ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 285/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta

G.G. în contradictoriu cu pârâții S.L. și C.N.C.D., în temeiul Legii nr. 554/2004

și O.G.nr. 137/2000, a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va

pronunța, să fie anulată Hotărârea Colegiului Director din 18 iunie 2008 și pe

fond, admiterea petiției formulate împotriva numitei S.L., astfel cum a fost

precizată ulterior, privitor la comportamentul și purtarea abuzivă, hărțuirea

și tratamentul discriminatoriu la care a fost supusă de către pârâtă, începând

cu 28 august 2007, respectiv stabilirea caracterului discriminatoriu al

faptelor imputate și sancționarea reclamantei în vederea restabilirii situației

anterioare, prin aplicarea legislației antidiscriminare și acordarea sumei în

cuantum de 1000 lei cu titlu de daune morale.

În motivarea cererii,

reclamanta a apreciat că „hotărârea contestată este netemeinică și nelegală,

fiind greșit motivată și contradictorie în raport cu probele administrate,

întrucât pe de o parte invocă jurisprudența proprie și jurisprudența C.E.D.O. în

situații identice cu speța de față, iar pe de altă parte concluzionează în

justificarea soluției adoptate că, deși susținerile reclamantei sunt confirmate

de probele dosarului, în final decide clasarea dosarului, reținând că faptele

prezentate în cauză nu constituie acte de discriminare conform art. 2 și urm.

din O.G. nr. 137/200, respectiv că între conduita reclamatei și demersul legal

al petentei nu există o legătură de cauzalitate pentru dovedirea tratamentului

advers”.

În conținutul

acțiunii, reclamanta a prezentat, pe larg, situațiile concrete pe care le-a

considerat ca fiind fapte de natură să contureze purtarea abuzivă și

tratamentul discriminatoriu la care a fost supusă, precum și dispozițiile

legale în materia discriminării pe care le-a ignorat Colegiul Director al C.N.C.D.

când a pronunțat hotărârea atacată.

Prin întâmpinare,

pârâtul C.N.C.D. a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, fiind

reiterate motivele de fapt și de drept din cuprinsul deciziei contestate

Prin sentința civilă nr.

657 din 18 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

A examinat

susținerile reclamantei privind comportamentul pârâtei S.L. în calitate de registrator

șef și în raporturile cu reclamanta, susțineri referitoare la amenințările, abuzurile

și hărțuirile la care a fost supusă reclamanta și a analizat normele legale

relative la discriminare, hărțuire și victimizare, respectiv O.G. nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Examenul analitic

efectuat de prima instanță a condus la concluzia că în mod corect, C.N.C.D. a

reținut că măsurile adoptate de către pârâta S.

l.

privind organizarea activității, managementul resurselor

umane și cele cu caracter administrativ nu au caracter discriminator, fiind justificate

obiectiv de un scop legitim.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta G.G.

Recurenta invocă

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., „hotărârea este lipsită de temei

legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii”, solicitând că în

temeiul art. 304

1

C. proc. civ., să fie examinată cauza sub toate

aspectele.

În cererea de recurs sunt

reluate argumentele pentru care prin cererea introductivă, a solicitat anularea

Hotărârii Colegiului Director din 18 iunie 2008 a C.N.C.D. și pe fond admiterea cererii și constatarea că faptele sesizate sunt acte de

discriminare conform O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea

tuturor formelor de discriminare, cu modificările și aprobările ulterioare,

republicată.

Apreciază recurenta

că soluția apare ca netemeinică și nelegală pentru că prima instanță nu a avut

în vedere că hotărârea contestată are o motivare contradictorie în raport cu

probele administrate, cu jurisprudența proprie și jurisprudența C.E.D.O. în

situații identice cu speța de față.

Astfel, sunt expuse

aspecte legate de modalitatea de exercitare a atribuțiilor de serviciu de către

pârâta S.L., din cauza căreia ar fi fost supusă unui tratament diferențiat, cu

caracter discriminatoriu, faptele descrise în petiția cu care a sesizat C.N.C.D.

constituind fapte de discriminare, potrivit art. 1, art. 2 și art. 6 din O.G. nr.

137/2000.

Recurenta apreciază

că, datorită atacării în instanță a deciziei de sancționare a sa a fost victimizată,

fiind vorba deci de victimizare ca formă a discriminării, un tratament advers,

venit ca o reacție la o plângere, cu privire la principiul tratamentului egal

la locul de muncă.

Prin întâmpinare,

intimatul C.N.C.D. a solicitat respingerea recursului ca netemeinic și nelegal.

Susține intimatul că

în raport cu documentația aflată la dosar, aspectele sesizate de recurentă nu

constituie un tratament discriminatoriu conform O.G. nr. 137/2000.

