avut o altă opinie cu ocazia unei ședințe în

cadrul căreia s-a discutat salarizarea, iar managerul general a afirmat „e democrație,

rămâne cum am stabilit eu”. Răspunsul managerului general era cât se poate de corect

în sensul că exprimarea unei păreri contrare este posibilă („e democrație”),

însă decizia îi aparține, având calitatea de manager general.

Reține prima instanță

că pârâta I.D. a interpretat în mod greșit libertatea de opinie în sensul că

ar exista și o obligație corelativă de acceptare a opiniei sale; or, o

astfel de obligație corelativă nu există și ea ar echivala cu negarea

libertății de opinie a celorlalte persoane.

În ceea ce privește

raporturile de muncă, instanța de fond a reținut că pârâta I.D. are obligația

de a se subordona conducerii instituției unde este angajată, conform art. 10

și 40 C. muncii.

De asemenea, se arată

în considerentele sentinței atacate, atitudinea pârâtei, care consideră că

este îndreptățită să nu adere la convingerile propagate oficial, ar fi una

corectă numai dacă ar fi vorba de veritabile convingeri, în sensul art. 9 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului; în speță, însă, este vorba de o opoziție

față de măsuri de natură managerială, de o neacceptare a opiniilor managerului

general cu privire la conducerea instituției la care este angajată intimata,

o astfel de atitudine, contrară dispozițiilor art. 10 și 40 C. muncii,

neavând legătură cu criteriile de discriminare reglementate de O.G. nr. 137/2000.

Atitudinea agresivă a

petentei și faptul că abilitățile sale de comunicare sunt deficitare rezultă,

în aprecierea instanței de fond, și din alte înscrisuri depuse la dosar,

aceasta aflându-se în conflict nu doar cu managerul general, ci și cu alte

persoane din cadrul instituției.

În acest sens, sunt invocate

următoarele înscrisuri: petiția din data de 23 mai 2008, prin care pârâta se

plânge de atitudine agresivă a unei colege, și răspunsul conducerii; opinia

referitoare la comportamentul petentei a fostului director al departamentului de

vânzări, M.K.

Cu privire la probele

ce au stat la baza emiterii actului contestat, respectiv hotărârea nr. 337 din

04 iunie 2008 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, instanța

de fond reține că acestea sunt, printre altele, și trei declarații

verbale a trei angajați sau foști angajați din cadrul instituției;

apreciază prima instanță, pe de o parte, că persoanele respective nu au declarat

nimic concret cu privire la situația petentei, ci se rezumă să se plângă de

atitudinea conducerii, de faptul că promovările se fac pe criterii de rudenie, iar

opiniile contrare sunt considerate „atitudine negativă” și, pe de altă parte,

că persoanele audiate sunt simpli angajați ai hotelului, nu au funcții

de conducere și, din poziția pe care o ocupă nu pot avea o reprezentare

corectă a cauzelor conflictelor în care este implicată pârâta I.D.

Punctual, cu privire la

faptele apreciate ca fiind fapte de discriminare, instanța de fond a reținut

următoarele:

- bonusurile acordate

sunt în strânsă legătură cu performanțele salariaților (cel puțin

procentul de 10%) astfel încât acordarea acestora se face în raport de evaluarea

performanțelor; reclamantul a arătat în mod corect că neacordarea bonusurilor

are la bază evaluarea petentei existând rubrici, în cadrul acestei evaluări care

au fost considerate necorespunzătoare;

- evaluările pârâtei nu

au legătură cu diferențele de opinie, ci cu atitudinea sa în cadrul companiei;

- diferențele salariale

au fost justificate pe deplin de reclamant, nefiind întemeiate pe criterii subiective,

ci pe criterii în acord cu legea;

- accesul pârâtei la cursuri

de formare profesională a fost asigurat, aceasta participând la astfel de cursuri.

