ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5285/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr.

133 din 5 martie 2012 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul S.I.Î.P.

Timiș, în contradictoriu cu pârâții M.E.C.T.S. și Guvernul României, având ca

obiect anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 207 din 25 mai 2011, pronunțată în Dosarul

nr. 50/2011.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de fond a reținut ca fiind necesare anumite

precizări cu privire la susținerile reclamantului vizând pretinsa „necontestare

de practica judiciară a calității de pârât a C.N.C.D.”

Este

adevărat că, în cauzele având ca obiect anularea unor hotărâri ale C.N.C.D.

emise înainte de modificările aduse O.U.G. nr. 137/2000 prin Legea nr. 324/2006,

C.N.C.D. era pârât, pe considerentul că în forma anterioară C.N.C.D. nu era

organ jurisdicțional, ci o autoritate care răspundea sesizărilor particularilor

fără desfășurarea unei proceduri bazate pe contradictorialitate.

Cum

însă în urma modificărilor legislative menționate procedura de soluționare a

devenit una contencioasă, bazată pe principiul contradictorialității (art. 20 alin.

(4) și (10) din O.U.G. nr. 137/2000, în forma republicată la data de 8

februarie 2007), C.N.C.D. a devenit organ jurisdicțional, asimilat unei prime

instanțe, care în nici un caz nu poate avea calitate de parte într-un litigiu.

Acest caracter de organ jurisdicțional este menționat în chiar Decizia Curții

Constituționale nr. 997 din 7 octombrie 2008 referitoare la excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000.

Analizând

soluția pronunțată de C.N.C.D., Curtea de Apel a constatat că aceasta este

corectă cât privește respingerea sesizării ca urmare a admiterii excepției de

necompetență, însă se impune substituirea motivării, în sensul că necompetența

este una generală, iar nu una materială.

Cele

două tipuri de competențe au regim diferit, iar lipsa acestora declanșează

consecințe diferite.

Astfel,

competența materială vizează competența instanțelor de judecată în funcție de

nivelul ierarhic al acestora, o admitere a unei astfel de excepții conducând la

declinarea competenței în favoarea altei instanțe sau altui organ

jurisdicțional, pe când competența generală se referă la posibilitatea de se

adresa unei instanțe sau unui organ jurisdicțional, admiterea unei astfel de

excepții conducând la respingerea demersului, ca inadmisibil.

Prin

urmare, în cauză se pune problema necompetenței generale, excepție găsită

întemeiată având în vedere atât dispozitivul cât și considerentele expuse în Decizia

Curții Constituționale nr. 997 din 7 octombrie 2008.

Astfel,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 997 din 7 octombrie 2008 s-a constatat

că dispozițiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și

sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale, în măsura

în care sunt interpretate în sensul că acordă C.N.C.D. competența ca, în cadrul

activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte

normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le

înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte

acte normative.

În

finalul sesizării, reclamantul a solicitat C.N.C.D. să constate că prevederile

Legii Educației Naționale nr. 1/2011 reprezintă cazuri de discriminare și să

dispună M.E.C.T.S. (în calitate de inițiator) și Guvernului României (care și-a

angajat răspunderea în fața Parlamentului asupra legii în cauză) „să inițieze

în regim de urgentă procedurile în vederea modificării Legii Educației Naționale

nr. 1/2011, în sensul eliminării acelor prevederi cu caracter discriminatoriu”.

Ori,

o asemenea solicitare, de a obliga legiuitorul la eliminarea unor texte legale

echivalează cu solicitarea de a lăsa lipsit de conținut textul legal, singura

cu atribuții în acest sens fiind Curtea Constituțională, în virtutea

prerogativelor sale de control anterior și posterior al concordanței legilor și

ordonanțelor cu dispozițiile constituționale.

Împotriva

hotărârii instanței de fond, reclamantul Sindicatul Independent al

Învățământului Preuniversitar din Jud. Timiș a declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

motivarea recursului se arată că sentința recurată este pronunțată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind încălcate și greșit aplicate

dispozițiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și

sancționarea tuturor faptelor de discriminare, republicată, raportat la Decizia

Curții Constituționale nr. 997 din 7 octombrie 2008, pe care, de asemenea, a

interpretat-o și a aplicat-o greșit.

Recurentul

consideră că instanța de fond a ignorat atât susținerile din cererea de chemare

în judecată, cât și cele din notele scrise prin care s-a arătat expres că nu se

pune problema ca C.N.C.D. să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte

normative cu putere de lege, ci, din contră, în mod clar, C.N.C.D. trebuie să constate

existenta unor prevederi legale discriminatorii și să își exprime un punct de vedere

în ceea ce privește armonizarea acestora cu principiul nediscriminării.

Ori,

prin petiția adresată C.N.C.D., astfel cum a fost formulată și precizată, nu

s-a solicitat anularea dispozițiilor art. 46, art. 63 alin. (2), art. 95 alin. (4),

art. 96 alin. (3), art. 97 alin. (1), art. 146, art. 266, art. 273, art. 276, art.

280, art. 283 și art. 316 din Legea educației naționale nr. 1/2011 și nici substituirea

acestora cu dispoziții cuprinse în alte acte normative. Astfel, cum rezultă în

mod clar din finalul sesizării, s-a solicitat C.N.C.D. să se constate că

prevederile Legii Educației Naționale nr. 1/2011, mai sus enumerate, reprezintă

tot atâtea cazuri de discriminare și să se dispună M.E.C.T.S.  să inițieze în

regim de urgență procedurile în vederea modificării Legii Educației Naționale nr.

