ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2227/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 160 din 7 octombrie 2009 Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A.A.C., în contradictoriu cu pârâții C.N.C.D., Primăria Comunei Gura Vitioarei și Prefectura Prahova, prin care a solicitat instanței anularea Hotărârii din 2 decembrie 2008, adoptată de C.N.C.D., înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii pretins săvârșite de Primarul Comunei Gura Vitioarei și restabilirea situației anterioare acestei discriminări, precum și obligarea pârâților la plata daunelor morale. Pentru a adopta această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că în raport de dispozițiile art. 2 din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, rezultă că discriminarea trebuie să rezulte dintr-o acțiune a unei alte persoane, acțiune constând într-o deosebire, excludere, restricție sau preferință, iar în cazul de față nu se poate reține o astfel de acțiune din partea pârâților Primarul comunei Gura Vitioarei și Prefectura Prahova. S-a mai reținut că reclamanta a fost cea care a avut inițiativa renunțării la contractul de management, demisia reprezentând actul unilateral de voință al salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contactului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.

În speță, instanța a reținut că din probele administrate nu rezultă că reclamanta a fost supusă unei discriminări pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că Hotărârea din 2 decembrie 2008 pronunțată de C.N.C.D.

este temeinică și legală și, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamanta A.A.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond nu a motivat soluția, ci a reluat doar motivarea hotărârii atacate prin acțiune, mărginindu-se a reproduce textual prevederile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, reținând și un motiv străin de natura pricinii atunci când s-a referit la demisie, care nu are aplicabilitate în cauză. Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că din modul cum a fost redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea s-a aplicat corect sau nu, din moment ce se referă la C. muncii (demisie, salariat), care nu are incidență în cauză.

A mai arătat recurenta că "din mijloacele de probă administrate, respectiv mărturiile (prin întâmpinările și interogatoriu) intimaților, actele depuse și prezumții, rezultă comportamentul discriminatoriu al intimaților și nu numai prezumția unei discriminări, așa cum prevede alin. (6) al art. 20 din O.G. nr. 137/2000", instanța de fond apreciind în mod greșit că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 din O.G.

nr. 137/2000, respectiv că acest comportament al intimaților nu constituie o discriminare pe baza criteriilor arătate și pe orice alt criteriu, ce a avut ca scop sau efect înlăturarea exercitării unui drept recunoscut de lege, pe care recurenta-reclamantă l-a obținut prin concurs și în baza contractului de management, care nu a încetat prin demisie (pe care de altfel a revocat-o prin adresa din 31 martie 2008). Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, iar pe fond înlăturarea consecințelor discriminatorii, aplicarea unei sancțiuni contravenționale și restabilirea situației anterioare, daune morale. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Hotărârea din 2 decembrie 2008, a cărei anulare s-a solicitat în prezenta cauză, a fost adoptată de către C.N.C.D. în concordanță cu dispozițiile legale în vigoare, naționale și comunitare, în materie de discriminare, respectiv O.G. nr. 137/2000, republicată și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond. Din dispozițiile menționate mai sus rezultă că discriminarea trebuie să rezulte dintr-o acțiune a unei alte persoane, acțiune constând într-o deosebire, excludere, restricție sau preferință și, astfel cum a constatat prima instanță, din probele administrate în cauză nu a rezultat că recurenta-reclamantă a fost supusă unei discriminări în sensul dispozițiilor legale sus-menționate, neputându-se reține o astfel de acțiune din partea pârâților Primarul Comunei Gura Vitioarei și Prefectura Prahova.

Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile recurentei-reclamante, potrivit cărora din mijloacele de probă administrate rezultă comportamentul discriminatoriu al intimaților, având în vedere și următoarele considerente: Principiul egalității sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate. Funcția sa este aceea de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament juridic fără motive obiective. Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi.

Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii. Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei. Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea.

El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant. Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. De asemenea, conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte. În plus, Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare.

Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea EDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; Curtea EDO, 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) și lipsa unei justificări obiective și rezonabile (Curtea EDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9). În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată. Conform art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, republicată, "discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice". Conform alin. (3) al aceluiași articol, sunt discriminatorii, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

În opinia Înaltei Curți, în cauza de față nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalități, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție. De altfel, prin Decizia nr. 820/2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și a reținut faptul că ele sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Totodată, Înalta Curte constată că din probele administrate în cauză rezultă în mod evident că eliberarea din funcție a recurentei-reclamante nu s-a produs pe baza unor aprecieri politice, ci exclusiv ca urmare a renunțării acesteia, din proprie inițiativă, la contractul de management. Or, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a recurentei-reclamante în raport cu cele menționate de aceasta în motivele de recurs, nu poate fi primită, în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare, în acord cu definiția juridică a discriminării din art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000 republicată. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.A.C., împotriva Sentinței civile nr. 160 din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2010.