Analizând legalitatea

și temeinicia sentinței recurate, în raport de criticile formulate, precum și

sub toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte a

respins recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta - reclamantă

a sesizat C.N.C.D. cu plângerea din data de 27 august 2007 cu unele aspecte

privitoare la folosirea abuzivă a atribuțiilor funcției deținute de intimata - pârâtă

S.L., registrator șef la O.C.P.I. Vâlcea, din cauza căreia ar fi fost supusă

unui tratament diferențiat cu caracter discriminatoriu.

Prin note scrise s-au

completat motivele și arată că prin tratamentul la care a fost supusă și mediul

ostil creat de aceeași intimată, i s-a creat o tulburare emoțională care i-a

alterat starea de sănătate.

Potrivit art. 2 alin.

(1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor

de discriminare, „prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere,

restricție sau preferința, pe baza de rasa, naționalitate, etnie, limba,

religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârsta,

handicap, boala cronica necontagioasa, infectare HIV, apartenența la o

categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect

restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în

condiții de egalitate, a. drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau

a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și

cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."

Astfel pentru

ca o faptă să fie

calificată drept faptă de discriminare, aceasta, trebuie să îndeplinească,

cumulativ,mai multe condiții: existența unui tratament diferențiat, manifestat

prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane

sau situații aflate în poziții comparabile);

existența

unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr.

137/2000

republicată, tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop

legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare;

tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea

recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui

drept recunoscut de lege.

Tratamentul

diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori

înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate,

a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor

recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în

orice alte domenii ale vieții publice.

Este

adevărat că principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor

și discriminării este garantat și prin exercitarea drepturilor economice,

sociale și culturale, în special; dreptul la munca, la libera alegere a

ocupației, la condiții de munca echitabile și satisfăcătoare, la protecția

împotriva șomajului, la un salariu egal pentru munca egala, la o remunerație

echitabila și satisfăcătoare.

De

aceea O.G. nr. 137/2000 prevede că „sunt discriminatorii prevederile,

criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane,

pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), fata de alte persoane, în afară

cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate

obiectiv de un scop legitim, iar

metodele de

atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare”.

Î

n aceste condiții

se constată că O.G. nr. 137/2000 prevede

expres care sunt faptele și actele de

discriminare, precum și criteriile de discriminare, astfel că în mod corect s-a

reținut că măsurile adoptate de către angajator, referitoare la organizarea

activității sau managementul resurselor umane, precum și adoptarea unor măsuri

cu caracter administrativ, nu au caracter discriminator, iar modalitatea în

care se derulează raporturile contractuale de muncă ține, în principal,de

părțile contractante.

Nu

se poate reține ca un motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, faptul că în

considerentele acesteia se face referire la jurisprudența C.E.D.O., în

condițiile în care soluțiile pronunțate în contenciosul constituțional român

sunt în acord cu jurisprudența C.E.D.O., care, în aplicarea principiului

nediscriminării, prevăzut în art. 14 din Convenție, a statuat că orice

diferență de tratament făcută de stat între persoanele aflate în situații

similare trebuie să-și găsească o justificare obiectivă și rezonabilă.

Deci

diferența de tratament devine discriminare, în sensul articolului 14 din

Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații

analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze

pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

În

consecință, nu se poate reține în cauză întrunirea cumulativă a elementelor

privind un tratament de deosebire restricție,

excludere,

preferință între persoane care se află în situații comparabile

și care

sunt tratate în mod diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege și

care are ca scop sau ca efect restrângerea ori

înlăturarea recunoașterii, folosinței

sau exercitării, în condiții de

egalitate, a drepturilor omului și a libertăților

fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul

politic, economic,

social și cultural sau în orice alte domenii ale

vieții publice, astfel că sub acest aspect recursul este nefondat.

În

privința aspectelor invocate de recurenta - reclamantă, că urmare contestării

deciziei de sancționare, ar fi fost supusă și victimizării, este de observat că

în mod corect prin hotărârea contestată s-a reținut pe baza probelor administrate

că între demersul petentei de a sesiza șefii superior și inițiativa persoanei

reclamate de inițiere a activității de cercetare și sancționare administrativă nu

există legătură de cauzalitate pentru dovedirea tratamentului advers astfel cum

este definită și sancționată prin O.G. nr. 137/2000 în art. 2 alin. (7), iar împrejurarea

că între cele două părți există o stare conflictuală, aceasta nu poate fi

reținută ca fiind de natură discriminatorie conform prevederilor legale

menționate.

În

consecință, față de cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a

fost respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta G.G. împotriva sentinței civile nr. 657 din 18 februarie

2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 22 ianuarie 2010.