ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4764/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4764/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

2094 din 21 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul T.I. în

contradictoriu cu pârâții C.N.S.A.S. și C.N.C.D., ca neîntemeiată.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța a constatat că, prin petiția înregistrată

la C.N.C.D. sub nr. 3949 din 18 mai 2010, reclamantul T.I. a solicitat

Consiliului să constate existența unui tratament discriminatoriu, în înțelesul

prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 137/2000, practicat de C.N.S.A.S.

A

susținut reclamantul în cuprinsul petiției sale că pe rolul Curții de Apel

București Secția de contencios administrativ și fiscal a fost înregistrat Dosarul

nr. 10234/2/2009, având ca obiect acțiunea promovată de C.N.S.A.S. prin care se

solicită instanței să constate că reclamantul a avut calitatea de lucrător al

Securității.

Prin

hotărârea nr. 246 din 22 septembrie 2010, C.N.C.D. a apreciat că nu sunt

întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, reținând că

în cauză nu este dovedită existența unui tratament diferit justificat pe baza

unuia din criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Curtea

a constatat întemeiată hotărârea anterior menționată în raport de prevederile art.

2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, deoarece discriminarea directă presupune o

legătură de cauzalitate identificabilă între actul sau faptul diferențierii, ce

reprezintă tratamentul obiectiv și apartenența la una dintre caracteristicile

sau la unul dintre criteriile cuprinse în norma juridică și individualizate în

cazul persoanei care este supusă discriminării.

Or,

a reținut judecătorul fondului, nu rezultă nicidecum în cauza dedusă judecății

că tratamentul aplicat de pârâta C.N.S.A.S., respectiv faptul că a procedat la

chemarea în judecată a reclamantului T.I., în vederea constatării calității de

lucrător al Securității, are la bază apartenența reclamantului la una din

categoriile circumscrise prin criteriile interzise, prevăzute de art. 2 din O.G.

nr. 137/2000.

Instanța

a considerat că faptul că pârâta C.N.S.A.S. nu a înțeles să formuleze acțiune

împotriva tuturor persoanelor care au avut calitatea de ofițeri de securitate

în dosarul sau dosarele informative care au făcut obiectul Dosarului Curții de

Apel București nr. 10234/2/2009, deși constituie un tratament diferit, excede

dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, cât timp nu este dovedită în cauză

împrejurarea că formularea acțiunii exclusiv împotriva reclamantului are la

bază apartenența acestuia la una din categoriile prevăzute de articolul citat,

fiind de subliniat, de altfel că reclamantul nici nu a indicat vreunul dintre

criteriile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată și

niciun alt criteriu care ar fi stat la baza deosebirii invocate ca

discriminare.

În

ceea ce privește cea de a doua teză invocată de reclamant în susținerea

existenței discriminării, reprezentată de faptul că pârâta exceptează de la

trimiterea în judecată a altor categorii socio-profesionale, cum ar fi

procurorii care au instrumentat infracțiunile contra securității statului;

judecătorii care au dat sentințe de condamnare în astfel de spețe; activiștii

de partid care erau informați prin note transmise asupra măsurilor întreprinse

de organele de securitate; ziariștii și formatorii de opinie din perioada

comunistă, care au dezinformat sistematic opinia publică, Curtea a reținut

incidența prevederilor O.U.G. nr. 24/2008, în raport cu care C.N.C.S. are

posibilitatea de a formula acțiunea în constatarea calității de lucrător al

Securității sau de colaborator al acesteia, în cazurile în care verificările

întreprinse conduc la concluzia că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.

2 din actul normativ citat.

Ca

atare, abilitarea C.N.S.A.S. de a introduce acțiuni în constatarea calității de

lucrător sau colaborator al Securității numai în ceea ce privește categoriile

prevăzute de art. 2 din O.U.G. nr. 24/2008 reprezintă o consecință legală,

neputând fi imputat nicidecum acestei autorități, cu titlu de discriminare,

faptul că nu înțelege să promoveze acțiuni și împotriva categoriilor

socio-profesionale invocate de reclamant, cât timp atare acțiuni nu au suport

legal.

Împotriva

acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamantul T.I.

a declarat recurs.

Criticile

recurentei au vizat pe de o parte un aspect formal, de procedură, iar pe de

altă parte fondul cauzei.

