ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3796/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamantul P.C. a solicitat în contradictoriu cu C.N.C.D. anularea Hotărârii nr. 136/2009, emisă de pârât și obligarea acestuia la plata de daune morale în cuantum de 50.000 lei, datorate ca urmare a nesoluționării cererii și a necomunicării într-un termen rezonabil a răspunsului în cadrul procedurii administrative. În motivarea cererii, s-a arătat că hotărârea a fost adoptată cu încălcarea termenului de 90 de zile de la sesizare, prevăzut de art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 și a termenului de 15 zile de la adoptare, termen în care hotărârea trebuia comunicată, potrivit art. 20 alin. (8) din O.G.

nr. 137/2000. S-a susținut că prin hotărârea contestată pârâtul nu s-a pronunțat cu privire la toate faptele de discriminare sesizate, respectiv cu privire la faptul că situația reclamantului la locul de muncă nu s-a schimbat ulterior hotărârii C.N.C.D. nr. 1457/2007, hotărâre prin care s-a stabilit că faptele prezentate de către petent sunt fapte de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1), (4), (5), (7) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 și prin care a fost sancționat contravențional angajatorul reclamantului. De asemenea, Hotărârea nr. 136/2009 este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea art. 20 pct. 7 din O.G. nr. 137/2000, respectiv cu depășirea duratei rezonabile a procedurii administrative, care a fost finalizată la 26 februarie 2009. Prin sentința civilă nr. 3804 din 10 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins contestația formulată de reclamantul P.C.

în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluția, instanța de fond a reținut că prin Hotărârea nr. 136/2009, a C.N.C.D., s-a hotărât că faptele sesizate de către petent cu privire la un tratament de izolare la locul de muncă nu sunt susținute de probe suficiente, pentru a fi calificate drept fapte de discriminare, că aspectele sesizate cu privire la faptul că petentul nu primește drepturile salariale pe card, nu constituie fapte de discriminare, iar cele cu privire la creșterile salariale nu sunt susținute de probe suficiente, dispunându-se clasarea dosarului. Reclamantul s-a adresat C.N.C.D. solicitând constatarea încălcării grave a drepturilor salariale de către angajatorul SC V.D.

SA, iar prin hotărârea nr. 147 din 2 aprilie 2007, pârâtul a constatat că faptele sesizate reprezintă fapte de discriminare, dispunând sancționarea contravențională a autorului faptei de discriminare. La 4 decembrie 2007, reclamantul s-a adresat din nou C.N.C.D., arătând că situația constatată în cuprinsul hotărârii anterior menționate nu s-a schimbat, din dispoziția conducerii SC V.D. fiind izolat de restul colectivului, fiind singurul angajat care își primește banii pe card și că nu a beneficiat de măriri salariale, din anul 2003. În ceea ce privește motivele de nelegalitate ale hotărârii invocate de către reclamant, respectiv încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (7) și alin. (8) din O.G.

nr. 137/2000, în ceea ce privește termenul în care trebuia adoptată hotărârea de către pârâtul C.N.C.D. și respectiv comunicată, instanța de fond a reținut că, din economia de ansamblu a O.G. nr. 137/2000, reiese că acest termene sunt termene de recomandare, a căror depășire nu atrage nulitatea actului în condițiile în care legiuitorul nu a prevăzut expres această sancțiune. Pe fondul cauzei, instanța de fond a constatat că pârâtul în mod corect a reținut că, în cauză, reclamantul nu a dovedit existența unor fapte de discriminare, derivând din tratamentul de izolare la locul de muncă, ulterior pronunțării hotărârii nr. 147 din 2 aprilie 2007 a C.N.C.D. și îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000. În ceea ce privește discriminarea produsă prin depunerea salariului petentului pe card în raport de conținutul cererii formulate de reclamant la 12 iunie 2006, instanța de fond a reținut că această modalitate de plată a salariului a fost solicitată chiar de către reclamant, astfel încât în mod legal a reținut pârâtul că aceasta nu poate fi apreciată drept faptă de discriminare, potrivit art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

De asemenea, susținerea contestatorului referitoare la faptul că a fost singurul salariat care nu a beneficiat de creșteri salariale în anul 2003, este infirmată de probele administrate în cauză din care rezultă că salariile tuturor angajaților firmei, inclusiv al petentului au fost majorate, începând cu 1 noiembrie 2004. În ceea ce privește solicitarea privind acordarea daunelor morale, instanța de fond a reținut că în sarcina pârâtului nu poate fi reținută existența unei fapte culpabile de natură să aducă atingere onoarei reputației sau demnității reclamantului, respingând ca neîntemeiat și acest capăt de cerere. Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamantul P.C. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că instanța de fond face referire la dispozițiile art. 19 alin. ( 6) din O.G. nr. 137/2000, însă conținutul articolului nu are nicio legătura cu considerațiile instanței, dovadă a superficialității cu care a fost analizată pricina. Recurentul critică modul în care instanța de fond a verificat îndeplinirea condiției prevăzute de art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, întrucât s-a analizat sarcina probei exclusiv în sarcina petentului, neținând cont de dispozițiilor art. 26 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, deoarece probatoriul insuficient administrat în cauză este o consecință a vinei exclusive a agenților constatatori C.N.C.D. care nu au solicitat societății actele care ar fi putut clarifica obiectivele controlului, inclusiv eliberarea unor copii de pe documentele solicitate în vederea clarificării tuturor aspectelor din petiția de sesizare.

