ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2497/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual. Procedura în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 24 decembrie 2008, reclamanta I.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și V.M. anularea Hotărârii nr. 567/2008 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării prin care s-a dispus sancționarea cu avertisment contravențional a acesteia. În motivarea cererii s-a arătat că petentul V.M. a sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la data de 7 aprilie 2008, arătând că a fost discriminat pe criterii medicale prin neacordarea primei trimestriale și prin încălcarea dreptului la demnitate.

Arată reclamanta că acordarea primelor nu este atribuția sa, aceasta intrând în competența șefului unității, singura sa obligație fiind aceea de a nominaliza persoanele care s-au evidențiat în cadrul serviciului, astfel încât, se impunea citarea în cauză a Ministerului Internelor și Reformei Administrative, lucru pe care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării l-a refuzat nejustificat. S-a mai susținut că decizia de a nu fi propus pentru acordarea primei trimestriale în privința petentului a fost bazată în întregime pe lipsa activității acestuia în cadrul serviciului, coroborat cu faptul că în conformitate cu art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte.

Prin întâmpinare, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în raport de dispozițiile art. 3 C. proc. civ., art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 16 din O.G. nr. 137/2000. Prin Sentința nr. 199 din 19 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. 2. Hotărârea Curții de Apel Prin Sentința nr. 2951 din 29 septembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanta I.M.

Curtea a apreciat că situația de fapt a fost corect reținută în cuprinsul deciziei contestate. Din analiza înscrisurilor existente la dosarul cauzei a reieșit că reclamanta a săvârșit fapta de discriminare în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000. S-a mai reținut că în condițiile în care prima fusese deja acordată în favoarea reclamantului, în considerarea calificativelor acordate acestuia pentru activitatea profesională desfășurată, împărțirea acesteia între alte două persoane apare ca fiind dovada unei situații de diferențiere. Susținerile reclamantei potrivit cărora se impunea citarea în cauză a autorității angajatoare, respectiv a Ministerului Internelor și Reformei Administrative este neîntemeiată în condițiile în care s-a reținut că fapta de discriminare se raportează la împărțirea primei între doi agenți de poliție și nu la acordarea acesteia către reclamant.

3. Recursul declarat de I.M. Împotriva Sentinței nr. 2951 din 29 septembrie 2009 a declarat recurs reclamanta I.M., invocând dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 304 1 C. proc. civ. Recurenta solicită modificarea hotărârii atacate și admiterea acțiunii sale pentru următoarele motive: 3.1. Instanța de fond a stabilit greșit situația de fapt, ignorând apărările formulate. În dezvoltarea acestui motiv recurenta insistă asupra a două aspecte: - prima nu fusese acordată intimatului V.M., procesul-verbal al ședinței de serviciu din 19 martie 2008 conținând doar propuneri, formulate conform metodologiei de constituire a fondului și criteriilor de premiere; - recurenta nu are competența de a stabili persoanele care beneficiază de prime, aceasta revenind organului ierarhic superior care a validat propunerile făcute în considerarea activității desfășurate și a rezultatelor obținute.

3.2. Cadrul procesual a fost nelegal stabilit. Recurenta critică hotărârea primei instanțe pentru faptul că nu s-a citat în cauză și Ministerul Internelor și Reformei Administrative, instituția publică angajatoare ce putea lămuri aspectele în dispută. 3.2. Sancțiunea aplicată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este nelegală. Recurenta afirmă că „avertismentul” ce i-a fost aplicat, ca sancțiune contravențională, nu este prevăzută de textul legal indicat în decizie de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. 4. Apărările formulate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării Niciunul dintre intimații Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și V.M.

nu a formulat întâmpinare. Prin „notele scrise” depuse la Dosarul cauzei la data de 5 mai 2010, intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prezentând condițiile cerute de lege pentru ca o faptă să poată fi calificată faptă de discriminare, intimatul arată că în cauză s-au identificat, conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, motive legate de boala intimatului V.M. ca reprezentând criteriul în raport de care această persoană a fost exclusă de la beneficiul primei care deja îi fusese acordată. Intimatul a punctat faptul că prima acordată lui V.M. pentru activitatea profesională desfășurată a fost împărțită între alte două persoane, cu motivarea că din pricina bolii, el este foarte des în concediu medical, or, această situație de diferențiere se circumscrie dispozițiilor art. 2 alin. (4) din O.G.

nr. 137/2000, recurenta nedovedind că fapta sa nu reprezintă discriminare, conform art. 20 alin. (6) din aceeași ordonanță. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor cuprinse în concluziile scrise formulate de intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru motivele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă I.M. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Hotărârea nr. 567/2008 prin care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că faptele sesizate de intimatul-pârât V.M.

reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) și (4) coroborat cu art. 8 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată și a fost sancționată cu „avertisment” în temeiul art. 26 alin. (1) din același act normativ. 1.1. În concret, în actul administrativ jurisdicțional examinat, s-a reținut că I.M., în calitate de Șef al Serviciului Sport din cadrul Centrului Cultural al Ministerului Internelor și Reformei Administrative a dispus ca prima deja acordată lui V.M., comisar-șef de poliție în același serviciu, să fie împărțită la doi subalterni (agenți de poliție), întrucât beneficiarul primei a absentat de la serviciu din motive de boală.

Această situație de fapt, însușită și de instanța de fond, nu corespunde realității. În mod deosebit, Înalta Curte constată că afirmația „prima era deja acordată lui V.M.”, care constituie situația premisă în raport de care s-a reținut existența unui drept încălcat (pct. VI 1.3. din hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării) este falsă. La data de 19 martie 2008, când s-a întocmit procesul-verbal invocat de V.M.