Sub

aspect procedural s-au invocat dispozițiile art. 24 alin. (1) C. proc. civ. arătându-se

în concret că același judecător a judecat într-un prim ciclu procesual, dar și

după casarea cu trimitere urmare Deciziei nr. 925 din 19 februarie 2013 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, că acest judecători era dator să se abțină și pentru că acest lucru nu s-a

întâmplat se impune casarea sentinței civile nr. 2094 din 21 iunie 2013.

Pe

fond, s-a apreciat că instanța de fond a reținut în mod greșit ca și temei al

respingerii acțiunii doar prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000,

norma legală care de altfel dacă ar fi fost interpretată corect ar fi permis curții

de apel să rețină elementele specifice ale unei discriminări-dezavantajări.

Recurentul

susține că urmare a acțiunilor de așa-zisă deconspirare inițiate de pârâtul C.N.S.A.S.

asupra unei categorii sociale extrem de redusă numeric odată cu trecerea

timpului (cazul foștilor ofițeri de securitate), în cazul în care aceste

acțiuni sunt finalizate inclusiv prin publicare în M. Of., li se aduce atingere

unui drept fundamental, menționat în art. 2 alin. (1) și anume dreptul la muncă.

În

această ordine de idei, unele instituții ale statului sau private au pretins ca

și condiție de exercitare a dreptului la muncă, declarații prin care cei care

aplicau pentru locuri de muncă și declarau pe proprie răspundere că nu au desfășurat

activități de poliție politică. În acest sens au fost menționate prevederile

art. 49 lit. g) din H.G. nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea

și dezvoltarea carierei funcționarilor publici.

În

opinia recurentului, discriminarea în accepțiunea art. 2 alin. (3) din O.G. nr.

137/2000 se regăsește cu prisosință în atitudinea pârâtului C.N.S.A.S. care nu

are o poziție echidistantă și consecventă în demersul său de deconspirare a

fostelor cadre ale securității.

Mai

mult, judecătorul fondului s-a aflat într-o confuzie atunci când a inserat în

considerentele hotărârii că reclamantul ar fi cerut ca C.N.S.A.S. să trimită în

judecată și alte categorii de cetățeni alții decât cei prevăzuți în O.U.G. nr. 24/2008

pentru că în adevăr nu există temei legal pentru astfel de cereri.

Prin

întâmpinare, intimatul C.N.S.A.S. a răspuns punctual celor două motive de

recurs. S-a precizat că dispozițiile art. 24 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt aplicabile

speței deoarece prin hotărârea nr. 6867 din 18 noiembrie 2011 judecătorul a

respins acțiunea ca tardiv formulată, fără a se pronunța pe fond.

În

ceea ce privește soluția pe fondul pricinii s-a apreciat că dezlegarea este corectă

și legală pentru argumentele dezvoltate în considerentele sentinței recurate și

că în aceste condiții se impune menținerea ei ca legală și temeinică.

Examinând

cauza prin prisma obiectului ei, a normelor legale aplicabile, a probatoriului

administrat, Înalta Curte reține că recursul este nefondat și îl va respinge în

consecință, pentru cele ce vor fi punctate în continuare.

Obiectul

acțiunii în contencios administrativ formulate de reclamantul T.I. în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.)

a vizat anularea Hotărârii nr. 246 din 22 septembrie 2010 emisă de pârât, prin

care examinând petiția formulată de T.I. și susținerile părții reclamante C.N.S.A.S.,

Colegiul Director al C.N.C.D. a constatat că nu sunt întrunite elementele

constitutive ale unei fapte de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr.

137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

cu modificările și completările ulterioare republicată și a dispus clasarea dosarului.

Prin

sentința civilă nr. 6867 din 18 noiembrie 2011 Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de repunere în

termenul de introducere a acțiunii prevăzut de art. 20 alin. (9) și (10) din O.G.

nr. 137/2000 și, pe cale de consecință, a respins acțiunea ca tardiv formulată.

Recursul

declarat de reclamant împotriva acestei sentinței civile a fost admis prin decizia

nr. 925 din 19 februarie 2013 a Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, sentința fiind casată cu trimiterea cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe. S-a reținut că în mod greșit acțiunea în

anulare, intitulată „recurs” împotriva Hotărârii nr. 246 din 22 septembrie 2010

a C.N.C.D., a fost respinsă ca tardivă în condițiile în care „recursul” depus

la C.N.C.D. la data de 23 decembrie 2010 nu a fost transmis instanței competente

conform art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000.

