ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 285/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta G.G. în contradictoriu cu pârâții S.L. și C.N.C.D., în temeiul Legii nr. 554/2004 și O.G.nr. 137/2000, a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, să fie anulată Hotărârea Colegiului Director din 18 iunie 2008 și pe fond, admiterea petiției formulate împotriva numitei S.L., astfel cum a fost precizată ulterior, privitor la comportamentul și purtarea abuzivă, hărțuirea și tratamentul discriminatoriu la care a fost supusă de către pârâtă, începând cu 28 august 2007, respectiv stabilirea caracterului discriminatoriu al faptelor imputate și sancționarea reclamantei în vederea restabilirii situației anterioare, prin aplicarea legislației antidiscriminare și acordarea sumei în cuantum de 1000 lei cu titlu de daune morale.

În motivarea cererii, reclamanta a apreciat că „hotărârea contestată este netemeinică și nelegală, fiind greșit motivată și contradictorie în raport cu probele administrate, întrucât pe de o parte invocă jurisprudența proprie și jurisprudența C.E.D.O. în situații identice cu speța de față, iar pe de altă parte concluzionează în justificarea soluției adoptate că, deși susținerile reclamantei sunt confirmate de probele dosarului, în final decide clasarea dosarului, reținând că faptele prezentate în cauză nu constituie acte de discriminare conform art. 2 și urm. din O.G. nr. 137/200, respectiv că între conduita reclamatei și demersul legal al petentei nu există o legătură de cauzalitate pentru dovedirea tratamentului advers”.

În conținutul acțiunii, reclamanta a prezentat, pe larg, situațiile concrete pe care le-a considerat ca fiind fapte de natură să contureze purtarea abuzivă și tratamentul discriminatoriu la care a fost supusă, precum și dispozițiile legale în materia discriminării pe care le-a ignorat Colegiul Director al C.N.C.D. când a pronunțat hotărârea atacată. Prin întâmpinare, pârâtul C.N.C.D. a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, fiind reiterate motivele de fapt și de drept din cuprinsul deciziei contestate Prin sentința civilă nr. 657 din 18 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: A examinat susținerile reclamantei privind comportamentul pârâtei S.L.

în calitate de registrator șef și în raporturile cu reclamanta, susțineri referitoare la amenințările, abuzurile și hărțuirile la care a fost supusă reclamanta și a analizat normele legale relative la discriminare, hărțuire și victimizare, respectiv O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Examenul analitic efectuat de prima instanță a condus la concluzia că în mod corect, C.N.C.D. a reținut că măsurile adoptate de către pârâta S. l. privind organizarea activității, managementul resurselor umane și cele cu caracter administrativ nu au caracter discriminator, fiind justificate obiectiv de un scop legitim. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta G.G.

Recurenta invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., „hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii”, solicitând că în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., să fie examinată cauza sub toate aspectele. În cererea de recurs sunt reluate argumentele pentru care prin cererea introductivă, a solicitat anularea Hotărârii Colegiului Director din 18 iunie 2008 a C.N.C.D. și pe fond admiterea cererii și constatarea că faptele sesizate sunt acte de discriminare conform O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și aprobările ulterioare, republicată. Apreciază recurenta că soluția apare ca netemeinică și nelegală pentru că prima instanță nu a avut în vedere că hotărârea contestată are o motivare contradictorie în raport cu probele administrate, cu jurisprudența proprie și jurisprudența C.E.D.O.