De asemenea, recurentul consideră că instanța de fond în mod eronat a apreciat că nu s-a făcut dovada existentei a unui tratament diferențiat care să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor, astfel încât în cauză să poată fi reținută incidența dispozițiilor art. 2 alin. (I) din O.G. nr. 137/2000. Recurentul consideră că instanța de fond a apreciat eronat materialul probator existent în cauza respectivă: - declarațiile martorilor propuși de către petent care sunt în sensul existenței unui tratament de discriminare la locul de muncă, ulterior adoptării hotărârii nr. 147 din 02 aprilie 2007 a C.N.C.D., instanța interpretând greșit aceste depoziții; - echipa de investigații a C.N.C.D.

a constatat, prin procesul - verbal, că se mențin faptele catalogate ca discriminatorii prin Hotărârea nr. 147/2007, recurentul fiind nevoit să-și desfășoare activitatea la o masă amplasată separat de bancul de lucru la care lucrează colegii săi, iar vestiarul fiind în continuare separat de cel al colegilor, într-o anexă a atelierului ce nu are o sursă de încălzire. Este inexplicabilă superficialitatea cu care C.N.C.D. a analizat situația, în condițiile în care, prin prezentarea la locul de muncă, s-a constatat menținerea condițiilor care au stat la baza unei hotărâri anterioare prin care respectivele fapte au fost calificate ca fiind fapte de discriminare, statuând că faptele sesizate cu privire la un tratament de izolare la locul de muncă nu sunt susținute de probe suficiente pentru a fi calificate drept fapte de discriminare, C.N.C.D.

neadministrând, din culpa proprie, probele conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, republicată. Recurentul precizează că au fost încălcate termenele prevăzute de art. art. 20 alin. (7) si alin. (8) din O.G. nr. 137/2000, incertitudinea prelungită cauzată de nesoluționarea cererii într-un termen legal cu privire la discriminarea la locul de muncă constituind o sursă de neliniște permanentă referitoare la atingerea onoarei, demnității și personalității, prin expunerea disprețului și neîncrederii altor persoane și instituții, cărora a fost nevoit să le dea explicații cu privire la motivele refuzului de a i se emite respectiva hotărâre. Recurentul mai arată că tardivitatea răspunsului pârâtei în raport cu dispozițiile art. 20 din O.G.

nr. 137/2000, republicată, precum și comunicarea hotărârii adoptate de către Colegiul Director al C.N.C.D. cu încălcarea dispozițiilor legale sunt de natură să-i producă o vătămare. Având în vedere culpa pârâtului în crearea prejudiciilor în planul afectării vieții și sănătății, poziției sociale, demnității, onoarei și personalității, cu importante consecințe negative suferite pe plan fizic și psihic, prin lezarea unor importante valori care definesc personalitatea umană, valori care se referă la cinste, demnitate, onoare, la propria imagine și la prestigiu profesional, recurentul consideră că se impunea acordarea daunelor pentru acoperirea efectivă a prejudiciului. Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că recurentul nu a dovedit existența unor posibile fapte de discriminare, ulterior pronunțării hotărârii C.N.C.D. nr. 147/2007. Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii.

Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei. Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat.

Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant. Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat. Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte. În plus, Protocolul nr. 12 la C.E.D.O. impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare. Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut. În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție și în O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată. Conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

În opinia Înaltei Curți, în cauza de față, nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalități, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție. Recurentul avea obligația de a dovedi existența faptelor care permit a se presupune existența unei discriminări conform art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 potrivit cărora „Persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare.” Recurentul acuză C.N.C.D. pentru neprocurarea, neutilizarea și neadministrarea unui portofoliu suficient în favoarea sa, plasând astfel obligația procurării și administrării probelor în sarcina instituției intimate.

C.N.C.D. trebuie să garanteze în condiții de egalitate și imparțialitate dreptul la apărare și contradictorialitate în procesul de soluționare a litigiilor administrative în materia nediscriminării. Așadar, C.N.C.D. trebuie să se plaseze neutru în relația cu părțile litigiului cu a cărei soluționare a fost investit. În ceea ce privește prevederile art. 26 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, acesta capătă incidență doar în momentul procesului derulării activităților de control ale echipei de investigație a Consiliului.

De asemenea, susținerile recurentului în sensul existenței unei atitudini de izolare la locul de muncă, nu pot fi primite având în vedere că angajații aceleiași societăți infirmă susținerile acestuia, ba mai mult aceștia au remarcat o schimbare de tratament după pronunțarea hotărârii nr. 147/2007 . Referitor la depășirea termenelor prevăzute de art. 20 alin. (7) și alin. (8) instanța de control judiciar apreciază că nerespectarea acestor termene nu atrage după sine decăderea sau nulitatea hotărârii. Legiuitorul trebuia să instituie în mod expres sancțiuni în acest sens. Recurentul nu a dovedit prejudiciul moral la care face referire, cauzat de depășirea termenelor la adoptarea Hotărârii C.N.C.D.

nr. 136 din 26 februarie 2009. Înalta Curte constată că nici motivul de recurs potrivit căruia instanța de fond în mod greșit nu a acordat daunele morale solicitate nu este fondat și nu poate fi primit. Pentru acordarea de daune morale nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci reclamantul trebuie să dovedească daunele suferite. Chiar dacă suma solicitată de reclamant este modică, iar cuantumul daunelor morale este lăsat la aprecierea judecătorului, partea care solicită plata acestora este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta autorității. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt nefondate și nu pot fi primite iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.C., împotriva sentinței civile nr. 3804 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2010.