În privința atitudinii

reclamantului, după sesizarea Consiliului, și a acuzației de victimizare,

instanța de fond a apreciat că nu se poate reține că prin mutarea pârâtei

într-un alt birou i s-a creat acesteia o situație defavorizată în considerarea

unor criterii subiective (diferența de opinie).

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâții I.D.

și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

recurenta I.D. a invocat motivul prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând

că soluția instanței de fond cuprinde motive contradictorii străine de

natura pricinii.

Astfel, argumentează recurenta,

în mod greșit a reținut instanța de fond că, în procedura administrativă

ar fi fost încălcate dispozițiile art. 20 din O.G. nr. 137/2000, prin aceea

că nu ar fi fost respectat principiul contradictorialității și al dreptului

la apărare.

Recurenta a invocat și

motivul prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța

de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând

natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, în esență,

recurenta argumentează că intimatului i s-ar fi imputat și că Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării ar fi reținut că aceasta a discriminat-o

pe recurentă pentru „diferența de opinie”, deși Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării a reținut prin hotărârea nr.

337/2008 existența faptelor de discriminare în sensul art. 2 alin. (1) și

(4), art. 6 lit. b), c) și d) din O.G. nr. 137/2000, de hărțuire în sensul

art. 2 alin. (5) din aceeași ordonanță și de victimizare, în sensul

art. 2 alin. (7) din aceeași ordonanță a Guvernului.

Recurenta a mai invocat

și motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând

că soluția pronunțată de instanța de fond a fost dată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii.

Astfel, recurenta susține,

în esență, că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 129

alin. (5) C. proc. civ. prin aceea că nu a stăruit prin toate mijloacele pentru

a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, precum și dispozițiile

art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 prin faptul că a inversat, practic, sarcina

probei, admițând contestația intimatului-pârât fără ca acesta să fi dovedit

inexistența discriminării.

Recurenta a mai susținut

că și dispozițiile art. 10 și 40 C. muncii au fost aplicate greșit,

printr-o interpretare eronată a principiului subordonării ierarhice, care impune

salariatului respectarea doar a dispozițiilor legale.

de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a fost invocat motivul

prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au fost susținute, în esență,

următoarele critici:

- în mod greșit a

reținut instanța încălcarea art. 20 din O.G. nr. 137/2000, republicată,

și a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare;

- în mod greșit a

procedat instanța de fond la anularea hotărârii nr. 337/2008, reținând

fără temei legal inexistența tratamentului discriminatoriu și de victimizare

în conduita reclamantului.

Astfel, argumentează,

în esență, autoritatea publică recurentă, actul administrativ desființat

de instanța de fond este legal și temeinic, având la bază constatarea

discriminării care a fost săvârșită prin mai multe fapte: evaluarea profesională

subiectivă a petentei, neplata unui bonus salarial, refuzul de a accepta solicitarea

petentei de a efectua un stagiu de pregătire profesională, precum și prin tratamentul

de victimizare.

Intimatul-reclamant a

depus întâmpinare prin care a combătut criticile și susținerile recurenților,

considerând, în esență, că hotărârea instanței de fond este legală și

temeinică și solicitând respingerea recursurilor formulate.

Intimatul-reclamant și

recurenta I.D. au formulat și concluzii scrise prin care, în esență, au

reluat susținerile și argumentele prezentate în întâmpinare și, respectiv,

cererea de recurs.

Recursurile sunt nefondate.

Așa cum rezultă din

expunerea rezumativă prezentată mai sus, instanța de fond, atunci când a analizat

susținerile reclamantului, a examinat inițial criticile care au vizat

aspectele de nelegalitate ale hotărârii nr. 337/2008, după care a examinat criticile

care au vizat fondul cauzei.

Astfel, în ceea ce privește

criticile referitoare la soluționarea cu întârziere a petiției, precum

și cele referitoare la calitatea de contravenient, instanța le-a respins

în mod expres.

