ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3698/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei.

deduse judecății.

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul

Tribunalului Neamț, reclamantul V.V. a formulat în contradictoriu cu pârâtul

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării contestație împotriva

Hotărârii nr. 615 din 26 noiembrie 2009 emisă de pârât în dosarul nr. 112/2009.

În motivarea

contestației, reclamantul a susținut că în mod nelegal a fost respinsă ca

tardivă petiția sa, formulată împotriva SC A.R. SA București și SC A.R. SA –

Sucursala Roman, în condițiile în care excepția tardivității nu a fost ridicată

nici de persoana reclamată prin întâmpinare și nici din oficiu de către

Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, iar,

pe fond, prescripția a fost întreruptă, conform dispozițiilor art. 17 și art. 18

din Decretul nr. 167/1958 ca urmare a neîndeplinirii de către persoana

reclamată obligației cuprinse în titlurile executorii privind reîncadrarea

efectivă a reclamantului.

Reclamantul a mai

criticat decizia contestată din perspectiva încălcării termenului prevăzut de art.

20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, precum și a dispozițiilor art. 261 pct. 5 C.

proc. civ., pentru neindicarea motivelor de fapt și de drept ce au stat la baza

respingerii petiției.

instanțe învestite.

Prin sentința civilă nr.

85/ CA din 20 aprilie 2010, Tribunalul Neamț, a admis excepția necompetenței

materiale a acestei instanțe, ridicată de către pârâtul Consiliul Național

pentru Combaterea Discriminării și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău.

Pentru a hotărî în

acest sens, Tribunalul, a reținut că, față de calitatea autorității pârâte de

autoritate publică centrală, în speță sunt incidente dispozițiile art. 3 pct. 1

C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

competența de soluționare a cauzei revenind Curții de apel.

instanței de fond.

Prin sentința civilă nr.

112 din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea

reclamantului V.V.

În motivarea acestei

hotărâri, instanța de fond a reținut că prin petiția nr. 2865 din 10 martie 2009

reclamantul V.V. a sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

privind discriminarea la care a fost supus de angajatorul SC A.R. SA București

și SC A.R. SA – Sucursala Roman în perioada 2000 – 2008, ca lider de sindicat,

prin sancțiunile aplicate și neplata drepturilor salariale cuvenite.

A mai reținut Curtea,

că prin Hotărârea nr. 615 din 26 noiembrie 2009 Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării a admis excepția tardivității invocate de persoana

reclamată, în temeiul art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/ 2000, constatând

plângerea ca fiind tardiv introdusă, prin raportare la data de 27 august 2003,

când a încetat contractul de muncă al petentului, împrejurare ce a atras după

sine toate celelalte tratamente considerate discriminatorii de către petent.

Instanța de fond a

apreciat că termenul de un an prevăzut de O.G. nr. 137/2000 pentru sesizarea

C.N.C.D. de către persoana care se consideră discriminată este un termen

procedural, nefiindu-i aplicabile cauzele de întrerupere și suspendare

prevăzute de art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958, ci doar cele dispuse

de art. 103 C. proc. civ.

A mai arătat aceasta

că formularea unor cereri ulterioare, determinate de incidentele ivite la

executarea titlurilor executorii, nu reprezintă împrejurări de felul celor

enunțate de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., ci exercitarea drepturilor

procedurale de către persoana vătămată, aspect ce nu putea constitui un

obstacol pentru sesizarea autorității competente cu cercetarea faptelor de

discriminare concretizate prin încetarea contractului de muncă, cu toate

consecințele ce au decurs din aceasta.

Față de aceste

considerente, și stabilind ca punct de plecare pentru calculul termenului

prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 data de 27 august 2003,

dată la care s-a produs faptul generator al situației de discriminare

reclamate, în speță încetarea raporturilor de muncă ale reclamantului, Curtea,

a apreciat că petiția înregistrată sub nr. 2865 din 10 martie 2009 încalcă

dispozițiile imperative prevăzute de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Analizând susținerile

reclamantului, Curtea, a mai arătat că nerespectarea termenului prevăzut de art.

