ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5165/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5165/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Bacău, reclamanții W.A. și W.E. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării au solicitat, în principal, anularea

Hotărârii nr. 430/2010 și trimiterea cauzei pârâtului pentru soluționarea

efectivă a petiției, iar, în subsidiar, anularea hotărârii, menținerea cauzei

spre rejudecare și admiterea petiției.

Prin Sentința nr. 14

din 24 ianuarie 2012 a Curții de Apel Bacău a fost admisă, așa cum a fost

modificată, acțiunea formulată de reclamanții W.A. și W.E., în contradictoriu

cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în sensul că a

fost anulată Hotărârea nr. 430/2010 pronunțată de pârât în Dosarul nr. 110/2010

și a fost obligat pârâtul să soluționeze pe fond petiția reclamantului

înregistrată la 22 martie 2010.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că la data de 4 august 2008 reclamanții au

sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la

discriminarea lor pe criteriu etnic, petiție completată ulterior, invocând mai

multe fapte de discriminare.

Prin Hotărârea nr.

839/2008, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a stabilit că

actele reclamate nu intră în competența de soluționare a Consiliului. Prin

Sentința civilă nr. 82 din 4 iunie 2009 a fost admisă acțiunea reclamanților

și, reținându-se că petiția acestora nu a fost soluționată pe fond, a anulat

hotărârea contestată și a trimis cauza pârâtului pentru a o soluționa în fond.

Sentința a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 5562 din 4 decembrie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Atât petiția din 4

august 2008, așa cum a fost completată până la pronunțarea Hotărârii nr.

839/2008, cât și petiția înregistrată la 22 martie 2010 au făcut obiectul

Dosarului nr. 110/2010 în care s-a pronunțat Hotărârea nr. 430/2010, contestată

de reclamanți în prezenta cauză.

Instanța a reținut că

reclamanții, soț și soție, asociați în cadrul unei societăți comerciale, SC A.

SRL, au sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu un număr

de 13 fapte pe care aceștia le consideră ca fiind fapte de discriminare pe

criteriu etnic.

Pârâtul, prin

hotărârea contestată, prezentând susținerile părților, enumeră faptele

reclamate ca fiind fapte de discriminare însă, în considerentele hotărârii

emise s-a reținut că "petiția, așa cum a fost formulată de petenți, relevă

aceeași situație, respectiv nerespectarea dreptului de proprietate pe criteriu

etnic, ca și cea soluționată prin Hotărârea nr. 839/2008", Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării considerând că aspectele deduse

soluționării nu sunt de competența Consiliului și reținând că petenții ar fi

solicitat soluționarea în fond a petiției.

Instanța de primă

jurisdicție a reținut că, deși printr-o hotărâre judecătorească intrată în

puterea lucrului judecat, această interpretare a pârâtului a fost invalidată de

instanță, în pronunțarea hotărârii pendinte, pârâtul pleacă de la aceeași

raportare a obligațiilor sale la dispozițiile legale asupra căreia o instanță

s-a pronunțat irevocabil.

Instanța reține că

deși potrivit Sentinței civile nr. 82/2009, pârâtul avea obligația de a

soluționa în fond petiția, pârâtul s-a eschivat de la obligația statornicită de

instanță în sarcina sa de a analiza fondul petiției, în fapt, cauza a fost

soluționată fără a verifica fondul petiției.

S-a constatat că

acest fapt rezultă din soluția pronunțată, pârâtul "clasând dosarul",

deși, în procedura internă de soluționare, nu se poate dispune clasarea

dosarului, acesta, putând fi soluționat fie pe excepțiile de inadmisibilitate,

fie pe fond conform Titlului V din Procedura internă.

Împotriva Sentinței

nr. 14 din data de 24 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în

termen legal pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin

care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea sentinței

recurate, rejudecarea cauzei cu consecința respingerii ca neîntemeiate a acțiunii

formulate de reclamanții W.A. și W.E.

