ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1450/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2874 din 29 octombrie 2008,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului R.R., astfel cum a fost

modificată, formulată în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D., având ca obiect cererea

de anulare a Hotărârii nr. 390 din 9 ianuarie 2008 emisă de pârât, constatarea

că faptele sesizate sunt fapte de discriminare și sancționarea persoanelor

reclamate, respectiv a judecătoarei I.M. și a avocatei D.A.B. cu maximul

amenzii contravenționale prevăzute de lege.

Prin aceeași sentință,

instanța a respins ca neîntemeiată și excepția rămânerii fără obiect a

acțiunii, excepție invocată de pârât.

În ceea ce privește excepția

menționată, instanța a reținut că soluția se impune, deoarece aceasta viza

cererea inițială de chemare în judecată introdusă de reclamant, înainte de

modificarea acțiunii și prin care se solicita să se constate refuzul

nejustificat de soluționare a cererii de către pârâtă, or această cerere s-a

soluționat prin Hotărârea nr. 390 din 9 ianuarie 2008.

Pe fondul cauzei, în esență,

s-a apreciat că, autoritatea pârâtă a decis în mod corect, cu majoritate de

voturi, că plângerea formulată împotriva judecătoarei I.M. se referă la fapte

ce exced competențelor C.N.C.D. prevăzute de O.G. nr. 137/2000, iar faptele

prezentate în plângerea formulată împotriva avocatei D.A.B. nu constituie acte

de discriminare, potrivit actului normativ indicat. Aceasta deoarece

întrebările formulate de avocata D.A.B. s-au propus în vederea îndeplinirii

mandatului acordat de clienta sa, mama fiicei reclamantului, iar propunerea

probei în varianta în discuție nu poate fi considerată ca fiind o faptă de

discriminare.

Referitor la faptele

imputate judecătoarei I.M., instanța de fond a reținut totodată că atitudinea

judecătorului în executarea obligațiilor prevăzute de art. 129 alin. (4)) și 5)

C. proc. civ. nu poate fi considerată faptă de discriminare atâta timp cât

probele ce se administrează în timpul soluționării litigiilor sunt necesare

pentru aflarea adevărului, reflectat în soluție și nu s-a pronunțat o hotărâre

în privința reclamantului care să fie rezultatul unei judecăți inechitabile.

Mai mult, executarea de

către judecător a obligației sale de-a stărui prin mijloace legale pentru

aflarea adevărului în cauză nu poate fi apreciată ca fiind un comportament

manifestat în public, ce are ca scop atingerea demnității ori crearea unei

atmosfere intimidante, ostile sau ofensatoare, îndreptată împotriva unei părți

legată de orientarea sa sexuală.

Împotriva sus-menționatei

sentințe a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul R.R., solicitând în

temeiul prevederilor legale aplicabile, modificarea hotărârii atacate în sensul

admiterii acțiunii sale, astfel cum a fost precizată și modificată.

Prin motivele de recurs

dezvoltate, recurentul-reclamant a susținut că în mod nelegal s-a reținut de

către instanța de fond că fapta judecătoarei I.M. nu este faptă de

discriminare, fiind invocate în acest sens prevederile art. 129 alin. (4) și (5)

C. proc. civ., în condițiile în care atât Legea nr. 303/2004, republicată, cât

și Legea nr. 304/2004, republicată conțin prevederi potrivit cu care

judecătorii sunt obligați ca prin activitatea lor să asigure supremația legii,

să respecte egalitatea părților în fața legii și să asigure un tratament

juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare,

indiferent de calitatea acestora, în caz contrar fiind pasibili de răspundere

civilă, disciplinară și penală, în condițiile legii.

Recurentul a mai arătat că

instanța de fond a motivat foarte sumar și neconvingător soluția și în ceea ce

privește faptele avocatei D.A.B., cu nesocotirea dispozițiilor Legii nr. 51/1995,

potrivit cu care avocatul este dator să pledeze cu demnitate față de judecători

dar și față de părțile din proces și raportat la împrejurările de fapt,

constând în aceea că fiind avocatul părții adverse a fundamentat apărarea mamei

minorei, fiica sa, pe aspecte ce i-au lezat viața privată, demnitatea și

drepturile fundamentale.

Recurentul a mai susținut că

modul în care a fost soluționată plângerea sa încălcă chiar practica anterioară

a C.N.C.D., în sensul că persoanele aflate în situații comparabile nu pot fi tratate

diferit, datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în

textele legale incidente.

