ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2227/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 160 din 7 octombrie

2009 Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A.A.C., în

contradictoriu cu pârâții C.N.C.D., Primăria Comunei Gura Vitioarei și

Prefectura Prahova, prin care a solicitat instanței anularea Hotărârii din 2

decembrie 2008, adoptată de C.N.C.D., înlăturarea consecințelor faptelor

discriminatorii pretins săvârșite de Primarul Comunei Gura Vitioarei și restabilirea

situației anterioare acestei discriminări, precum și obligarea pârâților la

plata daunelor morale.

Pentru a adopta

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că în raport de

dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea

tuturor formelor de discriminare, rezultă că discriminarea trebuie să rezulte

dintr-o acțiune a unei alte persoane, acțiune constând într-o deosebire,

excludere, restricție sau preferință, iar în cazul de față nu se poate reține o

astfel de acțiune din partea pârâților Primarul comunei Gura Vitioarei și

Prefectura Prahova.

S-a mai reținut că

reclamanta a fost cea care a avut inițiativa renunțării la contractul de

management, demisia reprezentând actul unilateral de voință al salariatului care,

printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contactului

individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.

În speță, instanța a

reținut că din probele administrate nu rezultă că reclamanta a fost supusă unei

discriminări pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie

socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică

necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum

și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea

recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a

drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute

de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte

domenii ale vieții publice.

Pentru aceste

considerente, Curtea a constatat că Hotărârea din 2 decembrie 2008 pronunțată

de C.N.C.D. este temeinică și legală și, în temeiul art. 18 din Legea nr.

554/2004, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii

instanței de fond a declarat recurs reclamanta A.A.C., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivele de recurs

formulate, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond nu a motivat

soluția, ci a reluat doar motivarea hotărârii atacate prin acțiune,

mărginindu-se a reproduce textual prevederile art. 2 din O.G. nr. 137/2000,

reținând și un motiv străin de natura pricinii atunci când s-a referit la

demisie, care nu are aplicabilitate în cauză.

Totodată,

recurenta-reclamantă a arătat că din modul cum a fost redactată hotărârea nu se

poate determina dacă legea s-a aplicat corect sau nu, din moment ce se referă

la C. muncii (demisie, salariat), care nu are incidență în cauză.

A mai arătat

recurenta că "din mijloacele de probă administrate, respectiv mărturiile

(prin întâmpinările și interogatoriu) intimaților, actele depuse și prezumții,

rezultă comportamentul discriminatoriu al intimaților și nu numai prezumția

unei discriminări, așa cum prevede alin. (6) al art. 20 din O.G. nr. 137/2000",

instanța de fond apreciind în mod greșit că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, respectiv că acest comportament al

intimaților nu constituie o discriminare pe baza criteriilor arătate și pe

orice alt criteriu, ce a avut ca scop sau efect înlăturarea exercitării unui

drept recunoscut de lege, pe care recurenta-reclamantă l-a obținut prin concurs

și în baza contractului de management, care nu a încetat prin demisie (pe care

de altfel a revocat-o prin adresa din 31 martie 2008).

Recurenta a solicitat

admiterea recursului, casarea sentinței recurate, iar pe fond înlăturarea

consecințelor discriminatorii, aplicarea unei sancțiuni contravenționale și

restabilirea situației anterioare, daune morale.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Hotărârea din 2

decembrie 2008, a cărei anulare s-a solicitat în prezenta cauză, a fost

adoptată de către C.N.C.D. în concordanță cu dispozițiile legale în vigoare,

naționale și comunitare, în materie de discriminare, respectiv O.G. nr.

137/2000, republicată și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Din dispozițiile

menționate mai sus rezultă că discriminarea trebuie să rezulte dintr-o acțiune

a unei alte persoane, acțiune constând într-o deosebire, excludere, restricție

sau preferință și, astfel cum a constatat prima instanță, din probele

administrate în cauză nu a rezultat că recurenta-reclamantă a fost supusă unei

discriminări în sensul dispozițiilor legale sus-menționate, neputându-se reține

o astfel de acțiune din partea pârâților Primarul Comunei Gura Vitioarei și

Prefectura Prahova.

Înalta Curte

apreciază ca nefondate criticile recurentei-reclamante, potrivit cărora din

mijloacele de probă administrate rezultă comportamentul discriminatoriu al

intimaților, având în vedere și următoarele considerente:

Principiul egalității

sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o

situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să

însemne uniformitate.

Funcția sa este aceea

de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de

tratament juridic fără motive obiective.

Principiul

nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale

de protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui

tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput

astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a

principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația

Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul,

fără deosebire, la protecția egală a legii.

Ca natură juridică,

dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție

enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este

limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare,

indiferent de criteriul care stă la baza ei.

Dreptul la

nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a

drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece

nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă

autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat,

fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost

invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă,

numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele

sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare

Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei

forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația

națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a

distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de

tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci

când autoritățile statele introduc distincții între situații analoage și comparabile,

fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, conform

jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene

a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi

presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest

principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele

aflate în situații distincte.

În plus, Protocolul

nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune interdicția generală

a oricărei forme de discriminare.

Curtea de la

Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o

inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut

(Curtea EDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; Curtea

EDO, 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) și lipsa unei

justificări obiective și rezonabile (Curtea EDO, 23 iulie 1968, Affaire

linguistique belge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).

În sistemul nostru

juridic, principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din

Constituție și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor

formelor de discriminare, republicată.

Conform art. 2 alin.

(1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, "discriminarea reprezintă orice

deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă,

naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex,

orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV,

apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are

ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau

exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în

domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale

vieții publice".

Conform alin. (3) al

aceluiași articol, sunt discriminatorii, prevederile, criteriile sau practicile

aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor

prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste

prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim,

iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

În opinia Înaltei

Curți, în cauza de față nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament

privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalități, contrare

prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

De altfel, prin

Decizia nr. 820/2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr.

137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

republicată, și a reținut faptul că ele sunt neconstituționale în măsura în

care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au

competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de

lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create

pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Totodată, Înalta

Curte constată că din probele administrate în cauză rezultă în mod evident că

eliberarea din funcție a recurentei-reclamante nu s-a produs pe baza unor

aprecieri politice, ci exclusiv ca urmare a renunțării acesteia, din proprie

inițiativă, la contractul de management.

Or, raportat la

circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate

prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior

arătate, o discriminare a recurentei-reclamante în raport cu cele menționate de

aceasta în motivele de recurs, nu poate fi primită, în cauză nefiind întrunite

elementele constitutive ale faptei de discriminare, în acord cu definiția

juridică a discriminării din art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000

republicată.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.A.C., împotriva Sentinței civile nr. 160 din 7 octombrie 2009 a

Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 aprilie 2010.