20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 pentru soluționarea sesizării nu are ca

efect nelegalitatea și desființarea acesteia, termenul menționat având caracter

de recomandare, prevăzut pentru organizarea activității autorității sesizate,

și, de asemenea, legea nu impune o condiție formală în vederea ridicării

excepției tardivității.

Instanța de fond a

respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de către pârâtul

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cu motivarea că reclamantul

și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000,

care recunosc dreptul părților de a ataca hotărârea Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării la instanța de contencios administrativ.

exercitată în cauză.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs reclamantul V.V., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie și invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 6 și 8 C. proc.

civ., precum și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul susține că

prima instanță a examinat hotărârea jurisdicțională atacată prin prisma unor

motive colaterale iar nu „sub aspectul nerespectării procedurilor de

tardivitate”. Nu s-au observat încălcările procedurale de la termenul din 2

iunie 2009 și nu s-a sancționat faptul că excepția tardivității a fost invocată

după ședința respectivă.

Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Prin întâmpinarea

formulată, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că

faptele de discriminare vizează acte care au luat naștere și despre care

recurentul putea să ia cunoștință în cursul anului 2003, așa încât prevederile art.

20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 au fost legal aplicate.

II. Considerentele

Înaltei Curți, asupra recursului.

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate de recurent și a apărării cuprinse în

întâmpinare, precum și sub toate aspectele, în baza art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru motivele

expuse în continuare.

a) Argumente de fapt

și de drept relevante.

Recurentul-reclamant V.V.

a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios

administrativ Hotărârea nr. 615 din 26 noiembrie 2009, prin care

intimatul-pârât C.N.C.D. i-a respins plângerea formulată ca tardivă, în baza art.

20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 pentru prevenirea și sancționarea faptelor

de discriminare.

Potrivit acestei

dispoziții normative: „Persoana care se consideră discriminată poate sesiza

Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la

care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei”.

Curtea de Apel, a

verificat în concret elementele în raport de care C.N.C.D. a calculat termenul

de procedură în discuție și a stabilit corect că acesta a început să curgă la

data de 27 august 2003 când a încetat de drept contractul individual de muncă

al reclamantului, conform art. 56 lit. c) C. muncii, ca urmare a dizolvării

societății SC R. SRL și radierii acesteia din evidențele Registrului

Comerțului.

Și Înalta Curte,

consideră că acesta este momentul în care recurentul trebuia și putea să

constate că statutul său de lider sindical ar fi determinat presupusul

tratament diferit la care a fost expus în raport de ceilalți salariați ai

societății comerciale.

De altfel, recurentul

în cuprinsul motivelor de recurs nu indică un alt moment, ulterior, în care ar

fi luat cunoștință de discriminările invocate, ci relevă aspecte exterioare,

legate de procedura administrativ jurisdicțională derulată de C.N.C.D. ori de

motivarea sentinței atacate.

Toate criticile

recurentului sunt nefondate.

Din considerentele

hotărârii C.N.C.D. nu rezultă care este momentul în care persoana juridică

reclamată SC A.R. SA ar fi invocat excepția tardivității dar acest aspect nu

este relevant, câtă vreme excepția, fiind de ordine publică, se putea ridica în

orice stadiu al procedurii.

Pe de altă parte,

nici în etapa judiciară, recurentul nu a fost în măsură să demonstreze că

sesizarea analizată de C.N.C.D. a fost formulată în termenul legal prevăzut de art.

20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Și criticile

referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sunt

nefondate, câtă vreme în considerentele sentinței sunt expuse argumentat atât

împrejurările de fapt, cât și cele de drept, care au contribuit la formarea

convingerii instanței de judecată, iar soluția adoptată rezultă cu necesitate,

în contextul depășirii cu evidență a termenului de un an.

b) Temeiul legal al

soluției instanței de recurs.

Pentru considerentele

expuse la pct. II din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se va respinge recursul

de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de către V.V. împotriva sentinței civile nr. 112 din 14 octombrie 2010

a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 iunie 2011.