ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3796/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3796/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin
acțiunea formulată reclamantul P.C. a solicitat în contradictoriu cu C.N.C.D. anularea
Hotărârii nr. 136/2009, emisă de pârât și obligarea acestuia la plata de daune
morale în cuantum de 50.000 lei, datorate ca urmare a nesoluționării cererii și
a necomunicării într-un termen rezonabil a răspunsului în cadrul procedurii
administrative.
În
motivarea cererii, s-a arătat că hotărârea a fost adoptată cu încălcarea
termenului de 90 de zile de la sesizare, prevăzut de art. 20 alin. (7) din O.G.
nr. 137/2000 și a termenului de 15 zile de la adoptare, termen în care
hotărârea trebuia comunicată, potrivit art. 20 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000.
S-a susținut
că prin hotărârea contestată pârâtul nu s-a pronunțat cu privire la toate
faptele de discriminare sesizate, respectiv cu privire la faptul că situația
reclamantului la locul de muncă nu s-a schimbat ulterior hotărârii C.N.C.D. nr.
1457/2007, hotărâre prin care s-a stabilit că faptele prezentate de către
petent sunt fapte de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1), (4), (5), (7) și art.
15 din O.G. nr. 137/2000 și prin care a fost sancționat contravențional
angajatorul reclamantului.
De
asemenea, Hotărârea nr. 136/2009 este nelegală, întrucât a fost dată cu
încălcarea art. 20 pct. 7 din O.G. nr. 137/2000, respectiv cu depășirea duratei
rezonabile a procedurii administrative, care a fost finalizată la 26 februarie 2009.
Prin
sentința civilă nr. 3804 din 10 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția
a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins contestația formulată de
reclamantul P.C. în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D., ca neîntemeiată.
Pentru a
pronunța această soluția, instanța de fond a reținut că prin Hotărârea nr. 136/2009,
a C.N.C.D., s-a hotărât că faptele sesizate de către petent cu privire la un
tratament de izolare la locul de muncă nu sunt susținute de probe suficiente,
pentru a fi calificate drept fapte de discriminare, că aspectele sesizate cu
privire la faptul că petentul nu primește drepturile salariale pe card, nu constituie
fapte de discriminare, iar cele cu privire la creșterile salariale nu sunt
susținute de probe suficiente, dispunându-se clasarea dosarului.
Reclamantul
s-a adresat C.N.C.D. solicitând constatarea încălcării grave a drepturilor
salariale de către angajatorul SC V.D. SA, iar prin hotărârea nr. 147 din 2
aprilie 2007, pârâtul a constatat că faptele sesizate reprezintă fapte de
discriminare, dispunând sancționarea contravențională a autorului faptei de
discriminare.
La 4
decembrie 2007, reclamantul s-a adresat din nou C.N.C.D., arătând că situația
constatată în cuprinsul hotărârii anterior menționate nu s-a schimbat, din
dispoziția conducerii SC V.D. fiind izolat de restul colectivului, fiind
singurul angajat care își primește banii pe card și că nu a beneficiat de
măriri salariale, din anul 2003.
În ceea ce
privește motivele de nelegalitate ale hotărârii invocate de către reclamant,
respectiv încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (7) și alin. (8) din O.G. nr.
137/2000, în ceea ce privește termenul în care trebuia adoptată hotărârea de
către pârâtul C.N.C.D. și respectiv comunicată, instanța de fond a reținut că,
din economia de ansamblu a O.G. nr. 137/2000, reiese că acest termene sunt
termene de recomandare, a căror depășire nu atrage nulitatea actului în
condițiile în care legiuitorul nu a prevăzut expres această sancțiune.
Pe fondul
cauzei, instanța de fond a constatat că pârâtul în mod corect a reținut că, în
cauză, reclamantul nu a dovedit existența unor fapte de discriminare, derivând
din tratamentul de izolare la locul de muncă, ulterior pronunțării hotărârii nr.
147 din 2 aprilie 2007 a C.N.C.D. și îndeplinirea condițiilor prevăzute de
dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.
În ceea ce
privește discriminarea produsă prin depunerea salariului petentului pe card în
raport de conținutul cererii formulate de reclamant la 12 iunie 2006, instanța
de fond a reținut că această modalitate de plată a salariului a fost solicitată
chiar de către reclamant, astfel încât în mod legal a reținut pârâtul că
aceasta nu poate fi apreciată drept faptă de discriminare, potrivit art. 2 din
O.G. nr. 137/2000.
