ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1133/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prima instanță: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bucureșt, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul C.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării anularea hotărârii nr. 607 din 15 octombrie 2008 emisă de acesta, pronunțată în Dosarul nr. 1256/2008 și admiterea plângerii formulate. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la data de 5 mai 2008 a sesizat autoritatea pârâtă cu petiția înregistrată sub nr. 6384/2008, având ca obiect solicitarea de a se constata existența unui act de discriminare, constând în vârstele standard și cele reduse de pensionare diferite, precum și stagiile complete de cotizare deosebite existente între femei și bărbați.

Prin hotărârea contestată nr. 607/2008, s-a admis excepția de necompetență materială a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și s-a dispus clasarea. Mai arată reclamantul că soluția administrativă dispusă de pârât este nelegală în raport cu dispozițiile art. 16 și art. 17 din O.G. nr. 137/2000, care reglementează competența materială a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Prin sentința nr. 3151 din 8 octombrie 2009, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamantul C.D., a anulat hotărârea nr. 607 din 15 octombrie 2008 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și pe cale de consecință a obligat pârâtul să soluționeze plângerea reclamantului înregistrată sub nr. 6384 din 5 mai 2008. Pentru a hotărî astfel, Curtea de apel a reținut că aspectul sesizat de reclamant ca fiind un fapt de discriminare se încadrează în sfera de competență materială a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării deoarece această autoritate administrativă cu activitatea jurisdicțională are conform art. 18 alin. (1) teza a II-a din O.G. nr. 137/2000, obligația armonizării dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării.

Instanța de recurs: Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a declarat recurs Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. În motivele de recurs recurentul a susținut că nu are competență de a se pronunța asupra unor acte normative, prin analizarea conținutului acestora raportat la dispozițiile constituționale. S-a arătat că pretinsa discriminare nu își are izvorul într-un fapt volitiv provocat de o acțiune a unei persoane determinate, ci se critică soluția legislativă, punându-se în discuție o problemă de constituționalitate a Legii nr. 19/2000. Recurentul a motivat că prima instanță a omis să examineze Decizia nr. 997/2008 a Curții Constituționale, prin care s-a decis că art. 20 alin. (3) din O.G.

nr. 137/2000 este neconstituțional în măsura în care este interpretat în sensul că acordă Consiliului competența ca în cadrul activității sale jurisdicționale să refuze ori să anuleze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii. Intimatul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că acest organism este responsabil cu armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, astfel că recurentul trebuia să se pronunțe asupra cazului de discriminare invocat. S-a mai arătat că în baza art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în fiecare țară trebuie să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție.

Din examinarea motivelor de recurs, a acțiunii și a legislației aplicabile, Înalta Curte reține: Situația de fapt: Reclamantul a adresat o petiție Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării prin care a cerut constatarea unei situații discriminatorii instituite prin dispozițiile art. 41 alin. (2), alin. (4) și art. 42 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, constând în vârstele standard și cele reduse de pensionare diferite și stagiile complete de cotizare diferite existente între femei și bărbați. S-a susținut că dispozițiile respective induc o diferență nejustificată între persoane în funcție de genul acestora și că astfel sunt nesocotite prevederile art. 16 din Constituția României.

Prin Hotărârea nr. 607 din 15 octombrie 2008, Consiliul a admis excepția necompetenței materiale, în raport de obiectul petiției și a clasat dosarul, cu motivarea că fapta de discriminare invocată este echivalentă unei probleme de constituționalitate a legii, astfel că pe calea controlului jurisdicțional reglementat de O.G. nr. 137/2000 nu se poate cenzura existența unor situații discriminatorii care își au izvorul în conținutul unui text de lege. Legislația aplicabilă: Constituția României, art. 11 alin. ( 2 ) - „ Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. Constituția României art. 16 alin. (1) - „ Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”.

Constituția României art. 147. alin. (4) - „ Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Constituția României art. 1 alin. (4) - „ Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale”. O.G. nr. 137/2000 art. 20 - „Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei”. O.G. 137/2000 art. 18 alin. (1) - „Consiliul este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării”.

Analiza situației de fapt prin prisma prevederilor legale cu incidență în domeniu relevă că pârâtul are calitatea de autoritate de stat autonomă, ale cărei competențe sunt expres stabilite prin O.G. nr. 137/2000 și constau în prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Actul normativ, cu putere de lege menționat dispune în art. 20 că sesizarea Consiliului se poate face de persoana ce se consideră discriminată prin săvârșirea unor fapte de discriminare. Așadar, legiuitorul a precizat că obiectul analizei Consiliului îl constituie o faptă de discriminare și nu un act normativ cu putere de lege. De asemenea, potrivit art. 18 din același act normativ Consiliul este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor acestei legi, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării.

Textul enunțat demonstrează că acest organism verifică aplicarea și controlul respectării legii, ceea ce înseamnă că activitatea sa se supune legii și nu exercită controlul asupra legii. Armonizarea dispozițiilor legale în materie nu implică controlul legii, ci sesizarea autorităților competente dacă se constată neconcordanțe între acestea. Deci chiar actul de reglementare a materiei nu conferă Consiliului dreptul de control asupra legii, așa cum s-a susținut în motivele de recurs. Înalta Curte arată că soluțiile legislative sunt cenzurabile numai pe calea controlului exercitat de instanța constituțională.

Autoritatea recurentă face parte din categoria organelor administrative, motiv pentru care nu poate cenzura modul de adoptare a unei legi sau a unui alt act normativ cu aceeași forță juridică, având competența numai asupra modului de aplicare al acestora, soluția contrară ar fi natură să înfrângă prevederile art. 1 din Constituția României, privind separația puterilor în stat. În sensul celor explicate mai sus este și d ecizia nr. 997/2008 a Curții Constituționale invocată în motivele de recurs, care potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României este obligatorie. Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt întemeiate, că judecătorul fondului a pronunțat o soluție greșită, confundând atribuțiile de armonizare a legislației cu cele de cenzură a acesteia pe calea unei petiții directe adresate autorității administrative pârâte.

Referitor la apărarea intimatului privind obligațiile statelor de a institui mecanisme de control care să permită remedierea în plan național a încălcării dreptului la nediscriminare, reglementat de art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precizăm că un astfel de mecanism există în plan național. Astfel, partea care se consideră discriminată, poate invoca în cadrul unui litigiu, pe calea excepției de neconstituționalitate, discriminarea cuprinsă într-un text de lege, potrivit art. 146 lit. d) din Constituție sau pe calea excepției de nelegalitate, discriminarea izvorâtă dintr-un act administrativ, reglementare cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, în baza art. 11 alin. (2) din Constituția României prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale jurisprudenței Curții fac parte din dreptul intern, Convenția fiind ratificată de Parlament prin Legea nr. 30/1994. În raport de prevederile enunțate, în cazul în care reclamantul are un litigiu pe rolul instanței, poate cere aplicarea directă a art. 13 din Convenție, urmând ca instanța învestită cu o astfel de cere să examineze existența cazului de discriminare. În concluzie, pe calea unei petiții directe, Consiliul nu are competența de a examina prevederile actelor normative, ci numai existența unui fapt de discriminare. Având în vedere considerentele de mai sus, în baza art. 312 C. proc.

civ., recursul se va admite, se va modifica sentința și se va respinge acțiunea reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței nr. 3151 din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică, în tot, sentința atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul C.D., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2010.