Rejudecând,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

pronunțat sentința civilă nr. 2094 din 21 iunie 2013, prin care a respins acțiunea

ca neîntemeiată.

Prima

critică avansată de recurent cu privire la soluția de respingere a acțiunii a

fost aceea că hotărârea a fost pronunțată de același judecător care a pronunțat

și prima sentință civilă, prin care acțiunea a fost respinsă ca tardivă,

apreciind că trebuia să se facă aplicația art. 24 alin. (1) C. proc. civ.

potrivit căruia: „Judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu

poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în

caz de rejudecare după casare.”

Instanța

de control judiciar reține însă că judecătorul fondului nu s-a aflat în cazul

de incompatibilitate absolută prevăzut de textul legal precitat, în contextul

în care prin cea dintâi sentință civilă (nr. 6867/2011) acesta s-a pronunțat pe

excepția tardivității acțiunii invocată de pârâtul C.N.C.D., deci nu s-a pronunțat

pe fondul acțiunii. Rațiunea reglementării cazurilor de incompatibilitate absolută

are la bază dezideratul asigurării garanției de imparțialitate a judecătorilor

în etapa casării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare, tocmai

pentru a nu exista probabilitatea de a se pronunța aceeași soluție. Or, în

cauză, cum s-a arătat în primul ciclu procesual judecătorul nu s-a pronunțat pe

fond.

În

ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii în anulare ca neîntemeiată,

Înalta Curte reține că aceasta este argumentată legal și că analizată din

perspectiva art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ. nu se identifică motive

de reformare a sentinței civile în discuție.

Din

considerentele sentinței recurate rezultă cu evidență că instanța a evaluat

toate susținerile reclamantului și apărările pârâtului, conchizând că în speță

nu s-a dovedit existența unui tratament diferit justificat pe baza unuia din criteriile

prevăzute de art. 2 alin.(1) din O.G. nr. 137/2000 R1, așa cum corect s-a apreciat

prin Hotărârea nr. 246 din 22 septembrie 2010 a Colegiului Director al C.N.C.D.

S-a

observat că în petiția adresată C.N.C.D. reclamantul a arătat că pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

fost înregistrat Dosarul nr. 10234/2/2009 având ca obiect acțiunea prin care C.N.S.A.S.

a solicitat să se constate că reclamantul a avut calitatea de lucrător al Securității.

În dosarul menționat nu au fost însă chemați în judecată toți ofițerii care au

contribuit la instrumentarea dosarelor informative, fiind în acest fel

protejați, fără nicio justificare, unii ofițerii.

Totodată,

reclamantul a arătat că C.N.S.A.S. săvârșește și o a doua discriminare prin

exceptarea de la trimiterea în judecată a altor categorii socio-profesionale în

privința cărora are la dispoziție materiale arhivistice. Prin cererea de recurs

se precizează însă că nu se mai susține acest motiv de anulare a actului

administrativ emis de C.N.C.D., apreciind recurentul că instanța s-a aflat

într-o confuzie atunci când în considerentele sentinței a inserat acest aspect.

Definiția

juridică a discriminării este reglementată de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000

republicată, astfel că pentru a stabili dacă situația de regăsește în domeniul

de aplicare a acestui text legal, excluderea, restricția sau preferința trebuie

să aibă la bază unul din criteriile prevăzute la alin. (1) și trebuie să se refere

la persoane aflate în situații comparabile dar care sunt tratate în mod diferit

datorită apartenenței la una din categoriile precizate în norma în discuție.

Rezultă că pentru a se reține existența unei fapte de discriminare trebuie să existe

două situații comparabile la care tratamentul să fi fost diferit, având la bază

apartenența la una din categoriile (criteriile) prevăzute de lege.

În

O.G., art. 2 alin. (3) statuează că „Sunt discriminatorii, potrivit prezentei

ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care

dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1),

față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau

practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere

a acelui scop sunt adecvate și necesare.”

Desigur,

e important a se aminti că art. 2 alin. (1) din actul normativ incident nu

conține o listă exhaustivă a criteriilor de discriminare, în conținutul

articolului menționat regăsindu-se sintagma „sau orice alt criteriu”, ceea ce

oferă posibilitatea identificării și reținerii și a altor criterii sau săvârșirea

unei fapte de discriminare. Oricum, însă, oricare din aceste criterii

circumstanțiale la situația particulară a persoanei care se consideră discriminată,

trebuie să fi constituit mobilul determinat în aplicarea tratamentului diferit.