În acest sens a indicat că

instanța de fond a nesocotit împrejurarea că întrebările avocatei D.A.B.,

referitoare la relațiile sexuale, l-au vizat numai pe tatăl minorei, respectiv

pe recurent, în vreme ce instanța, în virtutea rolului ei activ, ar fi trebuit

să adreseze aceleași întrebări și mamei minorei.

Neprocedând în acest mod, în opinia recurentului, instanța de fond i-a

încălcat dreptul la un proces echitabil hotărârea pronunțată fiind contrară art.

14 din

C.E.D.O. ș

i jurisprudenței

dezvoltate în materia discriminării, la care s-au făcut ample referiri și prin

motivele de recurs.

În fine, recurentul arătând că

spre deosebire de alți părinți divorțați, aflați în situații asemănătoare, a

fost tratat diferit, caracteristica sa personală care a stat la baza

discriminării fiind aceea de părinte divorțat căruia nu i-a fost încredințat

copilul precum și orientarea sa sexuală minoritară, a indicat că procedura interogatoriului

de la Judecătoria Brașov nu a avut o justificare obiectivă și rezonabilă pentru

ca avocata să formuleze iar judecătorul cauzei să admită întrebări

discriminatorii ce vizau viața sa personală și orientarea sa sexuală, fiindu-i

creat un însemnat prejudiciu moral.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte, examinând

sentința atacată în raport de prevederile legale incidente, incluzând art. 304

1

C. proc. civ. și față de criticile recurentului – reclamant circumscrise

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reține că

nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate care să impună fie casarea,

fie modificarea hotărârii pronunțate de instanța de fond, în considerarea celor

în continuare arătate.

Prin Hotărârea nr. 390 din 9

ianuarie 2008, pronunțată de C.N.C.D. a cărei anulare o formează obiectul

cererii precizatoare de chemare în judecată în cauza de față, autoritatea

pârâtă s-a pronunțat cu privire la faptele sesizate de recurentul-reclamant,

pretins a fi comise de judecătoarea I.M. și respectiv de avocata D.A.B., constând

în nerespectarea dreptului la egalitate în fața legii, prin procedurile

judiciare înfăptuite în defavoarea petentului – reclamant.

Presupusa faptă de

discriminare, astfel cum se reține în cuprinsul Hotărârii nr. 390/9 ianuarie 2008

(filele 53-65 dosar fond) derivă din desfășurarea și conținutul procedurilor de

administrare a probei cu interogatoriul, aferente unui dosar al Judecătoriei

Brașov (nr. 2786/2006) având ca obiect reîncredințarea copilului minor al

recurentului, în cadrul cărora d-na avocat D.A.B., apărător al părții adverse

recurentului, a formulat un set de întrebări care vizau aspecte intime din

viața acestuia din urmă și care au fost integral admise, fără a fi cenzurate,

de judecătorul cauzei, d-na I.M. Întrebările despre care recurentul a afirmat

că au adus o gravă atingere valorilor ce definesc personalitatea și demnitatea umană,

generând un tratament juridic discriminatoriu au vizat orientarea sa sexuală și

aspecte din viața sa privată, fără a exista o justificare obiectivă pentru un

astfel de tratament diferențiat.

Hotărând asupra aspectelor

cu care a fost sesizată, autoritatea intimată a decis, cu majoritate de voturi,

că în privința plângerii formulate împotriva d-nei judecător I.M., raportat la

prevederile Constituției României, ale Legilor nr. 303/2004, nr. 304/2004, nr. 317/2004,

ca și a HG nr. 328/2005, nu se poate pronunța cu privire la conduita sau

activitatea pe care a avut-o magistratul în cursul judecării cauzei, întrucât

faptele sesizate exced competențelor C.N.C.D. prevăzute de OUG nr. 137/2000,

privind prevenirea și sancționarea formelor de discriminare, republicată.

Cu privire la plângerea

recurentului-reclamant formulată împotriva d-nei avocat D.A.B., prin aceeași

hotărâre pronunțată, autoritatea intimată a decis că faptele prezentate nu

constituie acte de discriminare, conform O.G. nr. 137/2000, republicată.

Înalta Curte apreciază că

instanța de fond, sesizată cu cererea modificatoare a recurentului-reclamant,

prin argumentele și considerentele prezentate, a realizat o corectă și riguroasă

verificare a tuturor aspectelor de legalitate a Hotărârii C.N.C.D. nr. 390/2008

și în mod judicios, cu respectarea prevederilor legale incidente a concluzionat

că se impune menținerea acesteia, cererea de anularea formulată de

recurentul-reclamant fiind neîntemeiată.

