ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2003/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.

Hotărârea supusă

recursului în prezenta cauză

Prin sentința civilă nr. 434 din 14 august

2012, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis

excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 228 din Regulamentul privind

organizarea și desfășurarea activităților specifice C.C. precum și

valorificarea actelor rezultate din aceste activități, prevăzut în anexa 1 la

Hotărârea C.C. nr. 130/2010, a constatat nelegalitatea acestor dispoziții și,

în consecință, a declinat în favoarea Tribunalului Timiș competența materială

de soluționare a acțiunii promovate de reclamanții C.R.M. și P.C.R.M. împotriva

pârâtelor C.C.R. și Ca.C. a Județului Timiș.

În motivarea acestei

soluții, instanța de fond a reținut că prin Regulamentul aprobat prin Hotărârea

nr. 130/2010 a plenului C.C. la pct. 228 s-a stabilit faptul că sesizările

formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emisă de

Comisia de soluționare a contestațiilor sunt adresate instanțelor de contencios

administrativ competente, respectiv secției de contencios administrativ și

fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

entității verificate, în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Curtea a apreciat că,

astfel, competența materială, în primă instanță, a fost stabilită în favoarea

secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel printr-un

act administrativ (Regulamentul C.C.), ce nu are forța juridică a unei legi,

astfel cum se precizează expres în art. 126 alin. (2) din Constituția României.

În ceea ce privește

competența sa materială, Curtea a reținut că în speță actul vătămător atacat de

reclamantă îl constituie Decizia nr. 24 din 18 aprilie 2012 emisă de Ca.C. a

Județului Timiș, prin aceasta fiind stabilite în sarcina reclamanților

obligațiile contestate prin acțiunea promovată, act administrativ unilateral

emis de o autoritate publică județeană, motiv pentru care sunt incidente

dispozițiile art. 10 alin. (1) teza I-a din Legea nr. 554/2004.

2.

Calea de atac

exercitată

Împotriva sentinței nr.

434 din 14 august 2012 a formulat recurs pârâta C.C.R., solicitând modificarea

a acesteia în sensul respingerii excepției de nelegalitate ca inadmisibilă și,

în subsidiar, ca neîntmeiată, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304¹

raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii,

recurenta a susținut că Regulamentul are caracterul unui act administrativ

normativ; or, nu pot face obiectul excepției de nelegalitate actele

administrative cu caracter normativ.

A mai susținut că

actul atacat este o

încheiere care emană de la o autoritate publică centrală, acesta putând fi

atacat în fond la curtea de apel și în recurs la Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Decizia camerei

județene de conturi este un act intermediar, iar prevederile considerate

nelegale de către instanța de fond nu au și nu au avut nici o înrâuire cu

privire la emiterea actelor administrative contestate de către reclamant.

Recurenta a mai

arătat că

prin

Regulament nu se stabilește o nouă competență materială în afara cadrului legal

tranșat de art. 10 din Legea nr. 554/2004, ci se reașează competența materială

de soluționare a litigiilor izvorâte din activitatea C.C. în limitele ei

firești, în conformitate cu modificările legislative intervenite în ultimii

ani, ținând seama că aceasta este o autoritate publică centrală cu

personalitate juridică, care își desfășoară activitatea în mod autonom.

3.

Soluția instanței de

control judiciar.

Examinând actele și

înscrisurile cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, și îl va

respinge, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 pct.

9 și art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt în raport de

materialul probator administrat și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Excepția de

nelegalitate invocată în cauză, și admisă în mod întemeiat de către Curtea de

Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, vizează

prevederile art. 228 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea

activităților specifice C.C., precum și valorificarea actelor rezultate din

aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului C.C. nr. 130/2010, prevederi

potrivit cărora „Competența de soluționare a sesizării formulate de

conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de Comisia de

soluționare a contestațiilor aparține secției de contencios administrativ și

fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

entității verificate, în condițiile legii contenciosului administrativ".

Soluția adoptată de

curtea de apel este corectă și judicioasă, întrucât în mod evident prevederile

regulamentare mai sus menționate au fost emise cu nerespectarea prevederilor art.

4 (denumit marginal "Ierarhia actelor normative") din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,

republicată în anul 2010, potrivit cărora:

“

(1) Actele normative

se elaborează în funcție de ierarhia lor, de categoria acestora și de

autoritatea publică competentă să le adopte. (2) Categoriile de acte normative

și normele de competență privind adoptarea acestora sunt stabilite prin

Constituția României, republicată, și prin celelalte legi. (3) Actele normative

date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit

în limitele și potrivit normelor care le ordonă”.