Prin

petiția înregistrată la C.N.C.D. sub nr. 3949 din 18 mai 2010 reclamantul a considerat

că CNSAS a procedat aleatoriu și chiar arbitrar nominalizându-l numai pe el ca

lucrător în cadrul poliției politice care, ipotetic, ar fi îngrădit drepturile

și libertățile fundamentale ale numitului B.G., în notele ultimilor trei

ofițeri menționați de C.N.S.A.S. nu se regăsesc referiri concrete la natura activității

lor împotriva lui B.G.

Raportându-se

la circumstanțele petiției, C.N.C.D. a constatat că este în imposibilitate de a

reține un criteriu, în accepțiunea art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000

republicată, implicit un raport de cauzalitate între un criteriu interzis de lege

și tratamentul diferit aplicat. De altfel, probele existente nu au demonstrat

nici criteriul de discriminare utilizat de persoana reclamantă de discriminare,

nici poziția de discriminare/ inferioritate în care recurentul-reclamant s-ar

afla în comparație cu persoane aflate în situații similare.

În

acest context legal și faptic, în mod judicios judecătorul  fondului a reținut că

nu a rezultat în cauză că tratamentul aplicat de C.N.S.A.S. (chemarea în

judecată a reclamantului) are la bază apartenența reclamantului la una din

categoriile care se circumscriu criteriilor interzise prevăzute de art. 2 alin.

(1) din O.G. nr. 137/2000, dar și că ipoteza prevăzută la alin. (3) a art. 2

presupune în egală măsură că prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre

care dezavantajează anumite persoane sunt discriminatorii dacă sunt justificate

pe baza acelorași criterii, prevăzute în alin. (1).

Abilitarea

de a introduce acțiune în constatarea calității de lucrător sau colaborator al

Securității este conferită C.N.S.A.S. de O.U.G. nr. 24/2008, modificată și

completată, privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, mai

exact de art. 11 alin. (1) coroborat cu art. 2 din actul normativ indicat.

Faptul

că C.N.S.A.S. nu a înțeles să formuleze acțiune în constatare în contradictoriu

cu toate persoanele care au avut calitatea de ofițeri de securitate în dosarul

sau dosarele informative la care se face trimitere în Dosarul nr. 10234/2/2009

al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, deși constituie un tratament diferit excede art. 2 din O.G. nr. 137/2000

republicată deoarece nu s-a dovedit că formularea acțiunii exclusiv împotriva reclamantului

are la bază apartenența acestuia la una din categoriile prevăzute de lege. Corect,

instanța fondului reține că este important a se observa că nici reclamantul nu

a indicat vreun criteriu care să fi stat la baza tratamentului diferit/ deosebirii

invocate ca discriminare.

Precizările

făcute prin cererea de recurs privind încălcarea dreptului la muncă, drept

fundamental, afectat ca urmare a acțiunilor de deconspirare inițiate de C.N.S.A.S.

nu prezintă relevanță în cadrul procesual stabilit deoarece nu demonstrează

existența unei legături de cauzalitate între tratamentul diferit și criteriul nepermis

de lege, în condițiile în care demersul judiciar al reclamantului este

întemeiat pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000 republicată.

Nu

în ultimul rând, soluția primei instanțe este în acord cu jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, care referitor la art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului („Interzicerea discriminării”), invocat chiar de

recurentul-reclamant, a statuat că diferența de tratament devine discriminare

în sensul art. 14 din Convenție atunci când se induc distincții între situații analoage

și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și

obiectivă.

Or,

așa cum s-a arătat, acțiunile în justiție promovate de C.N.S.A.S. au un cadru

legal determinat, respectiv O.U.G. nr. 24/2008 modificată și completată. În

plus presupusele acțiuni arbitrare ale acestei autorități nu au fost dovedite

și în orice caz, remediul pentru producerea lor eventuală, nu poate avea ca

temei O.G. nr. 137/2000 republicată, așa cum pretinde recurentul-reclamant.

Față

de cele expuse, constatându-se că nu există motive pentru reformarea sentinței

atacate, având în vedere dispozițiile art. 312(1) C. proc. civ. și art. 20 din

Legea nr. 554/2004 modificată și completată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de T.I. împotriva sentinței civile nr. 2094 din 21 iunie 2013 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 decembrie 2014.