ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5285/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 133 din 5 martie 2012 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul S.I.Î.P. Timiș, în contradictoriu cu pârâții M.E.C.T.S. și Guvernul României, având ca obiect anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 207 din 25 mai 2011, pronunțată în Dosarul nr. 50/2011. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut ca fiind necesare anumite precizări cu privire la susținerile reclamantului vizând pretinsa „necontestare de practica judiciară a calității de pârât a C.N.C.D.” Este adevărat că, în cauzele având ca obiect anularea unor hotărâri ale C.N.C.D.

emise înainte de modificările aduse O.U.G. nr. 137/2000 prin Legea nr. 324/2006, C.N.C.D. era pârât, pe considerentul că în forma anterioară C.N.C.D. nu era organ jurisdicțional, ci o autoritate care răspundea sesizărilor particularilor fără desfășurarea unei proceduri bazate pe contradictorialitate. Cum însă în urma modificărilor legislative menționate procedura de soluționare a devenit una contencioasă, bazată pe principiul contradictorialității (art. 20 alin. (4) și (10) din O.U.G. nr. 137/2000, în forma republicată la data de 8 februarie 2007), C.N.C.D. a devenit organ jurisdicțional, asimilat unei prime instanțe, care în nici un caz nu poate avea calitate de parte într-un litigiu. Acest caracter de organ jurisdicțional este menționat în chiar Decizia Curții Constituționale nr. 997 din 7 octombrie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 din O.G.

nr. 137/2000. Analizând soluția pronunțată de C.N.C.D., Curtea de Apel a constatat că aceasta este corectă cât privește respingerea sesizării ca urmare a admiterii excepției de necompetență, însă se impune substituirea motivării, în sensul că necompetența este una generală, iar nu una materială. Cele două tipuri de competențe au regim diferit, iar lipsa acestora declanșează consecințe diferite. Astfel, competența materială vizează competența instanțelor de judecată în funcție de nivelul ierarhic al acestora, o admitere a unei astfel de excepții conducând la declinarea competenței în favoarea altei instanțe sau altui organ jurisdicțional, pe când competența generală se referă la posibilitatea de se adresa unei instanțe sau unui organ jurisdicțional, admiterea unei astfel de excepții conducând la respingerea demersului, ca inadmisibil.

Prin urmare, în cauză se pune problema necompetenței generale, excepție găsită întemeiată având în vedere atât dispozitivul cât și considerentele expuse în Decizia Curții Constituționale nr. 997 din 7 octombrie 2008. Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 997 din 7 octombrie 2008 s-a constatat că dispozițiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă C.N.C.D. competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În finalul sesizării, reclamantul a solicitat C.N.C.D. să constate că prevederile Legii Educației Naționale nr. 1/2011 reprezintă cazuri de discriminare și să dispună M.E.C.T.S. (în calitate de inițiator) și Guvernului României (care și-a angajat răspunderea în fața Parlamentului asupra legii în cauză) „să inițieze în regim de urgentă procedurile în vederea modificării Legii Educației Naționale nr. 1/2011, în sensul eliminării acelor prevederi cu caracter discriminatoriu”. Ori, o asemenea solicitare, de a obliga legiuitorul la eliminarea unor texte legale echivalează cu solicitarea de a lăsa lipsit de conținut textul legal, singura cu atribuții în acest sens fiind Curtea Constituțională, în virtutea prerogativelor sale de control anterior și posterior al concordanței legilor și ordonanțelor cu dispozițiile constituționale.

Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamantul Sindicatul Independent al Învățământului Preuniversitar din Jud. Timiș a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că sentința recurată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind încălcate și greșit aplicate dispozițiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor faptelor de discriminare, republicată, raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 997 din 7 octombrie 2008, pe care, de asemenea, a interpretat-o și a aplicat-o greșit. Recurentul consideră că instanța de fond a ignorat atât susținerile din cererea de chemare în judecată, cât și cele din notele scrise prin care s-a arătat expres că nu se pune problema ca C.N.C.D.

să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, ci, din contră, în mod clar, C.N.C.D. trebuie să constate existenta unor prevederi legale discriminatorii și să își exprime un punct de vedere în ceea ce privește armonizarea acestora cu principiul nediscriminării. Ori, prin petiția adresată C.N.C.D., astfel cum a fost formulată și precizată, nu s-a solicitat anularea dispozițiilor art. 46, art. 63 alin. (2), art. 95 alin. (4), art. 96 alin. (3), art. 97 alin. (1), art. 146, art. 266, art. 273, art. 276, art. 280, art. 283 și art. 316 din Legea educației naționale nr. 1/2011 și nici substituirea acestora cu dispoziții cuprinse în alte acte normative. Astfel, cum rezultă în mod clar din finalul sesizării, s-a solicitat C.N.C.D.