De
asemenea, susținerea contestatorului referitoare la faptul că a fost singurul
salariat care nu a beneficiat de creșteri salariale în anul 2003, este
infirmată de probele administrate în cauză din care rezultă că salariile
tuturor angajaților firmei, inclusiv al petentului au fost majorate, începând
cu 1 noiembrie 2004.
În ceea ce
privește solicitarea privind acordarea daunelor morale, instanța de fond a reținut
că în sarcina pârâtului nu poate fi reținută existența unei fapte culpabile de
natură să aducă atingere onoarei reputației sau demnității reclamantului,
respingând ca neîntemeiat și acest capăt de cerere.
Împotriva hotărârii
instanței de fond, reclamantul P.C. a declarat recurs, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea
recursului se arată că
instanța de fond face
referire la dispozițiile art. 19 alin. (
6) din O.G. nr. 137/2000, însă
conținutul articolului nu are nicio legătura cu considerațiile instanței, dovadă
a superficialității cu care a fost analizată pricina.
Recurentul critică modul în care instanța de fond a
verificat îndeplinirea condiției prevăzute de
art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, întrucât s-a
analizat sarcina probei exclusiv în sarcina petentului, neținând cont de
dispozițiilor art. 26 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, deoarece probatoriul
insuficient administrat în cauză este o consecință a vinei exclusive a
agenților constatatori C.N.C.D. care nu au solicitat societății actele care ar
fi putut clarifica obiectivele controlului, inclusiv eliberarea unor copii de
pe documentele solicitate în vederea clarificării tuturor aspectelor din
petiția de sesizare.
De asemenea, recurentul consideră că instanța de fond în mod eronat a
apreciat că nu s-a făcut dovada
existentei a unui tratament diferențiat care să urmărească
sau să aibă ca efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii folosinței sau
exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor, astfel încât în cauză să
poată fi reținută incidența dispozițiilor art. 2 alin. (I) din O.G. nr. 137/2000.
Recurentul consideră că instanța de fond a apreciat eronat materialul probator
existent în cauza respectivă:
- declarațiile martorilor propuși de către petent care sunt în sensul
existenței unui tratament de discriminare la locul de muncă, ulterior adoptării
hotărârii nr. 147 din 02 aprilie 2007 a C.N.C.D., instanța interpretând greșit
aceste depoziții;
- echipa de investigații a C.N.C.D. a constatat, prin procesul - verbal,
că se mențin faptele catalogate ca discriminatorii prin Hotărârea nr. 147/2007,
recurentul fiind nevoit să-și desfășoare activitatea la o masă amplasată
separat de bancul de lucru la care lucrează colegii săi, iar
vestiarul fiind în continuare separat de cel al
colegilor, într-o anexă a
atelierului ce nu are o sursă de încălzire.
Este
inexplicabilă superficialitatea cu care C.N.C.D. a analizat situația, în
condițiile în care, prin prezentarea la locul de muncă, s-a constatat
menținerea condițiilor care au stat la baza unei hotărâri anterioare prin care
respectivele fapte au fost calificate ca fiind fapte de discriminare, statuând
că faptele sesizate cu privire la un tratament de izolare la locul de muncă nu
sunt susținute de probe suficiente pentru a fi calificate drept fapte de
discriminare, C.N.C.D. neadministrând, din culpa proprie, probele conform
dispozițiilor art. 26 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, republicată.
Recurentul
precizează că au fost încălcate termenele prevăzute de art. art. 20 alin. (7)
si alin. (8) din O.G. nr. 137/2000, incertitudinea prelungită cauzată de
nesoluționarea cererii într-un termen legal cu privire la discriminarea la
locul de muncă constituind o sursă de neliniște permanentă referitoare
la atingerea onoarei, demnității și
personalității, prin expunerea disprețului și
neîncrederii altor
persoane și instituții, cărora a fost nevoit să le dea explicații cu privire la
motivele refuzului de a i se emite respectiva hotărâre.
Recurentul mai arată că tardivitatea răspunsului pârâtei în raport cu
dispozițiile art. 20 din O.G. nr. 137/2000, republicată, precum și comunicarea
hotărârii adoptate de către Colegiul Director al C.N.C.D. cu încălcarea
dispozițiilor legale sunt de natură să-i producă o vătămare.