S-a învederat, prin

motivele cererii de recurs, că instanța de fond a interpretat, per ansamblu,

eronat dispozitivul Hotărârii nr. 430/2010 emisă de Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării, întrucât în litigiu, față de susținerile părților și

înscrisurile depuse la dosarul pricinii, nu pot fi reținute mijloace probatorii

de natură a reține prezumția săvârșirii unei discriminări împotriva intimaților

reclamanți pe considerentul criteriului indicat (etnie). O atare prezumție, a

arătat recurentul, ar trebui să permită cel puțin a se presupune existența unei

legături de cauzalitate între criteriul invocat și tratamentul diferit imputat

în cauză (măsurile luate de către persoanele reclamate de discriminare în cele

13 fapte prezentate de către intimați ca posibile fapte de discriminare).

În speță, a relevat

recurentul, nu se întrunesc toate condițiile prevăzute de lege, în vederea

constatării actelor/faptelor de discriminare, prezentate în petiție de către

intimați, așa cum sunt definite de prevederile O.G. nr. 137/2000, republicată,

în concret nu se poate reține o legătură de cauzalitate între criteriul indicat

și presupusul tratament diferit imputat persoanelor aflate într-o situație

comparabilă, astfel că în mod corect prin dispozitivul actului administrativ

atacat s-a reținut că faptele prezentate de reclamanți nu îndeplinesc cumulativ

condițiile prevăzute de lege, în vederea constatării actelor/faptelor de

discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, altfel spus că

faptele prezentate de către intimați nu se află în sfera de acțiune a art. 2

alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, deci nu există discriminare directă sau

indirectă.

Adoptarea prin actul

administrativ atacat a soluției menționate nu ar fi fost posibilă, a susținut

recurentul, fără o analiză/cercetare în fond a celor 13 fapte/aspecte

prezentate de către intimați, fiind evident că pentru a ajunge la concluzia

conform căreia "nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între

criteriul invocat de către petenți și actele/faptele săvârșite de către

reclamanți, care să poată încadra actele/faptele sesizate, ca fapte de

discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000" Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării a avut în vedere îndeplinirea

cumulativă a condițiilor necesare pentru ca o faptă să fie considerată ca fiind

faptă de discriminare potrivit legislației privind prevenirea și combaterea

discriminării, o astfel de cercetare nu se poate efectua fără a analiza fondul

petiției intimaților.

A considerat

recurentul că, prin urmare, în mod greșit judecătorul fondului a reținut că

problematica sesizată în Dosarul nr. 110/2010 nu a fost soluționată în fond,

atâta vreme cât prin dispozitivul Hotărârii nr. 430/2010 prin care s-a soluționat

Dosarul nr. 110/2010 s-a decis că faptele prezentate de intimați nu pot fi

definite/catalogate ca fapte de discriminare, pentru că niciuna din cele 13

fapte reclamate nu îndeplinea cumulativ condițiile prevăzute de lege, mai

precis nu exista o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit indus și

criteriul interzis de lege.

Reținerea lipsei

legăturii de cauzalitate reprezintă, în opinia recurentei, o cercetare a

fondului petiției din perspectiva legislației privind prevenirea și combaterea

discriminării, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cercetând

existența unui tratament diferențiat, existența unui criteriu interzis de lege

și legătura de cauzalitate între criteriul indicat și faptele prezentate care,

în situația inexistenței, nu ar determina săvârșirea discriminării.

Cât privește

mențiunea de la pct. 2 din dispozitivul Hotărârii nr. 430/2010, prin care s-a

dispus "Clasarea dosarului", a precizat recurentul că această

dispoziție trebuie înțeleasă exclusiv în contextul întregului dispozitiv, de

unde rezultă fără echivoc că punctul respectiv completa dispoziția principală

regăsită la pct. 1 (prin care, în esență, nu se constataseră faptele de

discriminare) în sensul încetării cercetărilor și închiderii dosarului, evident

în privința fondului acestuia. Or, în împrejurarea dată, a susținut recurentul,

în cel mai rău caz pct. 2 din dispozitivul Hotărârii nr. 430/2010 ar putea fi

înțeles/privit ca folosit necorespunzător, impropriu, dar care nicidecum nu ar

putea atrage critici de natură a conduce la anularea actului dedus judecății.

În fine, Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării a învederat caracterul ineficient (de

prisos) al hotărârii recurate, raportat la soluția "de fond" a pct. 1

din dispozitivul Hotărârii nr. 430/2010 întrucât o rejudecare a petiției în

cauză ar presupune o soluție identică/similară celei anterior pronunțată și

asumată de către recurentă.