în susținerea pretinsei discriminări, în ședința serviciului condus de recurentă s-a luat în discuție formularea propunerilor pentru acordarea primelor cuvenite personalului pentru trimestrul I al anului 2008. Potrivit pct. 6 din Metodologia de constituire a fondului și criteriile de premiere în timpul anului, aprobată prin Ordinul ministrului internelor și reformei administrative nr. S/629/2008: „La stabilirea persoanelor care vor beneficia de premii în timpul anului se vor avea în vedere următoarele criterii: - rezultate deosebite în îndeplinirea sarcinilor de serviciu și la pregătirea de specialitate; -inițiativă și contribuții la perfecționarea și modernizarea metodelor și mijloacelor specifice muncii; -evidențierea prin acte exemplare de devotament și curaj; - înaltă probitate profesională și morală”.

De asemenea, potrivit pct. 7 din același act normativ, competența stabilirii persoanelor care vor beneficia de „premii individuale” revine șefului de unitate, iar nu recurentei care, într-adevăr, nu avea ca atribuție decât formularea de propuneri. De altfel și din punct de vedere calendaristic, la data de 19 martie 2008, adică în interiorul primului trimestru al anului 2008 nu puteau fi „deja acordate” primele cuvenite personalului Ministerului Internelor și Reformei Administrative pentru același trimestru, procedura fiind, în mod evident, în curs de derulare. Ca urmare, contrar celor reținute de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și de prima instanță, Înalta Curte stabilește că intimatul V.M.

nu avea un drept la prima respectivă, ci doar o vocație. Drepturile sale pentru perioada în care s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, prevăzute de art. 37 alin. (1) din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare și de pct. 25.1 din Normele metodologice de aplicare a acestei ordonanțe, aprobate prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 120/2004, au alte componente salariale și nu au fost în vreun fel afectate. În orice caz, Înalta Curte observă că intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în analiza faptei de discriminare a acordat o importanță covârșitoare, decisivă, unui paragraf cuprins în procesul-verbal din 19 martie 2008: „noi, cei prezenți, …, am hotărât ca prima dlui.

comisar șef V.M. să fie împărțită între cei doi agenți care muncesc și îndeplinesc toate condițiile pentru aceste prime”, ignorând pur și simplu restul documentului în care se justifică măsura prin faptul că „nu a participat la nicio activitate a serviciului … el este foarte des în concediu medical”. De asemenea, s-a făcut abstracție de faptul că nu intra în competența recurentei - șef de serviciu, stabilirea beneficiarilor de prime, ea având numai abilitarea de a formula propuneri. În mod evident, această interpretare trunchiată, ruptă de contextul factual și legal prezentat anterior, a condus pe intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la concluzia că recurenta „nu a dovedit că faptele nu constituie discriminare”, conform art. 20 alin. (6) din O.G.

nr. 137/2000. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) - (4) din O.G. nr. 137/2000, invocate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării: „(1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

(2) Dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alin. (1) este considerată discriminare în înțelesul prezentei ordonanțe. (3) Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. (4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale”.

Analizând elementele deduse din reglementarea citată: - existența situației de diferențiere; -existența unui criteriu; - existența unui drept încălcat; - existența unei justificări obiective. Înalta Curte concluzionează în sensul că diferențierea la care a fost supus intimatul V.M. determinată de criteriul: starea de boală, nu a vizat un drept, ci doar o vocație și a fost justificată în mod obiectiv, prin faptul că absentând de la serviciu nu a putut îndeplini condițiile legale pentru a beneficia de prima trimestrială. Această soluție este în acord cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au stabilit că principiul egalității nu este sinonim cu uniformitatea și că pentru situații diferite poate exista un tratament juridic diferit, recunoscându-se dreptul la diferență.

Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, doar atunci când se creează distincții între situații analoge și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Or, cum s-a arătat, în cauză s-a demonstrat că distincțiile între polițiști au avut o justificare obiectivă. Deși dezlegarea dată primului motiv de recurs face de prisos analizarea celor indicate la pct. 3.2 și 3.3 din partea introductivă a deciziei, totuși Înalta Curte, examinându-le reține că sunt nefondate. 1.2. Referitor la omisiunea instanței de fond de a cita în proces Ministerul Internelor și Reformei Administrative. Critica recurentei nu poate fi primită în raport de faptul că în litigiile de contencios administrativ având ca obiect examinarea legalității unui act administrativ jurisdicțional au calitatea de parte numai cei care au figurat în această calitate în procedura respectivă și, bineînțeles, emitentul actului.

Or, în cauză, aceste cerințe sunt îndeplinite. De altfel, recurenta-reclamantă a indicat acest motiv ca fiind o cauză de nelegalitate a hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și așa a și fost rezolvată de Curtea de Apel. 1.3. Referitor la nelegalitatea sancțiunii aplicate. Evident, neexistând faptă contravențională, nu poate exista sancțiune. Totuși, și în această privință, Curtea de Apel a răspuns corect din punct de vedere juridic, atrăgând atenția asupra incidenței prevederilor art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, dreptul comun în materie, potrivit cărora: „avertismentul se poate aplica și în cazul în care actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției nu prevede o atare sancțiune”.

2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 se va admite recursul și se va modifica sentința atacată în sensul admiterii acțiunii și anulării actului administrativ jurisdicțional atacat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.I. împotriva Sentinței nr. 2951 din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că admite acțiunea formulată de reclamanta I.M. Anulează Hotărârea nr. 567/2008 a pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 mai 2010.