ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2028/2015

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată la data de 11 martie 2013, reclamanta A. din Iași, a chemat în judecată pe pârâții B. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea Hotărârii nr. 9 din 16 ianuarie 2013, emisă de cel din urmă pârât. În esență, în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că aspectele relatate de B. în petiția adresată consiliului vizează raportul său de muncă cu A., neîncadrându-se în niciunul dintre criteriile de discriminare indicate de art. 2 din O.G. nr. 137/2000. A mai susținut că în hotărârea atacată, consiliul a făcut grave erori atât în privința reținerii situației de fapt, cât și din punct de vedere juridic. Prin întâmpinare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, reiterând argumentele cuprinse în hotărârea atacată. A arătat că în domeniul discriminării, sarcina probei este împărțită între petent și cel reclamat, conform art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, aspect care impune, din punct de vedere procedural, obligația petentului în susținerea afirmațiilor sale de a dovedi existența unei fapte de natură a da naștere unei prezumții de tratament diferit aplicat.

Sentința curții de apel Prin Sentința civilă nr. 2808 din 25 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității invocată de reclamant, a admis acțiunea și, în consecință, a anulat Hotărârea nr. 9 din 16 ianuarie 2013 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării Împotriva sentinței primei instanțe a formulat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Recurentul a susținut că situația de diferențiere invocată de către petentul B. prin raportare la colegii săi care și-au prelungit concediul nelegal s-a confirmat, fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În esență, recurentul afirmă că în cauză nu s-a făcut dovada că motivele desfacerii contractului de muncă al intimatului B. nu sunt legate de criteriul conflictului anterior, din moment ce alte persoane, care au lipsit de la serviciu în mod similar, nu au suferit astfel de consecințe (declanșarea cercetării disciplinare).

Apărările intimatei A. din Iași Prin întâmpinarea înregistrată la data de 29 ianuarie 2014, intimata A. din Iași a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata a arătat că în cuprinsul motivelor de recurs nu se regăsește nicio critică punctuală, argumentată, raportată la situația de fapt și de drept reținută de instanța de fond, recurentul reiterând aspectele relevate în întâmpinarea depusă la fondul cauzei. Intimata a subliniat că există o justificare obiectivă a desfacerii contractului de muncă al intimatului B. care a absentat nemotivat de la locul de muncă. Situația celuilalt angajat cu care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a făcut comparația este diferită, întrucât acesta a formulat cerere de încetare a raporturilor de muncă cu angajatorul prin acordul părților. A mai precizat că legalitatea deciziei de concediere nr. 166/2012 a fost confirmată prin Sentința civilă nr. 280/2013 a Tribunalului Iași, secția I civilă, irevocabilă.