De asemenea, în ceea ce

privește critica referitoare la nerespectarea principiului contradictorialității

și a principiului respectării dreptului la apărare de către Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării, chiar dacă reține că la aplicarea

dispozițiilor art. 20 alin. (4) și (6) din O.G. nr. 137/2000, republicată,

au fost produse unele nereguli în cadrul procedurii administrative desfășurată

în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, instanța

de fond apreciază că procedura desfășurată în fața instanței de contencios

administrativ a fost de natură să înlăture vătămarea suferită în fața organului

administrativ, astfel că nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., soluționând litigiul pe fondul cauzei.

Instanța de recurs

va respinge și motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

invocat de recurenta I.D., care a susținut că instanța de fond a interpretat

greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura și

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, din considerentele

soluției adoptate, rezultă că instanța de fond a reținut în mod temeinic

și legal că a fost învestită cu soluționarea unui litigiu vizând un act

juridic de natură administrativă, hotărârea nr. 337/2008 adoptată de către autoritatea

competentă în procedura reglementată de H.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și

sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, prin care Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării a hotărât:

- faptele reclamate de

petentă reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) și (4), coroborat

cu art. 6 lit. b), c), d) din O.G. nr. 137/2000 republicată, precum și hărțuire,

conform art. 2 alin. (5) din același act normativ;

- sancționarea persoanei

vinovate cu amendă contravențională de 1.000 RON conform art. 26 alin. (1)

din aceeași ordonanță a Guvernului;

- faptele sesizate ulterior

primei petiții, reprezintă victimizare conform art. 2 alin. (7) din aceeași

ordonanță a Guvernului;

- sancționarea persoanei

vătămate cu amendă contravențională de 500 RON, conform art. 26 alin. (1) din

același act normativ.

Referitor la motivul de

recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat în ambele recursuri formulate,

instanța de recurs reține că este neîntemeiat pentru argumentele care

vor fi prezentate în continuare:

În legătură cu faptele

reținute de autoritatea administrativă ca acte de discriminare, instanța

de fond a reținut, în esență, că faptele reclamate nu reprezintă discriminare

pe baza criteriului de convingeri sau opinii.

Astfel, instanța

de fond a constatat în mod temeinic faptul că dreptul recurentei de a avea puncte

de vedere diferite de șeful său ierarhic nu presupune existența corelativă

a obligației acestuia de a-și însuși punctele respective de vedere.

În ceea ce privește

faptele concrete imputate ca fiind acte de discriminare: acordarea bonusurilor,

efectuarea evaluării, existența unor diferențe salariale, accesul la programele

de formare profesională, a rezultat, așa cum a reținut și instanța

de fond, că acestea s-au manifestat și realizat în concordanță cu dreptul

intimatului, în calitate de manager general al unității, de a aprecia cu privire

la exercitarea actului de conducere și de angajare a răspunderii actului de

conducere.

În ceea ce privește

fapta de victimizare reținută în actul administrativ anulat de instanța

de fond, rezultă că, într-adevăr, după ce recurenta sesizase autoritatea publică,

a fost repartizată să-și desfășoare activitatea într-un alt birou, act

apreciat ca fiind un tratament defavorizant aplicat recurentei-petente.

Potrivit art. 2 alin.

(7) din O.U.G. nr. 137/2000 republicată, constituie victimizare „orice tratament

advers, venit ca o reacție la o plângere sau acțiune în justiție”,

dar din probele cauzei rezultă că redistribuirea personalului pe birouri de lucru

a fost o măsură care se preconiza și se discutase cu mult înainte de sesizarea

Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, care a fost luată în

scopul eficientizării activității și optimizării climatului de muncă,

aspecte aflate în atribuțiile șefului unității economice respective.

În concluzie, instanța

de recurs reține că soluția instanței de fond este legală și

temeinică, urmând ca cele două recursuri să fie respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de pârâții I.D. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

împotriva sentinței nr. 1631 din 14 aprilie 2009 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 martie 2010.