În ceea ce privește

plângerea formulată împotriva d-nei judecător I.M., Înalta Curte reține că nu

sunt întemeiate criticile recurentului – reclamant vizând greșita neexaminare

de către prima instanță a faptelor reclamate de către recurent, pe fondul lor.

Și aceasta, pe de o parte,

pentru că argumentele pe care autoritatea pârâtă și-a fundamentat decizia, constând

în existența căilor de atac speciale garantate prin Constituție și consacrate

prin legile speciale în cazul faptelor sesizate a fi comise de judecători și

procurori, incluzându-se pe cele pretins a fi de discriminare, esențială fiind

prevederea din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M.(art. 44) potrivit cu care

numai C.S.M. îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în

domeniul răspunderii discriminare a judecătorilor și procurorilor, sunt corecte

și elocvente.

Pe de altă parte, Înalta

Curte nu poate să nu rețină că instanța de fond, dincolo de argumentele CNCD,

examinând și opinia separată exprimată la pronunțarea Hotărârii nr. 390/2008, a

demonstrat că modalitatea în care a procedat judecătoarea I.M., cu ocazia

interogatoriului reclamant, se înscrie în cadrul legal al atribuțiilor

conferite judecătorului cauzei, consacrate și prin art. 129 alin. (4) și (5) C.

proc. civ.

Faptul că judecătorul a

acționat în limitele legale și în cadrul competențelor speciale ce îi sunt nu

numai atribuite dar și impuse de textele de lege arătate, nu poate fi calificat

ca fiind un comportament manifestat în public, în scopul discriminării și atingerii

demnității umane sau cu intenția de a crea o atmosferă intimidantă și

degradantă, așa cum fără temei s-a susținut.

O astfel de interpretare nu contrazice nici textele și nici practica

C.E.D.O. l

a care recurentul a făcut ample

referiri, întrucât probele ce se impun și sunt necesare a fi administrate,

potrivit legii, în vederea unei juste soluționări a cauzelor nu constituie

fapte de discriminare.

În fine, concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte reține așadar în

acord cu instanța de fond că hotărârea majoritară a C.N.C.D. este corectă și

urmează a fi menținută, cu atât mai mult cu cât, chiar examinarea în concreto a

activității desfășurate de judecător, nu poate conduce la o opinie contrară.

Cu privire la plângerea formulată împotriva d-nei avocat D.A.B., Înalta

Curte reține, de asemeni, că sunt nefondate criticile formulate de

recurentul-reclamant, decizia C.N.C.D. ca și sentința atacată, fiind corecte și

din această perspectivă.

În sensul O.G. nr. 137/2000, republicată, faptele reclamate în ceea ce o

privește pe avocata D.A.B. nu constituie fapte de discriminare, în condițiile

în care ceea ce evident s-a urmărit de către aceasta a fost îndeplinirea

corespunzătoare a mandatului de apărător al uneia dintre părțile din cauza

aflată pe rolul Judecătoriei Brașov și nicidecum discriminarea

recurentului-reclamant pe bază de orientare sexuală.

Împrejurarea că întrebările pe care recurentul-reclamant le-a reclamat

i-au fost adresate în public s-a datorat și faptului că nici una din părțile în

cauză nu a solicitat ca ședința de judecată să nu fie publică, deși legal aveau

această posibilitate, după cum corect s-a reținut deja și de către instanța de

fond.

Se poate conchide așadar că în mod just instanța de fond a apreciat că

nici aceste fapte nu au avut drept efect încălcarea dreptului recurentului la o

judecată echitabilă urmare a orientării sale sexuale, astfel cum s-a susținut.

Raportat la principiile enunțate în practica

C.E.D.O.

(a se vedea cauzele Hoffman v. Austria, Fredin v. Suedia,

Stubbings și alții v.UK) potrivit cu care diferența de tratament devine

discriminare când se induc distincții între situații analoage sau comparabile,

fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, și

definiția discriminării cuprinsă în art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000,

republicată, reia condiția arătată, în sensul că pentru existența unei fapte de

discriminare trebuie să existe două situații comparabile la care tratamentul

aplicat să fie diferit, condiție ce nu a fost probată și nici evidențiată în

cauză.

Față de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se

va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul R.R. împotriva

sentinței civile nr. 2874 din 29 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 17 martie 2009.