1/2011, în sensul eliminării acelor prevederi cu caracter discriminatoriu.

Se

mai susține că, la pronunțarea sentinței recurate, instanța de fond a încălcat

și prevederile art. 16 și 18 din O.G. nr. 137/2000, republicată, texte care nu

au fost declarate neconstituționale.

În

egală măsură, sentința recurată conține și motive contradictorii - astfel cum

rezultă din parag. 6 și 7 de la pag. 6 a sentinței în cauză, deoarece, pe de o

parte, instanța reține considerentele Curții Constituționale - care a statuat „posibilitatea

acestui organ (C.N.C.D. - n.a.) de a constata existența unor prevederi de lege

discriminatorii și de a-și putea exprima opinia în ceea ce privește armonizarea

dispozițiilor din cuprinsul actelor normative" - iar, pe de altă parte,

apreciază că solicitarea echivalează cu „a lăsa lipsit de conținut textul legal

(respectiv dispozițiile din Legea nr. 1/2011 supuse analizei)".

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru

a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în

continuare arătate.

Prin

Hotărârea nr. 207 din 25 mai 2011, C.N.C.D. a admis excepția necompetenței, în

baza prevederilor Deciziei Curții Constituționale nr. 997 din 07 octombrie 2008

în ceea ce privește soluționarea aspectelor cu care a fost sesizat prin petiția

înregistrată sub nr. 886 din 8 februarie 2011 și anume situația discriminatorie

creată de prevederile art. 46, art. 63 alin. (2), art. 95 alin. (4), art. 96 alin.

(3), art. 97 alin. (1), art. 146, art. 266, art. 273, art. 276, art. 280, art. 283

și art. 316 din Legea nr. 1/2011 - Legea educației naționale.

Petentul

a susținut că, prin prevederile Legii nr. 1/2011 - Legea educației naționale,

se introduce un criteriu discriminatoriu prin îngrădirea accesului la educație

pentru copiii aparținând minorităților naționale precum și aplicarea unui

tratament inegal și discriminatoriu încălcându-se astfel principiul egalității

de tratament precum și principiul nediscriminării.

În

urma contestării Hotărârii C.N.C.D. nr. 207 din 25 mai 2011 emisă în Dosarul C.N.C.D.

nr. 50/2011, instanța de fond, prin Sentința civilă nr. 133 din 5 martie 2011,

a respins acțiunea reclamantului, reținând în mod corect și legal în

considerentele sentinței recurate, faptul că C.N.C.D. nu poate face aprecieri

ori să emită opinii în sensul constatării discriminării și înlăturarea unei

discriminări de natura celei invocate de către reclamant și anume potențiala

situație discriminatorie ivită prin aplicarea prevederilor art. 46, art. 63 alin.

(2), art. 95 alin. (4), art. 96 alin. (3), art. 97 alin. (1), art. 146, art. 266,

art. 273, art. 276, art. 280, art. 283 și art. 316 din Legea nr. 1/2011 - Legea

educației naționale.

Înalta Curte, în

acord cu cele reținute de instanța de fond, constată că prin Decizia Curții

Constituționale nr. 997 din 7 octombrie 2008 s-a constatat că dispozițiile art.

20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor

formelor de discriminare sunt neconstituționale, în măsura în care sunt

interpretate în sensul că acordă C.N.C.D. competența ca, în cadrul activității

sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu

putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și sa le înlocuiască cu

norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte

normative.

Instanța

de control judiciar apreciază că, în mod corect, instanța de fond a reținut că

o asemenea solicitare, de a obliga legiuitorul la eliminarea unor texte legale

echivalează cu solicitarea de a lăsa lipsit de conținut textul legal, singura

cu atribuții în acest sens fiind Curtea Constituțională, în virtutea prerogativelor

sale de control anterior și posterior al concordanței legilor și ordonanțelor

cu dispozițiile constituționale.

Dacă

s-ar admite că, pe calea controlului jurisdicțional întemeiat pe art. 20 alin. (3)

din O.G. nr. 137/2000, C.N.C.D. poate să constate existența unor situații

discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unor norme legale,

hotărârea Consiliului ar putea avea ca efect încetarea aplicabilității acestor

dispoziții și chiar aplicarea prin analogie a unor alte texte de lege, care nu

se referă la persoana sau grupul social discriminate.

Potrivit

art. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, republicată, unica autoritate de jurisdicție constituțională

din România este Curtea Constituțională. Astfel, Curtea Constituțională are

competență absolută de a analiza discriminarea instituită prin dispoziții

legale, pronunțându-se în mai multe rânduri în sensul constatării

constituționalității sau neconstituționalității unor prevederi legale, raportat

la art. 16 din Constituție privind egalitatea în fața legii.

Deci,

C.N.C.D. nu poate avea competența de a recomanda ori impune, sub sancțiune, adoptarea

sau modificarea unui act normativ sau a unor dispoziții legale, nici de a

interfera în competențele Curții Constituționale, sub aspectul art. 16 privind

principiul nediscriminării.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre

temeinică și legală, pe care o va menține.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art.

312 alin. (1) teza a II- a C. proc. civ., raportat la art. 20 și 28 din Legea

contenciosului administrativ, modificată, recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul S.I.Î.P. din Jud. Timiș împotriva Sentinței civile nr. 133

din 5 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 17 mai 2013.