Având în vedere culpa pârâtului în crearea prejudiciilor în planul
afectării vieții și sănătății, poziției sociale, demnității, onoarei și
personalității, cu importante consecințe negative suferite pe plan fizic și
psihic, prin lezarea unor importante valori care definesc personalitatea umană,
valori care se referă la cinste, demnitate, onoare, la propria imagine și la
prestigiu profesional, recurentul consideră că se impunea acordarea daunelor
pentru acoperirea efectivă a prejudiciului.
Examinând
cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și
cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304
1
C.
proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru
considerentele ce se vor arăta în continuare.
Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că
recurentul nu a dovedit existența
unor posibile fapte de discriminare, ulterior pronunțării hotărârii C.N.C.D. nr.
147/2007.
Principiul nediscriminării este
înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a
drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal
tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul
nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului
egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală
proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără
deosebire, la protecția egală a legii.
Ca natură juridică, dreptul la
nediscriminare, prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv
substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de
nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este
interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza
ei.
Dreptul la nediscriminare prevăzut
de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanțial, care nu are o
existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și
libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi
invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin
aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se
constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat.
Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în
legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale
adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de
discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a
unui stat contractant.
Făcând o interpretare nuanțată a
prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge
nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror
particularități impun a fi tratate diferențiat.
Diferența de tratament devine
discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile
statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca
acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
De asemenea, conform jurisprudenței
Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul
constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai
pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor
soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.
În plus, Protocolul nr. 12 la C.E.D.O.
impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare.
Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de
tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut.
În sistemul nostru juridic,
principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție
și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de
discriminare, republicată.
Conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr.
137/2000, republicată, discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricție
sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie,
categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală
cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată,
precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea,
înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de
egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic,
social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.
În opinia Înaltei Curți, în cauza de
față, nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau
discriminatoriu, de constatarea unei inegalități, contrare prevederilor art. 16
alin. (1) din Constituție.
Recurentul
avea obligația de a dovedi existența faptelor care permit a se presupune
existența unei discriminări conform art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 potrivit
cărora „Persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care
permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, iar
persoanei
împotriva căreia s-a formulat
sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie
discriminare.”
Recurentul
acuză C.N.C.D. pentru neprocurarea, neutilizarea și neadministrarea unui
portofoliu suficient în favoarea sa, plasând astfel obligația procurării și
administrării probelor în sarcina instituției intimate.
C.N.C.D.
trebuie să garanteze în condiții de egalitate și imparțialitate dreptul la
apărare și contradictorialitate în procesul de soluționare a litigiilor
administrative în materia nediscriminării. Așadar, C.N.C.D. trebuie să se
plaseze neutru în relația cu părțile litigiului cu a cărei soluționare a fost
investit.
În ceea ce
privește prevederile art. 26 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, acesta capătă
incidență doar în momentul procesului derulării activităților de control ale
echipei de investigație a Consiliului.
De asemenea, susținerile recurentului în sensul existenței unei
atitudini de izolare la locul de
muncă, nu pot fi primite
având în vedere că angajații aceleiași societăți infirmă susținerile acestuia,
ba mai
mult aceștia au remarcat o schimbare de tratament după
pronunțarea hotărârii nr.
147/2007
.
Referitor la
depășirea termenelor prevăzute de art. 20 alin. (7) și alin. (8) instanța de control
judiciar apreciază că
nerespectarea
acestor termene nu atrage după sine decăderea sau nulitatea hotărârii. Legiuitorul
trebuia să instituie în mod expres sancțiuni în acest sens.
Recurentul
nu a dovedit prejudiciul moral la care face referire, cauzat de depășirea
termenelor la adoptarea Hotărârii C.N.C.D. nr. 136 din 26 februarie 2009.
Înalta Curte
constată că nici motivul de recurs potrivit căruia instanța de fond în mod
greșit nu a acordat daunele morale solicitate nu este fondat și nu poate fi
primit.
Pentru acordarea de daune morale nu
este suficientă stabilirea culpei autorității, ci reclamantul trebuie să
dovedească daunele suferite.
Chiar dacă suma solicitată de
reclamant este modică, iar cuantumul daunelor morale este lăsat la aprecierea judecătorului,
partea care solicită plata acestora este obligată să dovedească producerea
prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta
autorității.
Astfel fiind, Înalta Curte constată
că susținerile și criticile recurentului sunt nefondate și nu pot fi primite
iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.
În consecință, pentru considerentele
arătate și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va
respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de P.C.,
împotriva sentinței civile nr. 3804 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 23 septembrie 2010.