Procedura derulată în recurs Prin raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. s-a concluzionat în sensul că recursul este admisibil, prefigurându-se incidența dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. Prin încheierea pronunțată în ședința din 20 februarie 2015, luând act că părțile nu au depus un punct de vedere asupra raportului ce le-a fost comunicat, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac exercitate. La data de 15 mai 2015, intimata A. din Iași a formulat concluzii scrise în care a reiterat argumentele principale din întâmpinare, arătând, în plus, că afirmația generică potrivit căreia alte persoane care au absentat nemotivat nu au fost sancționate, nu corespunde realității. Ceilalți angajați care au lipsit în perioada verii, după efectuarea concediului de odihnă, au efectuat recuperări, raportate la zilele suplimentare lucrate, însă B. nu a beneficiat în anul 2012 de nicio zi de recuperare.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma motivului de casare invocat: art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Intimata-reclamantă A. din Iași a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Hotărârea nr. 9 din 16 ianuarie 2013, prin care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării i-a aplicat o amendă contravențională în valoare de 3000 lei, conform art. 26 alin. (1) din ordonanță, statuând că desfacerea disciplinară a contractului de muncă al petentului B. de către A. din Iași reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 6 lit. a) din O.G. nr. 137/2000. Prima instanță a admis acțiunea reținând, în esență, că nu sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 pentru că diferența de tratament dintre cel care s-a pretins discriminat: B. și salariatul C. a fost justificată obiectiv prin faptul că acesta din urmă, aflat într-o situație comparabilă, a formulat cerere de încetare a raporturilor de muncă prin acordul părților, aprobată de angajator, astfel că nu s-a mai impus declanșarea procedurii de cercetare disciplinară. Soluția curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar după realizarea propriului demers de analiză a aplicării cadrului normativ incident la situația de fapt, care nu a fost contestată. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din ordonanță, prin discriminare se înțelege "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice". După cum arată chiar recurentul, pentru a identifica o situație de discriminare, este necesar ca tratamentul diferit, pe baza unuia dintre criteriile redate nelimitativ în lege, să se refere la persoane aflate în situații comparabile, conform art. 1 alin. (3) din ordonanță și să aducă atingere unui drept, oricare dintre cele garantate de tratatele internaționale ratificate de România sau de legislația națională. În cauza de față s-a reținut ca premisă factuală împrejurarea că intimatul-pârât, maestru de cor la A. din Iași, a lipsit de la locul de muncă în perioada 6 august 2012 - 24 august 2012 motiv pentru care prin decizia angajatorului nr. x din 21 septembrie 2012 a fost concediat. Intimatul s-a prevalat de o "cutumă" care ar fi funcționat la A. din Iași pe perioada verii, în sensul că după epuizarea concediului de odihnă (care s-a efectuat în perioada 2 iulie - 5 august 2012) salariații continuau să lipsească, semnând condica retroactiv după 1 septembrie, când își reluau activitatea. Tratamentul diferit a fost invocat prin raportare la un coleg care s-a aflat într-o situație comparabilă, C., căruia nu i s-a desfăcut contractul de muncă. Criteriul de diferențiere reținut în actul administrativ jurisdicțional este "conflictul anterior" (pct. 5.13 din hotărâre), CNCD considerând că reacția angajatorului a fost determinată în realitate de faptul că a pierdut un proces anterior cu B. în urma căruia a fost obligat să-l reintegreze în aceeași funcție, iar dreptul atins este dreptul la muncă ( pct. 5.15 din hotărâre). Recurentul, deși susține că prima instanță nu a interpretat și aplicat corect reglementările specifice materiei analizate, totuși nu combate justificarea obiectivă pe care a furnizat-o A. Iași și pe care și-a fundamentat instanța argumentația. Astfel, cu toate că atât intimatul B. cât și celălalt salariat al A. din Iași au lipsit nemotivat pe perioada verii anului 2012, în considerarea aceleiași "cutume", împotriva celui de-al doilea nu s-a declanșat cercetarea disciplinară pentru că a solicitat încetarea raporturilor de muncă prin acordul părților, iar angajatorul a acceptat. Acest element distinctiv face ca tratamentul diferit aplicat lui B. să aibă o justificare obiectivă, rațională. De altfel, deși excede acestei proceduri, Înalta Curte notează că legalitatea deciziei de concediere a fost confirmată irevocabil prin Sentința civilă nr. 280/2013 a Tribunalului Iași, secția I civilă, din considerentele căreia rezultă că și în acel litigiu au fost invocate și găsite neîntemeiate susținerile referitoare la discriminare. În fine, în recurs se mai afirmă generic că nici alte persoane care au lipsit de la serviciu în mod similar petentului nu au suferit astfel de consecințe (declanșarea cercetării disciplinare). Actul administrativ jurisdicțional supus controlului de legalitate nu indică niciun reper în această privință. În orice caz, apare ca rezonabilă apărarea că personalul artistic al A. are dreptul la zile libere compensatorii potrivit C. muncii, în considerarea orelor lucrate în afara programului și zilelor de sâmbătă și duminică din perioada stagiunii, de care beneficiază în perioada verii. Or, intimatul B., în cursul anului 2012 nu a avut dreptul la nicio zi liberă compensatorie (conform adresei nr. x/2012). Prin urmare, diferența de tratament la care a fost supus a fost justificată obiectiv, neputându-se reține în sarcina intimatei-pârâte săvârșirea unei fapte de discriminare. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ. se va respinge recursul de față, ca nefondat.