Au fost nesocotite,

prin conținutul dat art. 228 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activităților specifice C.C., precum și valorificarea actelor

rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului C.C. nr. 130/2010,

nu numai dispozițiile art. 126 alin. (2) și, respectiv, art. 140 alin. (1)

fraza a II-a din Constituția României, revizuită în anul 2003, care dispun că

"Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt

prevăzute numai prin lege" (art. 126 alin. 2) și, respectiv, că "(..)

În condițiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea C.C. se

soluționează de instanțele judecătorești specializate", ci și prevederile art.

1 alin. (4) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea C.C.,

republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și

completările ulterioare.

Într-adevăr, art. 1 alin.

(4) din Legea nr. 94/1992 stipulează că "Litigiile rezultate din

activitatea C.C. se soluționează de instanțele judecătorești

specializate", iar art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 dispune

imperativ că "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până

la 500.000 lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale,

iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei se

soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

În materia

contenciosului administrativ, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

instituie două criterii de determinare a competenței materiale a instanței de

fond: - în funcție de obiectul litigiului, criteriul poziționării în cadrul

sistemului administrației publice (rangul autorității centrale sau locale) a

autorității publice emitente a actului atacat; - criteriul valoric, stabilit pe

baza cuantumului impozitului, taxei, contribuției sau datoriei vamale care face

obiectul actului administrativ contestat. Cu alte cuvinte, numai atunci când

litigiul are caracter fiscal, în sensul că privește taxe, impozite,

contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, competența nu se

stabilește în funcție de poziționarea autorității emitente, ci în funcție de

valoarea debitului contestat, pragul instituit de lege pentru departajarea

competenței tribunalului de cea a curții de apel fiind suma de 500.000 lei.

Se reține că,

potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și

funcționarea C.C., republicată, cu modificările și completările ulterioare,

"În unitățile administrativ-teritoriale, funcțiile C.C. se exercită prin

camerele de conturi județene și a municipiului București, structuri fără

personalitate juridică".

În aceste condiții,

acte administrative, în cadrul activității per ansamblu a C.C.R. reglementate

de Legea nr. 92/1992, emite nu numai C.C., ca autoritate publică centrală, ci

si subdiviziunile sale constituite la nivelul unităților administrativ teritoriale,

anume camerele de conturi județene sau a municipiului București, neavând

relevanță personalitatea juridică a autorității publice, ci capacitatea ei de

drept administrativ, care constă în aptitudinea de a emite acte administrative,

în exercitarea unor prerogative de putere publică.

Prin urmare, în

raport de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cum competența de soluționare, în primă instanță, a acțiunilor

formulate împotriva actelor administrative (astfel cum sunt definite acestea

prin art. 2 alin. (1) lit. c) din legea contenciosului administrativ) emise de

structurile din cadrul C.C. poate aparține, după caz, prin raportare la nivelul

central sau local a structurii emitente, fie tribunalelor administrativ-fiscale

(până la constituirea acestora, secțiilor de contencios administrativ și fiscal

ale tribunalelor), fie secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel, în mod nelegal, prin adăugare la lege, s-a prevăzut, prin art.

228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului C.C.R. nr. 130/2010, că în

toate situațiile, indistinct, competența de soluționare a sesizării formulate

de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de Comisia de

soluționare a contestațiilor aparține secției de contencios administrativ și

fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

entității verificate.

Susținerea recurentei

referitoare la împrejurarea că excepția de nelegalitate, în condițiile art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, poate fi invocată numai cu privire la actele

administrative unilaterale cu caracter individual, nu și cu privire la actele

administrative cu caracter normativ, nu poate fi primită. Excepția de

nelegalitate în temeiul prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 este

admisibilă pentru ambele categorii de acte administrative unilaterale, atât

pentru cele cu caracter individual, cât și pentru cele cu caracter normativ,

având în vedere argumentul de interpretare logică a fortiori, în sensul că,

dacă legiuitorul a creat un mijloc procesual de apărare pe calea excepției de

nelegalitate pentru acte de autoritate individuale, cu atât mai mult un

asemenea mijloc de apărare trebuie oferit subiecților de drept în legătură cu

actele administrative normative.

Înalta Curte mai

constată că, raportat la criticile și susținerile intimaților-reclamanți,

rezultă fără putință de tăgadă că ceea ce se contestă, în esență, sunt măsurile

dispuse de către pârâta Ca.C. a Județului Timiș prin Decizia nr. 24 din 18

aprilie 2012, autoritate publică locală față de care în mod corect s-a

stabilit, de către prima instanță, competența de soluționare a prezentei cauze.

În raport de toate

cele mai sus arătate, constatând că motivele de recurs invocate în cauză nu

sunt întemeiate și că este legală și temeinică hotărârea atacată, se va

dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea

ca nefondat a recursului declarat de C.C.R..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de C.C.R. împotriva

sentinței civile nr. 434 din 14 august 2012

a Curții de Apel

Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 februarie 2013.