în situații identice cu speța de față. Astfel, sunt expuse aspecte legate de modalitatea de exercitare a atribuțiilor de serviciu de către pârâta S.L., din cauza căreia ar fi fost supusă unui tratament diferențiat, cu caracter discriminatoriu, faptele descrise în petiția cu care a sesizat C.N.C.D. constituind fapte de discriminare, potrivit art. 1, art. 2 și art. 6 din O.G. nr. 137/2000. Recurenta apreciază că, datorită atacării în instanță a deciziei de sancționare a sa a fost victimizată, fiind vorba deci de victimizare ca formă a discriminării, un tratament advers, venit ca o reacție la o plângere, cu privire la principiul tratamentului egal la locul de muncă. Prin întâmpinare, intimatul C.N.C.D.

a solicitat respingerea recursului ca netemeinic și nelegal. Susține intimatul că în raport cu documentația aflată la dosar, aspectele sesizate de recurentă nu constituie un tratament discriminatoriu conform O.G. nr. 137/2000. Analizând legalitatea și temeinicia sentinței recurate, în raport de criticile formulate, precum și sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta - reclamantă a sesizat C.N.C.D. cu plângerea din data de 27 august 2007 cu unele aspecte privitoare la folosirea abuzivă a atribuțiilor funcției deținute de intimata - pârâtă S.L., registrator șef la O.C.P.I. Vâlcea, din cauza căreia ar fi fost supusă unui tratament diferențiat cu caracter discriminatoriu.

Prin note scrise s-au completat motivele și arată că prin tratamentul la care a fost supusă și mediul ostil creat de aceeași intimată, i s-a creat o tulburare emoțională care i-a alterat starea de sănătate. Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, „prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferința, pe baza de rasa, naționalitate, etnie, limba, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârsta, handicap, boala cronica necontagioasa, infectare HIV, apartenența la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a. drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice." Astfel pentru ca o faptă să fie calificată drept faptă de discriminare, aceasta, trebuie să îndeplinească, cumulativ,mai multe condiții: existența unui tratament diferențiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile); existența unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000 republicată, tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare; tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege. Tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Este adevărat că principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării este garantat și prin exercitarea drepturilor economice, sociale și culturale, în special; dreptul la munca, la libera alegere a ocupației, la condiții de munca echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru munca egala, la o remunerație echitabila și satisfăcătoare. De aceea O.G. nr. 137/2000 prevede că „sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), fata de alte persoane, în afară cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare”.

Î n aceste condiții se constată că O.G. nr. 137/2000 prevede expres care sunt faptele și actele de discriminare, precum și criteriile de discriminare, astfel că în mod corect s-a reținut că măsurile adoptate de către angajator, referitoare la organizarea activității sau managementul resurselor umane, precum și adoptarea unor măsuri cu caracter administrativ, nu au caracter discriminator, iar modalitatea în care se derulează raporturile contractuale de muncă ține, în principal,de părțile contractante.

Nu se poate reține ca un motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, faptul că în considerentele acesteia se face referire la jurisprudența C.E.D.O., în condițiile în care soluțiile pronunțate în contenciosul constituțional român sunt în acord cu jurisprudența C.E.D.O., care, în aplicarea principiului nediscriminării, prevăzut în art. 14 din Convenție, a statuat că orice diferență de tratament făcută de stat între persoanele aflate în situații similare trebuie să-și găsească o justificare obiectivă și rezonabilă. Deci diferența de tratament devine discriminare, în sensul articolului 14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

În consecință, nu se poate reține în cauză întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire restricție, excludere, preferință între persoane care se află în situații comparabile și care sunt tratate în mod diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege și care are ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, astfel că sub acest aspect recursul este nefondat.

În privința aspectelor invocate de recurenta - reclamantă, că urmare contestării deciziei de sancționare, ar fi fost supusă și victimizării, este de observat că în mod corect prin hotărârea contestată s-a reținut pe baza probelor administrate că între demersul petentei de a sesiza șefii superior și inițiativa persoanei reclamate de inițiere a activității de cercetare și sancționare administrativă nu există legătură de cauzalitate pentru dovedirea tratamentului advers astfel cum este definită și sancționată prin O.G. nr. 137/2000 în art. 2 alin. (7), iar împrejurarea că între cele două părți există o stare conflictuală, aceasta nu poate fi reținută ca fiind de natură discriminatorie conform prevederilor legale menționate.

În consecință, față de cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a fost respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta G.G. împotriva sentinței civile nr. 657 din 18 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2010.