Intimații W.A. și

W.E. au formulat în cauză concluzii scrise prin care au solicitat respingerea

recursului ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de

judecată.

Recursul declarat de

pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva Sentinței

nr. 14 din data de 24 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, este nefondat și urmează

a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Se constată, în

litigiu, că în Dosarul nr. 569/2008 având ca obiect petiția petenților W.A. și

W.E. referitoare la discriminarea pe criteriul etnic la care au fost supuși de

organele administrației publice locale din municipiul Bacău Consiliul Național

pentru Combaterea Discriminării a emis inițial Hotărârea nr. 839/2008 prin care

s-a reținut că faptele sesizate prin petiție nu intră în competența de

soluționare a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, conform

O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor faptelor de

discriminare, cu modificările și completările ulterioare, republicată, întrucât

acest organ nu se poate substitui, în atribuții, altor autorități sau

instituții abilitate cu soluționarea cererilor și care privesc exercitarea

exclusivă a atribuțiilor acestora.

Prin Sentința nr. 82

din data de 4 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea reclamanților, a

fost anulată Hotărârea nr. 839/2008 emisă de Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării și a fost obligat pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării să soluționeze pe fond petiția ce a format obiectul Dosarului nr.

569/2008. Recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării, împotriva sentinței date de Curtea de Apel Bacău, a fost respins

ca nefondat prin Decizia nr. 5562 din data de 4 decembrie 2009 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

constatându-se irevocabil că recurentul nu a soluționat cererea prin care

reclamanții au invocat discriminarea pe criteriul etnic, sesizare care se

circumscrie competenței sale.

Ulterior, Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării a emis Hotărârea nr. 430/2010, atacată

în prezenta cauză, prin care s-a hotărât că din probatoriul depus la dosar nu

se poate stabili o legătură de cauzalitate între criteriul invocat de către

petenți și actele/faptele săvârșite de către reclamați, care să poată încadra

actele/faptele sesizate, ca fapte de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1)

din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare, și s-a dispus clasarea dosarului.

În mod întemeiat

Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, a hotărât, prin Sentința nr. 14 din data de 24 ianuarie 2012, admiterea

acțiunii formulată de reclamanții W.A. și W.E. în contradictoriu cu pârâtul

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr.

430/2010 dată de pârât în Dosarul nr. 110/2010 și obligarea pârâtului să

soluționeze pe fond petițiile reclamanților înregistrate la data de 4 august

2008 și la 22 martie 2010, petiție prin care au fost sesizate un număr de 13

fapte pe care reclamanții le-au considerat ca fiind fapte de discriminare pe

criteriu etnic.

S-a reținut în mod

corect, de judecătorul fondului, că deși recurenta avea obligația, potrivit

dispozitivului Sentinței nr. 82 din data de 4 iunie 2009 pronunțată de Curtea

de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, rămasă

irevocabilă, să soluționeze pe fond petiția cu care a fost sesizată de W.A. și

W.E., în realitate aceasta nu s-a conformat acestei dispoziții și, din nou,

prin Hotărârea nr. 430/2010, nu a analizat fondul petiției, în sensul că nu s-a

pronunțat și nu a stabilit, în mod efectiv și concret, dacă faptele reclamate

există și dacă acestea constituie sau nu fapte de discriminare, directă sau

indirectă, potrivit celor prevăzute de art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. nr.

137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Într-adevăr,

recurentul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea

nr. 430/2010, s-a limitat numai a susține, fără însă a face trimitere la

argumente concrete, că nu se poate reține o legătură de cauzalitate între

criteriul invocat de către petenți, respectiv faptul că sunt de natură

evreiască, și aspectele prezentate ca fiind săvârșite de către cei reclamați,

iar față de această situație în mod just prima instanță a concluzionat că nu a

fost soluționat fondul petiției intimaților W.

În raport de cele mai

sus arătate, constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate în

cauză și că este legală și temeinică hotărârea atacată, urmează a se dispune,

în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., respingerea ca nefondat a

recursului declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

împotriva Sentinței nr. 14 din data de 24 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de

Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Recurentul va fi

obligat, în baza art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., la plata în favoarea

intimaților la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în

recurs, reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva

Sentinței nr. 14 din 24 ianuarie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Obligă recurentul la plata

sumei de 100 RON către intimați, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AS