să se constate că prevederile Legii Educației Naționale nr. 1/2011, mai sus enumerate, reprezintă tot atâtea cazuri de discriminare și să se dispună M.E.C.T.S. să inițieze în regim de urgență procedurile în vederea modificării Legii Educației Naționale nr. 1/2011, în sensul eliminării acelor prevederi cu caracter discriminatoriu. Se mai susține că, la pronunțarea sentinței recurate, instanța de fond a încălcat și prevederile art. 16 și 18 din O.G. nr. 137/2000, republicată, texte care nu au fost declarate neconstituționale. În egală măsură, sentința recurată conține și motive contradictorii - astfel cum rezultă din parag. 6 și 7 de la pag. 6 a sentinței în cauză, deoarece, pe de o parte, instanța reține considerentele Curții Constituționale - care a statuat „posibilitatea acestui organ (C.N.C.D.

- n.a.) de a constata existența unor prevederi de lege discriminatorii și de a-și putea exprima opinia în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative" - iar, pe de altă parte, apreciază că solicitarea echivalează cu „a lăsa lipsit de conținut textul legal (respectiv dispozițiile din Legea nr. 1/2011 supuse analizei)". Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Prin Hotărârea nr. 207 din 25 mai 2011, C.N.C.D.

a admis excepția necompetenței, în baza prevederilor Deciziei Curții Constituționale nr. 997 din 07 octombrie 2008 în ceea ce privește soluționarea aspectelor cu care a fost sesizat prin petiția înregistrată sub nr. 886 din 8 februarie 2011 și anume situația discriminatorie creată de prevederile art. 46, art. 63 alin. (2), art. 95 alin. (4), art. 96 alin. (3), art. 97 alin. (1), art. 146, art. 266, art. 273, art. 276, art. 280, art. 283 și art. 316 din Legea nr. 1/2011 - Legea educației naționale. Petentul a susținut că, prin prevederile Legii nr. 1/2011 - Legea educației naționale, se introduce un criteriu discriminatoriu prin îngrădirea accesului la educație pentru copiii aparținând minorităților naționale precum și aplicarea unui tratament inegal și discriminatoriu încălcându-se astfel principiul egalității de tratament precum și principiul nediscriminării.

În urma contestării Hotărârii C.N.C.D. nr. 207 din 25 mai 2011 emisă în Dosarul C.N.C.D. nr. 50/2011, instanța de fond, prin Sentința civilă nr. 133 din 5 martie 2011, a respins acțiunea reclamantului, reținând în mod corect și legal în considerentele sentinței recurate, faptul că C.N.C.D. nu poate face aprecieri ori să emită opinii în sensul constatării discriminării și înlăturarea unei discriminări de natura celei invocate de către reclamant și anume potențiala situație discriminatorie ivită prin aplicarea prevederilor art. 46, art. 63 alin. (2), art. 95 alin. (4), art. 96 alin. (3), art. 97 alin. (1), art. 146, art. 266, art. 273, art. 276, art. 280, art. 283 și art. 316 din Legea nr. 1/2011 - Legea educației naționale.

Înalta Curte, în acord cu cele reținute de instanța de fond, constată că prin Decizia Curții Constituționale nr. 997 din 7 octombrie 2008 s-a constatat că dispozițiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă C.N.C.D. competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și sa le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Instanța de control judiciar apreciază că, în mod corect, instanța de fond a reținut că o asemenea solicitare, de a obliga legiuitorul la eliminarea unor texte legale echivalează cu solicitarea de a lăsa lipsit de conținut textul legal, singura cu atribuții în acest sens fiind Curtea Constituțională, în virtutea prerogativelor sale de control anterior și posterior al concordanței legilor și ordonanțelor cu dispozițiile constituționale. Dacă s-ar admite că, pe calea controlului jurisdicțional întemeiat pe art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, C.N.C.D. poate să constate existența unor situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unor norme legale, hotărârea Consiliului ar putea avea ca efect încetarea aplicabilității acestor dispoziții și chiar aplicarea prin analogie a unor alte texte de lege, care nu se referă la persoana sau grupul social discriminate.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, unica autoritate de jurisdicție constituțională din România este Curtea Constituțională. Astfel, Curtea Constituțională are competență absolută de a analiza discriminarea instituită prin dispoziții legale, pronunțându-se în mai multe rânduri în sensul constatării constituționalității sau neconstituționalității unor prevederi legale, raportat la art. 16 din Constituție privind egalitatea în fața legii. Deci, C.N.C.D. nu poate avea competența de a recomanda ori impune, sub sancțiune, adoptarea sau modificarea unui act normativ sau a unor dispoziții legale, nici de a interfera în competențele Curții Constituționale, sub aspectul art. 16 privind principiul nediscriminării.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a II- a C. proc. civ., raportat la art. 20 și 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul S.I.Î.P. din Jud. Timiș împotriva Sentinței civile nr. 133 din 5 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 mai 2013.